Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,36 Mb.
səhifə21/37
tarix11.08.2018
ölçüsü2,36 Mb.
#69529
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   37

Chiar dacă disputa cu învăţatul benedictin nu ar fi dus nemijlocit la un rezultat practic, constând în înfiinţarea unei reprezentanţe semioficiale a Castaliei pe lângă Sfântul Scaun, ea tot ar fi avut o valoare mai mare decât au bănuit majoritatea castalienilor.

Datorită prieteniei şi disputei atât cu Plinio Designori, cât şi cu bătrânul pater înţelept, Knecht, care altminteri n-a avut nici un fel de contact mai apropiat cu lumea extracastaliană, a câştigat o cunoaştere sau mai curând o intuire a acelei lumi, aşa cum desigur puţini o aveau în Castalia. Cu excepţia şederii la Mariafels, care nici nu-i putea aduce cunoaşterea lumii profane propriu-zise, el n-a văzut niciodată această lume profană şi nici n-a trăit în mijlocul ei decât în fragedă copilărie, dar, datorită lui Designori, lui Jakobus şi studiului istoriei, a obţinut o imagine vie a realităţii, o imagine rezul­tată în cea mai mare parte din intuiţie şi dintr-o foarte restrânsă experienţă, care însă l-a făcut mâi ştiutor şi mai deschis pentru cele lumeşti decât majoritatea concetăţenilor săi castalieni, aproape fără a excepta nici autorităţile. A fost şi a rămas întotdeauna un adevărat şi devotat castalian, însă n-a uitat niciodată că această Castalie nu e decât o parte, o mică parte a lumii, chiar dacă cea mai preţioasă şi cea mai dragă.

Cum şedeau acum lucrurile cu prietenia lui faţă de Fritz, faţă de acest caracter dificil şi problematic, de acest artist su­blim al jocului cu mărgele de sticlă, un castalian exclusivist, răsfăţat şi temător, care cu prilejul scurtei vizite la Mariafels, printre benedictinii grosolani, se simţise atât de neliniştit şi de jalnic, încât mărturisise că nu poate rămâne acolo nici măcar o săptămână şi se minunase nespus de mult că prietenul său rezistase acolo doi ani? Ne-am făcut fel de fel de gânduri în legătură cu această prietenie, pe multe a trebuit sa le dăm deoparte, unele ni s-au părut că rezistă; aceste rânduri priveau toate problemele referitoare la rădăcinile şi semnificaţia prieteniei ce i-a legat timp de mulţi ani pe cei doi. înainte de toate nu trebuie să uităm că în toate priete­niile lui Knecht, cel mult cu excepţia aceleia dintre el şi be­nedictin, nu el a fost partea care a căutat, a solicitat, a simţit nevoia de a se ataşa.

El a fost cel ce exercita atracţia, cel ad­mirat, invidiat şi iubit, pur şi simplu din cauza fiinţei sale pline de nobleţe, iar de la o anumită treaptă a „trezirii" sale a şi devenit conştient de acest dar. Tot astfel, încă din primii ani de studenţie , a fost admirat de Tegularius, care a căutat să-i câştige prietenia, dar pe care l-a ţinut întotdeauna la o anumită distanţă. Cu toate acestea, unele indicii ne arată că el a fost realmente devotat prietenului său. Părerea noastră este că pe Knecht l-au atras la Tegularius nu numai talentul excepţional al acestuia, genialitatea lui în continuă acţiune, receptivă îndeosebi pentru toate problemele jocului cu mărgele de sticlă. Interesul său viu şi durabil a fost solicitat nu numai de marele talent al prietenului, ci, în egală măsură, şi de erorile lui, de constituţia sa bolnăvicioasă, tocmai de ceea ce restul elitei din Waldzell găsea a fi supărător şi ade­sea insuportabil la Tegularius. Omul acesta minunat era în aşa măsură castalian, întreg modul său de existenţă era atât de inimaginabil în afara Provinciei şi se arăta condiţionat într-atâta de atmosfera şi altitudinea culturii acesteia, încât, dacă n-ar fi fost caracterul său dificil şi straniu, ar fi putut fi considerat drept un prototip de castalian. Şi cu toate aces­tea, arhicastalianul Tegularius nu se potrivea cu camarazii săi, era la fel de puţin iubit printre ei ca şi printre superiori şi funcţionari, stânje nea mereu, scandaliza necontenit, şi fără protecţia şi îndrumarea bravului şi iscusitului său prieten s-ar fi dus probabil de timpuriu la fund. Ceea ce se numea boala lui era în ultimă instanţă mai ales un viciu, o incapaci­tate de înfrânare, un defect de caracter, anume o concepţie şi in mod de viaţă profund antiierarhic, total individualist; el se încadra în ordinea existentă numai în măsura în care se vădea absolut necesar pentru a fi tolerat în Ordin. Era un bun, chiar un strălucit castalian în măsura în care se dovedea un spirit multilateral, neobosit şi de o sârguinţă niciodată îndestulată atât în studiul erudit, cât şi în arta jocului cu mărgele de sticlă; dar în privinţa caracterului, a atitudinii faţă de ierarhie şi faţă de morala Ordinului era un castalian de mijloc, chiar rău.

