Jean Delumeau

Polemicile confesionale declanşate pe asemenea baze de Luther şi de discipolii săi n-au putut decât să sporească frica de diavol în Germania protestantă, unde teologii şi predicatorii s-au convins că, o dată cu apropierea sfârşitu-lui lumii, Satan porneşte împotriva evanghelicilor ultima lui ofensivă. Sub papism, scria în 76

1595 şuperintendentul Andreas Gelichius, spi-riduşii şi michiduţii îi hărţuiseră deseori pe oameni. „Dar acum călăi fioroşi ies zilnic din hău, astfel că oamenii sunt cuprinşi de groază şi mare durere27”. Şi adăuga în legătură cu cazurile de demonizare: „Pretutindeni aproape, în preajma noastră ca şi aiurea, numărul demonizaţilor e atât de mare că te uluieşte şi te întristează, şi poate că asta-i adevărata plagă din pricina căreia Egiptul nostru şi întreaga lume bă-trână sunt osândite la pieire28”.

Pătimirile sfântului Anton erau extinse astfel asupra întregii Germanii. În această ţară unde se cristaliza pe atunci legenda lui Faust, lo-euitorii trăiau cu convingerea că Lucifer e rege. Cu siguranţă că n-ar fi încercat în aceeaşi măsură acest sentiment dacă teatrul, şi mai ales tiparul, n-ar fi determinat o largă difuzare a fricii de satanism, o frică nu lipsită însă de ingredientul unei delectări morbide. O piesă jucată în 1539 îi pune în scenă pe „papa Pammachius” şi pe consilierul său „Por-phirus” evocându-1 pe Satan, pe oare spectatorii îl văd apărând: „Are coarne mari, părul vâlvoi, chipul hidos, ochii îi sunt rotunzi şi învăpăiaţi, nasul lung, pieziş şi încârligat, gura, nemăsurată, stârneşte groază şi spaimă, trupul îl are negru din cap până-n picioare”.

Într-o Judecată a lui Solomon, diavolul ia în derâdere aghiazma, sarea sfinţită şi binecuvân-tarea pe care o dă papa credincioşilor. O „comedie” intitulată Ziua de pe urmă a Judecăţii de apoi arată demoni care ies din hău răcnind oare mai de care. Ei duc papistaşii în infern, apoi se întorc pe scenă şi se pun pe ospăţ. In altă „comedie” reprezentată la Tiibingen în 1580, câţiva demoni, la cererea lui Isus, aruncă în infern nu numai pe papă ci şi pe Zwingli, Karlstadt şi Schwenkfeld: este vorba, fireşte, 77 de o operă luterană. Desigur, şi teatrul medieval îl reprezentase deseori pe diavol şi pe ciracii lui. Dar nicicând demoniacul nu invadase în asemenea măsură scena, întrecând chiar de departe dramele de polemici confesionale. Satanismul, cu aspectele sale de Grand-Guignol*, devenise componentă indispensabilă a majorităţii spectacolelor teatrale germane de la sfâr-şitul secolului al XVI-lea. Un contemporan nota în 1561: „Un autor dramatio care vrea să placă publicului trebuie neapărat să-i arate mulţi – v diavoli; aceşti diavoli trebuie să fie hidoşi, să zbiere, să ţipe, să scoată urlete voioase, să ştie să insulte şi să înjure şi să termine prin a-şi duce prada în infern cu răcnete sălbatice; vacarmul trebuie să fie oribil. Iată ce atrage cel mai mult publicul, iată ce-i place mai mult29”.

Spirit critic şi umor, rare în epocă din partea unui observator izolat, contrabalansate, vai! De prea numeroase procese de vrăjitorie.

Cele spuse mai sus despre difuzarea, datorită tiparului, a spaimelor apocaliptice sunt în mod logic valabile şi pentru afirmarea satanismului în seoolul al XVI-lea. Ea n-ar fi putut avea aceeaşi amploare, în Germania mai ales, fără puternicele mijloace de multiplicare care au fost cartea şi foile volante, îmbogăţite uneori cu gravuri. Chiar şi succesul operelor lui Luther li se datorează în bună parte. Doctorul Martin a molipsit sute şi sute de mii de cititori cu frica lui de diavol.

Într-un fel destul de surprinzător – dar revelând pesimismul epocii – Sebastian Brant, în versiunea germană a Corăbiei nebunilor, condamnase fără echivoc tiparniţa. Prologul lucrării declară, în esenţă, că noua născoGire a contribuit la difuzarea Bibliei, dar asta n-a dus la nici un fel de îndreptare morală. Capitolul I pune în scenă pe falsul erudit încon-

* Teatru de marionete în care se joacă piese al căror erou este Guignol, un polişinel lionez. (N.tr.). 78 jurat de cărţi inutile şi pe studenţii rataţi şi decăzuţi care îşi află refugiul în acest meşteşug. In altă parte, se spune că tiparul, abia născocit, a şi început să decadă, ca şi celelalte îndeletniciri artizanale. Este pus din nou în discuţie în capitolul consacrat lui Anticrist: chiar el a sugerat punerea la punct a acestei maşinării diavoleşti ce răspândeşte cu toptanul minciuna şi erezia30. Interpretând spusele lui Brant, nu-i exagerat să afirmăm că tiparul a fost o „maşinărie diavolească” în măsura în care a popularizat mai bine chipul şi însuşirile necrezut de diverse ale Duşmanului omenirii. Dacă e să dăm crezare cataloagelor de incunabule, printre cărţile cu ilustraţii editate cel mai des în Franţa şi în Germania până la 1500, figurează o istorie a lui Satan (Belial) de Jacques de Teramo. Apoi, în Germania protestantă, literatura demoniacă a înlocuit vieţile sfinţilor, cum o dovedeşte această mărturie melancolică a unui literat în 1615: „Viaţa sfinţilor care ne vorbea pe vremuri despre iubirea şi îndurarea divină, despre îndatoririle carităţii creştine, care ne îndemna să le practicăm, nu mai este astăzi la modă, şi nu se mai bucură, precum odinioară, de trecere pe lângă creştinii buni şi pioşi. In schimb, toată lumea cumpără cărţi de magie, imagini sau poezii privitoare la ştiinţele oculte şi diabolice31”.

Tiparul a difuzat frica de Satan şi de acoliţii săi atât prin tomuri voluminoase cât şi prin publicaţii populare. Printre cele dintâi figurează fireşte la loc de cinste prea faimosul Malleus Maleficarum („Ciocanul vrăjitoarelor”), din care A. Danet a reperat cel puţin 34 de ediţii între 1486 şi 1669: ceea ce înseamnă că între 30 şi 50 000 de exemplare din lucrare au fost puse în circulaţie în Europa de către editorii din Frankfurt şi din oraşele renane (14 ediţii), din Lyon (11 ediţii), din Niirnberg 79 (4 ediţii), din Veneţia (3 ediţii) şi din Paris

(2 ediţii32). Putem astfel identifica două mari valuri'de difuzare (1486-1520 şi 1574-1621), corespunzând cu două mari campanii de detectare şi reprimare a vrăjitoriei, despărţite de Reforma protestantă şi pârjolul războaielor religioase. In lotul masivelor lucrări germane consacrate satanismului mai găsim Teatrul diavolilor, fără indicarea autorului, carte care în douăzeci şi opt de ani a cunoscut trei ediţii (1569, 1575 şi 1587) şi Instrucţiuni privitoare la tirania şi puterea diavolului de Andreas Musculus, al cărei succes a fost şi mai mare33. Teatrul diavolilor era o colecţie ce cuprindea întâi 20(1569), apoi 24(1575) şi, în fine, 33 de cărţi (1587) consacrate demonologiei. S-a calculat că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au fost lansate pe piaţa germană eel puţin 231.600 exemplare de lucrări privind lumea demoniacă, dintre care aproximativ 100.000 în deceniul al şaptelea şi 63.000 în deceniul al nouălea. Legenda lui Faust a înregistrat şi ea vreo 24 de ediţii în ultimii doisprezece ani ai secolului. La acestea se adaugă nenumărate gazete, broşuri şi foi volante. Răs-pândite de colportori, magicieni şi exorcizori ambulanţi, ele explicau visele, relatau crime şi povestiri fioroase, te învăţau să cunoşti viitorul şi să te pui la adăpost de capcanele diavoleşti. Erau pline de tot soiul de istorii cu demonizaţi, vârcolaci şi apariţii ale lui Satan. Aceasta a fost în secolul al XVI-lea şi la începutul celui de al XVII-lea pâinea cea de toate zilele a Germaniei. În 1561, Andreas Musculus scria: „Nu-i ţară pe lume în care diavolul să exercite o mai mare putere ca în Germania35”. Este probabil adevărat că în această ţară teama de sfârşitul lumii, îmbinată cu cea de uneltirile demoniace, era pe atunci mult mai larg răspândită decât în oricare alta din Europa.