Viciul lui cel mai mare consta în uşu­rinţa şi neglijenţa permanentă cu care trata meditaţia, a cărei raţiune este încadrarea individului în comunitate şi a cărei cultivare conştientă l-ar fi putut foarte bine vindeca de boala lui de nervi, ceea ce se şi întâmpla oarecum, în mic şi în amănunt, ori de câte ori era constrâns de superiori, ca o sancţiune după o perioadă de rea comportare şi de agitaţie sau melancolie, la severe exerciţii de meditaţie sub suprave­ghere, mijloc la care s-a văzut obligat să recurgă adesea şi binevoitorul şi grijuliul Knecht. Nu, Tegularius era un caracter opiniatru, capricios, rezistent la o încadrare serioasă în colectivitate, ce-i drept, datorită vioiciunii sale de spirit mereu fermecător şi tot aşa şi în orele însufleţite, când duhul lui pesimist devenea sclipitor şi când nimeni nu putea să nu se lase captivat de îndrăzneala şi măreţia adesea mohorâtă a ideilor lui; dar în fond rămânea incurabil, deoarece nu voia nicidecum să se vindece, nu punea nici un temei pe armonie şi încadrare în ordine, nu iubea nimic altceva decât propria lui libertate, calitatea lui de veşnic studios şi, în loc de a păşi pe calea includerii în ierarhie şi a păcii, prefera să fie toată viaţa un suferind, un iraţional şi un singuratic stânjenitor, nebunul genial şi nihilistul. Nu punea nici un preţ pe pace, desconsidera ierarhia, lua prea puţin în seamă critica şi izolarea. Aşadar, o existenţă extrem de incomodă şi de nemistuit într-o comunitate ale cărei idealuri erau armonia şi ordinea! Dar tocmai datorită acestui caracter dificil şi acestei neconcordanţe cu colectivitatea, el reprezenta, înăuntrul micului univers atât de limpede şi aflat în bună rânduială, o permanentă nelinişte vie, un reproş, o admonestare şi un avertisment, un stimulator de gânduri noi, cutezătoare, interzise, insolente, o oaie încăpăţânată, neascultătoare în turmă. Şi tocmai faptul acesta, credem noi, a fost ceea ce l-a captiva în ciuda tuturor, pe prietenul său. Desigur, în relaţiile lui Knecht cu el, compătimirea a jucat şi ea în permanenţă un rol, ca un fel de apel din partea celui aflat în primejdie şi mai întotdeauna nefericit adresat tuturor simţămintelor cavalereşti ale prietenului său. Dar aceasta n-a fost suficient ca să prelungească viaţa prieteniei lor şi după înălţarea lui Knecht la demnitatea de magistru, în cuprinsul unei activităţi oficiale supraîncărcate de muncă, îndatoriri şi răspunderi.

Suntem de părerea că în viaţa lui Knecht acest Tegularius n-a fost mai puţin necesar şi important decât au fost Designori şi pater Jakobus de la Mariafels, anume el a jucat la fel cu ceilalţi doi rolul unui catalizator, al unei ferestruici deschise spre noi privelişti, în acest prieten atât de ciudat, credem noi, Knecht a presimţit, apoi cu timpul a recunoscut conştient reprezentantul unui tip, un tip încă inexistent, cu excepţia acestei întruchipări anticipative unice, anume tipul castalianului aşa cum putea deveni cândva, dacă viaţa Castaliei n-ar fi putut fi reîntinerită şi fortificată prin noi competiţii şi impulsuri. Tegularius, ca majoritatea geniilor singuratice, a fost un precursor. El trăia de fapt într-o Castalie încă în nefiinţă, dar care putea să existe mâine, într-o Castalie şi mai ferecată pentru lumea din afară, degenerată în interior prin îmbătrânire şi slăbire a moralei meditative a Ordinului, o lume în care zborurile cele mai înalte ale spiritului şi dăruirea cea mai deplină în serviciul valorilor superioare erau încă posibile, dar în care o spiritualitate foarte dezvoltată şi activând liber nu mai avea alt ţel decât autosatisfacerea propriilor ei capacităţi, cultivate în gradul cel mai înalt.

Tegularius reprezenta pentru Knecht atât întruchiparea capacităţilor castaliene supreme, cât şi simptomele preveni­toare ale demoralizării şi declinului lor. Faptul că acest Fritz exista era ceva minunat şi preţios. Dar dezintegrarea Castaliei într-un imperiu himeric populat de nişte Tegularius puri trebuia împiedicată. Pericolul de a se putea ajunge acolo era încă îndepărtat, dar el exista. Castalia, aşa cum o cunoştea Knecht, nu avea decât să-şi mai înalţe puţin zidurile izolării ei aristocratice, nu era nevoie decât de o delăsare a cultivării spiritului specific Ordinului, de o decădere a moralei ierarhice, iar Tegularius n-ar mai fi fost un singuratic bizar, ci reprezentantul unei Castalii degenerate şi aflate în declin. Faptul că existau posibilitatea, ba chiar începutul sau dispo­nibilitatea unei asemenea decăderi, această foarte impor­tantă înţelegere şi grijă i s-ar fi impus magistrului Knecht probabil mult mâi târziu sau niciodată, dacă n-ar fi trăit în preajma lui şi nu i-ar fi fost atât de bine cunoscut acest castalian al viitorului; pentru simţul treaz al lui Knecht, Tegularius a fost un simptom şi un semnal de alarmă, precum ar fi pentru un medic iscusit cel dintâi om atins de o boală necunoscută. Iar Fritz nu era un ins de mijloc, era un aristocrat, un talent de grad superior.

Dacă maladia încă necunoscută, vădită pentru prima oară la precursorul Tegularius, s-ar fi extins şi ar fi modificat imaginea omului castalian, dacă Provincia şi Ordinul ar fi luat cândva acest chip degenerat, bolnav, atunci castalienii viitorului n-ar mai fi fost nişte Tegularius puri, ei n-ar mai fi posedat darurile lui preţioase, genialitatea lui melancolică, pasiunea lui artistică înflăcărată, ci majoritatea lor ar fi avut numai minusul lui de conştiinciozitate, înclinaţia lui spre irosirea timpului, lipsa lui de disciplină şi de simţ al colectivităţii, în ceasurile lui pline de îngrijorare, Knecht trebuie să fi avut aceste aspre viziuni şi presimţiri, pe care le-a biruit în parte prin meditaţie, în parte printr-o activitate spirituală sporită, ceea ce l-a obligat desigur la un mare consum de energie.