Cu toate acestea, fenomenul a fost evident mai general şi e sigur, de exemplu, că afecta şi 81

Franţa. Şi aici tiparul a avut o mare parte de răspundere în difuzarea fricii de diavoli şi în atracţia morbidă exercitată de satanism. Să ne întoarcem o clipă în urmă. In 1492 apare o lucrare ce combină toate povestirile anterioare relative la supliciile infernale şi le conferă o tipologie cvasidefinitivă. Este vorba de Tratat despre chinurile infernului adăugat de Verard* la a sa Artă de a trăi înţelepţeşte şi de a muri înţelepţeşte pe care o mai publicase anterior. Fără exces de imaginaţie, dar cu metodă şi precizie, desenatorul lui Verard, fă-când o triere în lotul de figurări înfricoşătoare provenind din surse orientale şi irlandeze, adaugă la fiecare păcat capital pedeapsa cea mai potrivită: trufaşii sunt legaţi de o roată; pizmaşii scăldaţi într-un fluviu îngheţat; şerpi şi broscoi râioşi devorează sexul nărăviţilor în preacurvie etc. Or, cartea lui Verard este Gurând imitată. Căci Guyot-Marchant, ca să sporească interesul publicului pentru al său Calendar al păstorilor (I-a ed., 1491), îi adaugă un capitol consacrat supliciilor infernului, re-zumând tratatul lui Verard şi reproducând fără ruşine ilustraţiile sale. Curând, Calendarul păstorilor e citit în toată Franţa şi se va bucura de un succes trainic. E. Mâle arată că el i-a inspirat direct pe artiştii care, la sfârşitul secolului al XV-lea, au înfăţişat caznele infernale din marea Judecată de apoi de la Albi şi pe marchetăriile stranelor din castelul de la Gaillon (începutul secolului al XVI-lea26).

Astfel, contrar celor crezute de Stendhal şi de mulţi alţii după el, infernul, locuitorii şi uneltele sale au acaparat cel mai mult imaginaţia occidentalilor la începutul Timpurilor moderne şi nu în Evul Mediu. O dovedeşte, în Franţa, lista pamfletelor, a tratatelor anonime şi a lucrărilor semnate din secolele XVI şi XVII privind vrăiitoria şi universul demoniac pe care

* Antoine Verard (m. 1530), celebru tipograf, librar şi editor francez. (N.tr.).

Robert Mandrou o pune la începutul cărţii sale, Magistraţi şi vrăjitori în Franţa secolului al XVII-lea37. Autorul acestei lucrări remarcabile a consultat nu mai puţin de 340 de asemenea texte: ceea ce lasă de bănuit o difuzare de cel puţin 340 000 exemplare. Nu toate aceste scrieri au fost redactate în Franţa, dar toate au circulat aici. Se mai cuvine subliniat şi faptul că ele nu constituie decât partea vizibilă a unui gheţar de proporţii mult mai mari, a cărui măsură exactă fără îndoială că istoricii n-o vor putea stabili niciodată.