Tocmai cazul Tegularius ne oferă un exemplu deosebit de frumos şi instructiv despre modul cum Knecht s-a străduit să biruie, fără a le evita, lucrurile problematice, difi­cile şi maladive ce i-au apărut în cale. Fără vigilenţa lui, fără grija şi îndrumarea lui educativă, nu numai că prietenul aflat în primejdie s-ar fi dus probabil de timpuriu la fund, ci, dato­rită aceluia, s-ar fi ajuns neîndoielnic şi la nesfârşite tulburări şi situaţii insuportabile în Satul jucătorilor, situaţii care n-au lipsit de fel încă de pe vremea când Tegularius făcea parte din elita jucătorilor. Arta cu care magistrul nu numai că şi-a menţinut de bine, de rău prietenul pe drumul cel bun, ci s-a şi priceput să-i valorifice talentele în folosul jocului cu mărgele de sticlă şi să i le sporească în scopul unor realizări nobile, prudenţa şi răbdarea, cu care a suportat toanele şi bizareriile acestuia, biruindu-le prin apelul neobosit la ceea ce era preţios în fiinţa lui, se impune admiraţiei noastre ca o capodoperă a comportării faţă de oameni. De altfel, studierea şi analiza exactă a jocurilor anuale din vremea magistraturii lui Knecht, în originalitatea lor stilistică, a acestor jocuri maiestuoase şi totodată sclipitoare prin ideile şi formulările lor preţioase, strălucitoare, originale ca ritm şi totuşi atât de străine de orice virtuozitate luată ca scop în sine, a acestor jocuri al căror plan iniţial şi arhitectură, a căror dirijare a suitei de meditaţii îi aparţineau exclusiv lui Knecht, în timp ce cizelarea şi operaţia măruntă de prelucrare tehnică prove­neau în cea mai mare parte de la colaboratorul său Tegularius, aşadar, studierea şi analiza acestor jocuri ar fi, de altfel, o temă frumoasă, care ar duce poate la concluzii surprinzătoare; noi am recomanda-o, cu toată seriozitatea, atenţiei unuia dintre istoricii noştri care şi-au dedicat activi­tatea jocului cu mărgele de sticlă.

Aceste jocuri ar fi putut să se piardă şi să fie uitate, fără ca prin aceasta viaţa şi activitatea lui Knecht să-şi fi irosit pentru generaţiile ulterioare prea mult din puterea lor de atracţie şi valoarea lor exemplară. Totuşi, spre norocul nostru, ele nu s-au pierdut, au fost consemnate şi păstrate ca toate jocurile oficiale, iar astăzi nu zac moarte în Arhivă, ci trăiesc transmise prin tradiţie, sunt studiate de tinerii studenţi, furnizează exemple agreate pentru unele cursuri şi seminarii dedicate jocului cu mărgele de sticlă. Iar în ele continuă să trăiască şi colaboratorul care altminteri ar fi fost uitat sau ar fi rămas ca o figură bizară a trecutului, rătăcind fantomatic prin unele anecdote, în felul acesta, reuşind să găsească totuşi prietenului său atât de greu de strunit un loc şi un câmp de activitate, Knecht a îmbogăţit întrucâtva tezaurul spiritual şi istoria Waldzellului cu ceva preţios şi a asigurat o anume dăinuire chipului şi amintirii acestui prieten. Ne amintim, în plus, că în strădaniile de a-şi ajuta prietenul marele educator a fost perfect conştient de mijlocul cel mai important de a exercita o influenţă educativă asupra lui. Acest mijloc a fost dragostea şi admiraţia pe care i le purta prietenul. Magistrul a cunoscut această admiraţie şi dragoste, acest entuziasm provocat de viguroasa şi armo­nioasa lui personalitate, de prestigiul său de conducător, nu numai din partea lui Fritz, ci şi din partea multora dintre colaboratorii şi elevii săi, şi el a ştiut întotdeauna să-şi fundamenteze mai curând pe ele decât pe înalta lui funcţie oficială autoritatea şi puterea, pe care, în ciuda bunătăţii şi spiritului său conciliant, le-a exercitat totuşi faţă de mulţi. Knecht simţea exact ce efect pot avea un cuvânt adresat cuiva sau o vorbă de aprobare, ori dimpotrivă, o atitudine rezervată Şi indiferentă. Unul dintre elevii săi cei mai zeloşi a povestit odată, mult mai târziu, că Josef Knecht nu i-a adresat într-un rând nici un cuvânt timp de o săptămână la curs şi la seminar, ca şi cum nu l-ar fi văzut, tratându-l de parcă n-ar fi fost altceva decât aer, iar sancţiunea aceasta a fost cea mai amară Şi cea mai eficientă pe care a primit-o de-a lungul tuturor anilor săi de şcoală.

Aceste consideraţii şi reflecţii ni s-au părut necesare pen­tru a mijloci aici cititorului încercării noastre biografice înţelegerea celor două tendinţe fundamentale, cu acţiune polară, existente în personalitatea lui Knecht şi pentru a-l pregăti, după ce a parcurs povestirea noastră până la punctul culminant al vieţii acestuia, în vederea ultimelor faze ale acestei bogate existenţe.

Cele două tendinţe fundamentale sau polii acestei vieţi, ale sale Yin şi Yang, au fost tendinţa de conservare, de devotament, de slujire plină de abnegaţie a ierarhiei, iar pe de altă parte tendinţa spre „trezire", spre progres, spre abordarea şi înţelegerea realităţii. Pentru cre­dinciosul şi supusul Knecht Ordinul, Castaâia şi jocul cu mărgele de sticlă erau ceva sfânt şi preţios fără rezerve; pen­tru cel ce se trezise, pentru clarvăzător, pentru cel înzestrat cu simţul previziunii, ele erau nişte alcătuiri, desigur de mare valoare, dar create, obţinute prin luptă, schimbătoare în formele lor de viaţă, pândite de pericolul îmbătrânirii, ste­rilităţii şi decăderii, nişte alcătuiri a căror idee a rămas pen­tru el întotdeauna de o sfinţenie intangibilă, dar a căror stare de moment îi apărea totuşi ca trecătoare şi ca una ce avea nevoie de critică. El slujea unei comunităţi spirituale, faţă de forţa şi sensul căreia nutrea admiraţie, dar pe care o vedea în primejdie datorită înclinării ei de a se considera un scop în sine, de a uita că are sarcina să colaboreze cu ţara şi lumea întreagă, fapt ce trebuia s-o ducă în cele din urmă la o izolare plină de strălucire, însă din ce în ce mai condamnată la sterilitate. Knecht a presimţit acest pericol încă din anii ti­nereţii, pe vremea când ezita şi se temea să se dedice cu totul jocului cu mărgele de sticlă, iar mai târziu, în cursul discuţii­lor cu monahii şi îndeosebi cu pater Jakobus, a devenit me­reu conştient de el, oricât de curajos se angaja în apărarea Castalică împotriva lor; iar apoi, revenind la Waldzell şi de­venind magister ludi, l-a văzut mereu, manifestându-se prin simptome concrete, în stilul de muncă devotat, dar străin de lume şi pur formal al multor servicii şi al unora dintre pro­priii săi funcţionari, în specializarea ingenioasă, însă orgo­lioasă a repetitorilor săi din Waldzell şi nu în cele din urmă în fiinţa pe cit de emoţionantă, pe atât de înspăimântătoare a lui Tegularius. După încheierea primului an greu de magis­tratură, în cursul căruia nu şi-a putut face deloc timp şi n-a avut nici răgaz pentru viaţa lui particulară, s-a reîntors la studiile sale istorice, s-a adâncit pentru prima dată cu ochii deschişi în istoria Castaliei şi a ajuns la convingerea că în privinţa acesteia lucrurile nu stăteau aşa cum le considera conştiinţa de sine a Provinciei, că mai ales raporturile ei cu lumea din afară, interacţiunea dintre ea şi viaţa, politica şi cultura ţării se aflau de câteva decenii în regres.