În momentul când frica de Satan a culminat în Europa, adică în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi la începutul celui de al XVII-lea, lucrări importante au apărut în diferite ţări, aducând, cu un lux de amănunte şi explicaţii niciodată atins până atunci, toate precizările pe care o opinie publică avidă le dorea cu privire la personalitatea, puterile şi înfăţişările Duşmanului speciei umane. Literatură cu adevărat internaţională, a cărei cronologie şi geografie o putem întrezări prin exemplele restrânse din tabelul de mai jos, foarte incomplet desigur, dar semnificativ, dat fiind că un Johann Wier, care a pledat pentru indulgenţă faţă de vrăjitoare, era totuşi pe deplin încredinţat de puterea lui Lucifer şi a agenţilor săi:

Ani

Autori

Titlul lucrărilor

1569 Johann Wier (german)

1574 Lambert Daneau

(francez) 1579 Idem

De praestigiis da. Em. Onum („Despre ademenirile demonilor”)

De veneficis… Dialogus

(„Despre otrăvitori… Dialog”)

Deux Traitez nouveaux tres utiles pour ce temps. Le pre mier touchant Ies sorciers…

(„Două noi tratate foarte fo lositoare pentru aceste vre muri. Primul privind vrăji torii…”) 82

1580 Jean Bodin

(francez) 1589 Peter Binsfeld

(german)

1590 Pierre Crespet (francez)

1591 Nicolas Boguet (francez)

1595 Nioolas Remy (loren)

1599 Pierre de Berulle (francez)

1603 Juan Maldonado (spaniol, care a trăit mai mult în Franţa)

1608 William Perkins (englez)

1609 Francesco-Maria Guazzo (italian)

1613 Pierre de Lancre (francez)

1622 Idem

1635 Benedikt Carpzov

(german) 1647 Matthew Hopkins

(englez)

La Demonomanie des sorcien („Demonomania vrăjitorilor”) Tractatus de confessionibus maleficorura et sagarum… („Tratat despre mărturisirile nelegiuiţilor şi ale magicienilor”)

Deux Livres de la hayne de Satan…

(„Două cărţi despre ura lui Satan…”)

Discours execrăble des sor-ciers…

(„Cuvânt de afurisenie despre vrăjitori…”)

Demonolatriae libri tres („Trei cărţi despre demono-latrie”)

Trăite des energumenes („Tratat despre demonizaţi”) Trăite des anges et des de-mons („Tratat despre îngeri şi demoni”)

A Discourse of the Damned Art oi Witchcraft („Cuvânt despre meşteşugul blestemat al vrăjitoriei”)

Compendium maleficorum („Compediul vrăjitoriilor”) Tableau de Vinconstance de$ mauvais anges et demons („Despre înfăţişările schimbătoare ale îngerilor răi şi ale demonilor”)

L'lncredulite et mescreance du sortilege plainement con-vaincue… („Necredinţa şi păgânitatea vrăjilor deplin dovedite…”)

Practica rerum criminalium („Practica criminalisticdi”) The Discovery of Witches („Descoperirea vrăjitoarelor”)

Pe de altă parte, Faust de Marlowe datează din 1581, Macbeth din 1606, iar Nuvelele exemplare din 1613. Or, vrăjitoarele şi universul demoniac sunt personaje de prim plan în piesa lui Shakespeare ca şi în nuvela lui Cervantes intitulată Scipion şi Berganza. Toate aceste lucrări sunt, sub diverse aspecte, produse ale culturii savante din epocă. Ceea ce înseamnă că frica de diavol – cu un moment culminant între 1575 şi 1625 – a obsedat mai ales mediile diriguitoare din care proveneau teologii, juriştii, scriitorii şi suveranii. Despre această frică ne informează din nou numărul ediţiilor. Lucrarea lui Jean Bodin a cunoscut, în douăzeci de ani, douăzeci de ediţii în patru limbi. Cea a lui Del Rio, apărută la Louvain în 1599, a fost reeditată de patrusprezece ori între această dată şi 1679 (şi din nou la Veneţia, în 1747). Inoepând din 1611, a fost tradusă în franceză sub titlul Controverses et recherches magiques („Controverse şi cercetări magice”).

3. „Prinţul acestei lumi”

Schematizând, putem spune că în această epocă – şi mult timp după aceea – au coexistat două reprezentări deosebite ale lui Satan: una populară; cealaltă elitistă, aceasta fiind şi cea mai tragică. O ghicim pe cea dintâi din depoziţiile la procese şi din anecdotele relatate de umanişti şi de oamenii Bisericii. Unele dintre ele au fost menţionate mai sus38. In Lorena şi în munţii Jura, documentele judiciare ne dezvăluie că adeseori diavolului popular mi i se atribuie un nume biblic ci se numeşte Robin, Pierasset, Greppin etc. Numai pentru anii 1594-1617, în districtul Ajoie (episcopia de Basel), ele fac cunoscute vreo 80 de nume de demoni. Şi adesea constatăm că nu totdeauna sunt de culoare neagră (caracteristică lui Satan). Uneori sunt verzi, albaştri sau galbeni: ceea ce pare să-i lege de divinităţi străvechi ale pădurii jurasiene39. Ne aflăm astfel plasaţi din nou într-un univers politeist în care dia-vclul este o divinitate printre altele, susceptibil a fi îmbunat şi putând fi chiar benefic. I se prezintă ofrande, cu riscul de a se cere apoi iertarea Bisericii oficiale pentru acest gest. Aşa procedează şi în zilele noastre minerii din potosi care, după oe i se închină lui Lucifer, zeitate subpământeană, se căiesc periodic în (c) ursul unor somptuoase procesiuni în cinstea Fecioarei. Diavolul popular poate fi şi un personaj familiar, uman, mult mai puţin redutabil decât pretinde Biserica. Adevărul acestor caracteristici reiese din uşurinţa cu care este păcălit uneori, aşa cum se vede în numeroase legende ţărăneşti40; aşa apare şi în amintirile din copilărie ale bretonului P. -H. Helias: „Celălalt încornorat, scrie acest autor, este numele pe care i-1 dăm noi diavolului. Un diavol destul de deosebit. Nu-i diavolul de rând, reprezentat pe grilajele din faţa altarului, pe care moş Barnabe îl agaţă de o funie de-a curmezişul corului, ca să explice Judecata de apoi. Ştiţi doar! Un soi de dihanie roşie cu coada lungă, învierşunându-se să-i împungă pe osândiţii care urlă. Nu! Diavolul nostru e un diavol foarte omenesc, ai jura eă-i un om de treabă de prin Bre-tania de jos care şi-a păpat tot avutul, un soi de Jidov rătăcitor care cutreieră ţara în lung şi-n lat, îndeletnicindu-se cu fel de fel de treburi onorabile: mijloceşte căsătorii, înveseleşte lumea la ospeţele de nuntă şi ia şezători, pregăteşte porcul. La (c) atehism, domnul părinte ni-1 zugrăveşte ca pe un duşman neîmpăcat, cel care ne vrea pierzania şi-i destul să uiţi de tine o singură clipită c-ai şi căzut în capcana lui. „Cine-i în oglindă şi nu-1 zăreşti niciodată?„ întrebă preotul. Iar noi răspundem în cor: „Diavolul!„ Ei bine, diavolul cu pricina, ăla din poveştile bunicului, e un păgubos, nu-i iese niciodată nimic41”.

Cultura populară s-a apărat în felul acesta, şi nu fără succes, împotriva teologiei terorizante a intelectualilor. In schimb, în decursul îndeS lungatelor secole ale istoriei occidentale, oamenii instruiţi au considerat de datoria lor să aducă la cunoştinţa neştiutorilor adevărata identitate a Necuratului prin mijlocirea predicilor, a catehismelor, a lucrărilor de demonologie şi a proceselor. Sfântul Augustin se străduise şi el să le demonstreze paginilor din timpul său că nu există demoni buni (Cetatea lui Dumnezeu, cartea IX). Demascarea Satanei a fost una dintre marile operaţiuni ale culturii savante europene de la începutul Timpurilor moderne, întemeindu-ne pe câteva lucrări esenţiale, ele la Ciocanul vrăjitoarelor la Controverse şi cercetări magice ale lui Del Rio şi la Tratatul despre îngeri şi demoni al lui Mal-donado, trecând prin scrierile lui Luther, ale lui A. Pare şi ale lui Berulle, putem alcătui portretul fizic şi moral al diavolului din vremea Renaşterii şi a acoliţilor săi, dând totodată măsura uriaşei sale puteri.