E drept, autoritatea educativă îşi mai rostea ocazional cuvântul în Bundesrat, asupra problemelor privind şcoala şi educaţia, e drept, Provincia mai furniza ţării profesori buni şi-şi exercita influenţa în toate chestiunile ştiinţifice; totuşi, toate acestea căpătaseră un caracter de rutină şi de ceva mecanic. Rareori şi cu mai puţin zel se ofereau voluntar tineri din diversele grupări de elită ale Castaliei pentru posturi de profesori extra muros74, mereu mai rar autorităţi şi particulari din ţară cereau sfaturi Castaliei, al cărui cuvânt fusese solicitat şi as­cultat cu interes altădată, de exemplu până şi la procese im­portante. Dacă se compara nivelul cultural al Castaliei cu cel al ţării, se ajungea la constatarea că ele nu se apropie nicide­cum, ci urmăresc într-un mod fatal ţeluri contradictorii: cu cât mai îngrijită, mai diferenţiată, mai supra-cultivată devenea spiritualitatea castaliană, cu atât mai mult înclina lumea să lase Provincia să fie Provincie şi s-o considere, nu ca pe o ne­cesitate şi o pâine zilnică, ci ca pe un corp străin, de care poţi fi, ce-i drept, mândru ca de un giuvaier antic, de care nu te-âi putea deocamdată lepăda şi dispensa, în faţa căruia însă pre­feri să te ţii la distanţă şi căruia îi admiţi, fără a avea o idee prea clară, că posedă o mentalitate, o morală şi o conştiinţă de sine ce nu prea se mai potrivesc în viaţa reală şi activă. In­teresul concetăţenilor pentru viaţa Provinciei pedagogice, participarea lor la manifestările ei şi îndeosebi la jocul cu mărgele de sticlă se aflau de asemenea în regres, ca şi partici­parea castalienilor la viaţa şi soarta ţării. Pentru Knecht era limpede de mult că greşe alâ rezidă aici, iar faptul că în cali­tatea sa de maestru al jocului cu mărgele de sticlă avea a face exclusiv cu castalieni şi specialişti îl îngrijora. De aici străda­nia lui de a se dedica mereu mai mult cursurilor pentru începători, dorinţa lui de a avea pe cât posibil elevi tineri ― cu cât erau mai tineri, cu atât erau mai legaţi de ansamblul lumii Şi al vieţii, cu atât mai puţin erau dresaţi şi specializaţi. Ade­sea îl cuprindea un dor fierbinte de lume, de oameni, de viaţa naivă ― în cazul că o asemenea viaţă mai exista acolo, afară, în lumea necunoscută.

Ceva din nostalgia aceasta şi din această senzaţie de gol, de viaţă dusă într-o atmosferă prea rarefiată se trezeşte când şi când şi în sufletul celor mai mulţi dintre noi, şi chiar autoritatea educativă cunoaşte această apăsare, în orice caz ea a căutat întotdeauna, din când în când, mijloace să preîntâmpine lipsa şi s-o înlăture prin practicarea sporită a exerciţiilor şi jocurilor fizice, ca şi prin încercarea cu unele activităţi meşteşugăreşti şi munci în grădină. Dacă am băgat bine de seamă, conducerea Ordinu­lui vădeşte în ultima vreme şi tendinţa de a transforma unele specialităţi considerate ca prea rafinate în întreprinderi ştiinţifice, şi anume în favoarea unei intensificări a practicii meditaţiei. Nu trebuie să fii un sceptic şi un om care să vadă totul în negru, şi nici un frate rău în cadrul Ordinului, ca să-i dai dreptate lui Josef Knecht atunci când, cu multă vreme înaintea noastră, a considerat aparatul complicat şi sensibil al republicii noastre drept un organism îmbătrânit şi care avea în anumite privinţe nevoie de înnoire.