Toţi autorii afirmă cu certitudine că „până şi diavolii îngenunchează în faţa lui Dumnezeu”42 şi nu ispitesc şi nici nu sehingiuiesc oamenii decât cu voia Atotputernicului: din acest punct de vedere, cartea lui Iov serveşte ca dovadă şi termen constant de referinţă. Pe de altă parte, nu le stă în putere chiar tot ce vor. Del Rio – autorul pe care îl vom eonsulta cel mai asiduu pentru a stabili lunga fişă de identitate a demonilor – precizează că nu pot preface, de pildă, un bărbat în femeie (sau invers), nici să cheme „sufletele răposaţilor” sau să „prezică de-adevăratelea ceea ce-i în firea lucrurilor să se întâmple43”. Dar maniheismul, astfel exclus pe planul teoretic, reapare pe cel practic. Dovadă este locul important pe care îl acordă discursul religios al epoaii Duşmanului lui Dumnezeu şi îngerilor săi, ca şi lista nesfârşită a posibilităţilor păstrate de aceştia în ciuda căderii lor. Contabilizare semnificativă: în catehismul lui Canisius*, numele lui

Pelrus Canisius (de Hondt). (1521-1597) a fost primul guvernator provincial al iezuiţilor din Ger mania. (N.tr.). 86

Satan este citat de 67 de ori, iar al lui Cristos de 63 de ori. In Ciocanul vrăjitoarelor de asemenea, diavolul este pomenit mai des decât Dumnezeu.

Satan şi demonii sunt oare de natură corporală sau spirituală? Dintr-un lung şir de teologi, singur marele thomist Cajetano – pe care Luther 1-a întâlnit la Augsburg în 1518 – profesează corporalitatea lor, mergând astfel împotriva doctrinei lui Toma d'Aquino şi al celui de al IV-lea conciliu de la Laterano. Dar în gândirea lui Cajetano este vorba de nişte corpuri simple şi incoruptibile, capabile să se mişte fără a fi oprite de obstacole materiale44, în schimb, alţi autori sunt unanimi în convingerea că demonii, îngeri căzuţi, sunt fiinţe spirituale. Să fie oare deosebirea dintre aceste două opinii chiar atât de importantă de vreme ce Toma d'Aquino, Francisco Suarez (1548- 1617) şi mulţi alţi specialişti susţin, ca şi Sfân-tul Augustin, că, deşi toţi demonii au fost condamnaţi la infern, unii dintre ei ies totuşi de acolo ca să-i pună pe oameni la încercare? Ei trăiesc aşadar în aerul „tenebros”, în imediata noastră apropiere45. Calvin vorbeşte şi el despre acele „puteri ale aerului care sunt diavolii46”. Deşi fiinţe spirituale, demonii nu sunt întru nimic mai puţin înfricoşători. Imaginilor lui Ludfer din „Judecăţile de apoi” ale bisericilor le răspunde felul în care îl descrie Maldonado, preluând capitolul XL al cărţii lui Iov unde sunt evocaţi Behemot şi Leviatan: „O fiară straşnic de fioroasă, atât prin mărimea nemăsurată a trupului cât şi prin cruzimea ei…, toată snaga ei stă în şale şi curajul în buricul pântecelui; coada şi-o înţăpoşează ca un cedru, vine groase se împletesc pe mădularu-i vânjos, oasele-i sunt ca nişte ţevi, iar zgârciurile ca lamele de fier… Colţii lui stârnesc groaza: trupul 87 e făcut parcă din scuturi de tuci şi-i înţesat de solzi lipiţi unul de altul; pe toate părţile e înzăuat şi nu poate fi străpuns niciunde47”.

De la păcatul strămoşesc încoace, monstrul a-cesta hulpav a ajuns stăpânul pământului pe care i 1-a smuls omului decăzut Berulle explică: „Victorios în „grădina împrejmuităa paradisului terestru, Satan 1-a jefuit pe Adam de „moşia lui” însuşindu-şi puterea şi stă-pânirea lumii primite de om chiar de la naşterea sa, şi s-a făcut domnul şi stăpânul ei de la această uzurpare încoaee. Şi necurmat îl hărţuieşte pe om cu ispitiri, şi nu-i lasă în pace sufletul, câtă vreme se află între fruntariile împărăţiei pe care a cueerit-o şi a uzurpat-o în dauna noastră.

Ba câteodată cotropeşte chiar trupul muritorilor şi cum înainte de păcat se întrupase în şarpe, acum se întrupează înăuntrul omului43”. De unde şi demonizările.

Această doctrină ne invită aşadar să luăm ca atare formule ca „prinţ al acestei lumi”,. „prinţ al acestui aer”, ce abundă în lucrările oamenilor Bisericii atunci când se ocupă de demoni49. Luther afirmă: „Suntem prizonierii diavolului întocmai ca ai prinţului şi dumnezeului nostru50”. Şi mai spune: „Suntem înrobiţi diavolului cu trupurile şi cu bunurile noastre, străini şi musafiri pe lumea asta peste care diavolul e prinţ şi dumnezeu. Pâinea oe-o mâncăm, băutura ce-o bem, veşmintele ce le purtăm, mai mult, până şi aerul ce-1 respirăm şi tot ce ţine de: viaţa noastră întrupată se află aşadar în stăpânirea lui51”.

Trei sferturi de secol mai târziu, Maldonado susţine la rândul său: „Nu-i putere pe pământ să se asemuiască puterii sale52”. In consecinţă, „cine se poate împotrivi diavolului şi cărnii? Nu-i cu putinţă să ne împotrivim niei măcar 88 celui mai mărunt păcat”. Luther, care pune această întrebare, reia şi el textul lui Iov (cap. XL şi XLI): demonul, zice el „se uită la fier ca la firul de pai şi nu se teme de nici o putere pe pământ53”. Asemenea evaluare a puterii lui Satan convenea desigur teologiei „justificării prin credinţă”* care postulează un om vlăguit, expus puterii perverse a Necuratului. Calvin afirmă şi el că este o nebunie din partea omului să pornească singur „în lupta împotriva diavolului atât de puternic şi atât de bătăios”.

„Sigur că aceia care, încrezători în ei înşişi, se pregătesc să lupte împotriva lui, nu-şi dau seama cu ce duşman au de-a face, nici cât este el de puternic şi viclean în război, nici cât de bine înarmat în totul. Acum, ca niciodată, noi cerem să fim scăpaţi de puterea lui ca din gură de leu furios şi înfometat, gata să ne sfârtece cu ghearele şi colţii şi să ne înghită numaidecât54”.

Intre om şi Satan are loc aşadar un „război necurmat de pe când lumea era încă în leagăn55”. Doctori catolici şi protestanţi sunt de acord în convingerea că Duşmanul se străduieşte neîntrerupt să facă rău nefericitei sale victime de pe pământ. „Sunt trei feluri de lucruri, scrie Maldonado, asupra cărora diavolul poate să-şi exercite puterea: bunurile spiritului, cele ale trupului şi aparenţele56”. Cu alte cuvinte, nimic şi nimeni în lumea noastră nu poate scăpa de uneltirile stăpânului infernului şi ale îngerilor săi blestemaţi. Cum anume procedează duşmanul? „Trebuie să ştim, explică Del Rio, că

* Justificarea prin credinţă: principiu fundamental în teologia protestantă, enunţat de Luther şi reluat de Calvin, în virtutea căruia doctrinei „liberului arbitru” i se opune aceea de „serv arbitru”, singurul liber arbitru fiind acela al lui Dumnezeu. Acest principiu se întemeiază pe convingerea că natura umană fiind iremediabil viciată de păcatul originar, omul nu are capacitatea de a se justifica prin faptele sale, ci numai prin credinţă, ceea ce atrage „9 asupra lui graţia divină. (N.tr.).