Cum am spus-o, începând din al doilea an al magistra­turii sale, îl găsim din nou întors la studiile istorice, şi anume ocupându-se în principal, în afara istoriei Castaliei, cu lectura tuturor lucrărilor mari şi mai mici scrise de pater Jakobus despre ordinul benedictin. Cu domnul Dubois şi cu u-nul dintre filologii de la Keuperheim, care lua parte întotdeauna la şedinţele autorităţii ca secretar, el afla şi pri­lejul de a-şi activiza sau de a-şi stimula din nou acest interes faţă de istorie, ceea ce era mereu pentru el o înviorare bine­venită şi o bucurie. Desigur, în anturajul său zilnic prilejul a-cesta îi lipsea, iar aversiunea acestui anturaj faţă de orice preocupare istorică îl întâmpina întruchipată în sensul pro­priu al cuvântului în persoana prietenului său Tegularius. Găsim, între altele, o foaie de hârtie pe care este notată o convorbire, în cursul căreia Tegularius şi-a expus cu patimă ideea că pentru castalieni istoria este un obiect nevrednic de studiu. Fireşte, zice el, cineva se poate ocupa cu istoria, cu fi­lozofia istoriei, tratate într-un mod spiritual şi amuzant, la nevoie chiar patetic, ar fi o glumă ca toate filozofiile, el n-ar avea nimic împotrivă dacă cineva s-ar distra cu asemenea lu­cruri. Dar lucrul însuşi, obiectul acestei glume, anume istoria, este ceva aşa de dezgustător, în acelaşi timp banal şi dia­volesc, hidos şi plictisitor, încât nu înţelege cum se poate ocupa cineva cu el.

Conţinutul istoriei este doar egoismul omenesc şi lupta pentru putere, pentru puterea materială, brutală, animalică, o luptă veşnic aceeaşi, care se supraeva­luează şi se glorifică singură, un lucru deci care nu se înca­drează în universul de concepte al unui castalian sau care, cel puţin, nu are nici cea mai mică valoare. Istoria univer­sală, după Tegularius, ar fi doar o nesfârşită relatare stupidă şi lipsită de tensiune dramatică despre îngenuncherea celor slabi de către cei puternici, iar a pune în corelaţie istoria propriu-zisă şi autentică, istoria atemporală a spiritului cu această ciomăgeală veche de când lumea, prostească, dintre ambiţioşii setoşi de putere şi cei ce năzuiesc să obţină un loc sub soare, sau chiar a încerca numai s-o explici ar egala cu o adevărată trădare faţă de spirit, ar fi ceva ce-i aminteşte de o sectă foarte răspândită în secolul al nouăsprezecelea sau al douăzecelea, despre care i s-a povestit odată şi care credea cu toată seriozitatea că jertfele aduse de vechile popoare zei­lor, zeii înşişi, templele şi miturile acelor popoare, ca şi toate celelalte lucruri frumoase, n-ar fi fost altceva decât rezultatul unui minus sau unui plus calculabil de mâncare şi muncă, consecinţe ale unei tensiuni determinabile din nivelul sala­riilor şi preţul pâinii, că artele şi religiile ar fi nişte lucruri de faţadă, nişte aşa-numite ideologii despre o lume preocupată exclusiv d e foame şi de îndestularea burţii. Knecht, pe care discuţia îl amuza, l-a întrebat de-a dreptul dacă istoria spiritu­lui, a culturii, a artelor nu e tot o istorie şi nu se află totuşi într-o anumită legătură cu restul istoriei. Nu, strigă răstit prie­tenul său, tocmai faptul acesta îl contestă el. Istoria universală e o întrecere de-a lungul timpului, o concurenţă pentru câştig, pentru putere, pentru tezaure, întotdeauna e vorba numai despre cine are destulă forţă, noroc sau brutalitate, ca să nu rateze momentul. Fapta spirituală, fapta culturală, fapta ar­tistică se află, dimpotrivă, la polul opus, este întotdeauna o evadare din servitutea timpului, o smulgere a omului din mocirla instinctelor şi a trândăviei lui, pentru a se ridica pe alt plan, atemporal, eliberat din cătuşele timpului, divin, cu totul Şi cu totul aistoric şi antiistoric. Knecht l-a ascultat cu satisfacţie, l-a provocat la noi descărcări nu lipsite de duh, apoi a încheiat calm discuţia cu observaţia: „Toată cinstea pentru dragostea ta faţă de spirit şi faptele sale!


Yüklə 2,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin