Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,36 Mb.
səhifə20/37
tarix11.08.2018
ölçüsü2,36 Mb.
#69529
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   37

„Te istoveşti, Josef , spuse el încet şi cu o voce plină de acea prietenie şi grijă emoţionante pe care i le cunoşti. Asta a fost tot. „Te istoveşti, Josef." Ca şi când m-ar fi văzut înde­lungă vreme îndeplinind o muncă prea obositoare şi ar fi voit acum să mă prevină. A rostit cuvintele cu oarecare trudă, ca şi cum de mult timp nu şi-ar mai fi folosit buzele ca să vorbească. Totodată şi-a pus mâna pe braţul meu, era uşoară ca un fluture, m-a privit stăruitor în ochi şi a zâmbit. În clipa aceasta m-am simţit învins. Ceva din tăcerea lui se­nină, din răbdarea şi calmul său mi s-a transmis şi mie, şi dintr-o dată m-a pătruns înţelegerea pentru bătrân şi pentru cotitura pe care a făcut-o fiinţa lui, îndepărtându-se de oa­meni, către tăcere, părăsind cuvintele şi apropiindu-se de muzică, abătându-se de la gânduri şi îndreptându-se spre uni­tate. Am priceput ceea ce îmi era îngăduit să contemplu aici, am înţeles abia acum şi acest surâs, această iradiere; un sfânt şi un desăvârşit îmi îngăduia să convieţuiesc pentru o oră în strălucirea lui, iar eu, ca un nepriceput, voisem să stau de vorbă cu el, să capăt răspunsuri la întrebări şi să-l ademenesc într-o conversaţie. Slavă Domnului, în mintea mea se făcuse lumină când încă nu era prea târziu. Ar fi putut şi să mă tri­mită la plimbare şi cu asta să mă respingă pentru totdeauna. As fi fost păgubit astfel de lucrul cel mai remarcabil şi minu­nat ce mi-a fost dat să trăiesc vreodată.

― Bag de seamă, spuse Ferromonte gânditor, că vedeţi în fostul nostru maestru al muzicii un fel de sfânt, şi e bine că tocmai dumneavoastră sunteţi cel ce mi-o spuneţi. Mărturi­sesc că aş fi întâmpinat asemenea cuvinte cu cea mai mare neîncredere dacă le-as fi auzit de la altcineva. Nu am, în genere, vreo predilecţie pentru cele mistice, iar mai ales ca mu­zician şi istoric sunt un adept pedant al categoriilor pure. Cum noi, cei din Castalia, nu suntem nici vreo congregaţie creştină, nici vreo mânăstire indiană sau taoistă, înscrierea cuiva printre sfinţi, aşadar într-o categorie pur religioasă, mi se pare a fi inadmisibilă pentru unul dintre noi, şi oricăruia altuia decât tine ― iertaţi, decât domnia voastră, domine―i-as fi imputat această categorisire ca pe o deraiere. Mă gândesc însă că nu aveţi nicidecum intenţia de a iniţia o procedură de canonizare a venerabilului fost maestru al muzicii, pentru aşa ceva Ordinul nostru nici nu dispune de autorităţile co­respunzătoare. Nu, nu mă întrerupeţi, vorbesc serios; nu am deloc dorinţa de a glumi. Mi-aţi povestit despre o revelaţie pe care aţi trăit-o şi trebuie să conced că m-am ruşinat puţin, fiindcă, deşi fenomenul pe care l-aţi descris nu n e-a scăpat, ce e drept, cu totul, mie şi colegilor mei din Monteport, to­tuşi n-am făcut altceva decât să luăm cunoştinţă de el, dându-i puţină atenţie. Reflectez la cauza acestei scăpări şi a indife­renţei mele.

Faptul că metamorfoza fostului maestru v-a iz­bit atât şi vi s-a părut senzaţională, în timp ce eu abia am observat-o, se explică fireşte prin aceea că această metamor­foză vi s-a înfăţişat pe neaşteptate şi ca un rezultat finit, în timp ce eu am fost martorul evoluţiei ei lente. Fostul magis­tru, cel pe care l-aţi văzut cu luni în urmă şi cel pe care l-aţi văzut astăzi sunt foarte deosebiţi unul de celălalt, în timp ce noi, vecinii, aproape că n-am constatat la el, de la o întâlnire la alta, vreo schimbare vădită. Recunosc, explicaţia nu mă satisface. Când se petrece în faţa ochilor noştri un astfel de fenomen, similar unei minuni, oricât de domol şi de încet ar fi el, ar fi trebuit, dacă am fi mai puţin prizonierii unor idei preconcepute, să fim mai puternic impresionaţi decât mi s-a întâmplat mie. Şi aici dau de cauza rezervei mele: n-am fost deloc lipsit de păreri preconcepute. N-am observat fenome­nul, fiindcă n-am vrut să-l observ. Am băgat de seamă, ca toată lumea, retragerea în sine însuşi şi tăcerea venerabilului nostru maestru, sporirea concomitentă a amabilităţii sale, strălucirea mereu mai luminoasă şi mai spiritualizată a chipului său, când, întâlnindu-l, îmi răspundea fără vorbe la sa­lut. Asta am observat-o fireşte foarte bine şi eu, şi oricare altul. Dar m-am ferit să văd mai mult decât atât, şi ne-am ferit fiul din lipsă de veneraţie faţă de fostul magistru, ci, în parte, din aversiune faţă de cultul personalităţii şi faţă de fanatism în general, în parte din aversiune faţă de fanatism în acest caz special, anume faţă de acel soi de cult pe care-l practică studiosus Petrus cu al său maestru şi idol.

Lucrul acesta mi s-a lămurit pe deplin în timpul naraţiunii dumneavoastră.

― A fost totuşi, râse Knecht, un drum ocolit pe care l-ai parcurs, ca să-ţi descoperi ţie însuţi aversiunea faţă de bietul Petrus. Dar cum stau acum lucrurile? Practic şi eii interzisul cult al personalităţii şi al sfinţilor? Sunt şi eu un mistic şi un fanatic? Sau îmi admiţi mie ceea ce i-ai refuzat studentului, anume că noi doi am văzut şi am trăit nu visuri şi fantezii, ci ceva real şi obiectiv?

― Desigur că dumneavoastră vă admit, spuse Carlo încet şi reflectând, nimeni nu ar pune la îndoială revelaţia pe care aţi trăit-o, precum şi frumuseţea sau seninătatea fostu­lui magistru, care poate să surâdă cuiva într-un mod atât de incredibil, întrebarea ce se pune acum e: cum să categorisim fenomenul, cum să-l denumim, cum să-l explicăm? Sună di­dactic, dar noi, castalienii, suntem doar profesori, şi dacă do­resc să înseriez şi să denumesc trăirea dumneavoastră şi a noastră, o fac nu pentru a-i reduce realitatea şi frumuseţea în abstracţiuni şi generalizări, ci fiindcă as vrea s-o notez şi s-o consemnez cât se poate de precis şi de limpede. Când, în timpul vreunei călătorii, aud un sătean sau un copil fredonând o melodie pe care n-o cunosc, faptul acesta e pentru mine tot o trăire, iar dacă încerc să transcriu melodia pe note, îndată şi pe cât posibil exact, aceasta nu e o respingere şi o înlăturare, ci o cinstire şi o eternizare a trăirii mele.

Knecht îl aprobă cu o prietenoasă înclinare a capului.

― Carlo, spuse el, e păcat că noi doi ne putem vedea atât de rar. Nu toate prieteniile din tinereţe se confirmă la orice revedere. Am venit la tine cu istorisirea mea despre bătrânul magistru, deoarece în locul acesta tu eşti pentru mine singurul om indicat să ştii şi să iei parte la ceea ce am trăit eu. Acum trebuie să las în seama ta cele ce vrei să faci cu po­vestirea mea şi cum să denumeşti starea de transfigurare a maestrului nostru. M-aş bucura dacă ai vrea să-l vizitezi o dată şi să poposeşti puţin în aura lui. Starea lui de har, de desăvârşire, de înţelepciune bătrânească, de beatitudine, sau oricum am vrea s-o numim, ar putea să aparţină vieţii reli­gioase; chiar dacă noi, castalienii, nu avem o confesiune şi o biserică, totuşi cucernicia nu ne e ceva necunoscut; tocmai bătrânul nostru maestru al muzicii a fost întotdeauna un om foarte evlavios.

Iar dacă în multe religii se relatează despre oameni învestiţi cu har, desăvârşiţi, radioşi, iluminaţi, de ce nu ar putea să dea o dată şi evlavia noastră castaliană o astfel de floare? ― S-a făcut târziu, ar trebui să mă duc la culcare, mâine sunt nevoit să plec la drum cu noaptea-n cap. Sper să revin curând. îngăduie-mi să-ţi istorisesc foarte pe scurt până la sfârşit povestea mea! Aşadar după ce mi-a spus: „Tu te is­toveşti", am reuşit în fine să renunţ la strădaniile mele de a face introducerea unei conversaţii şi nu numai să rămân tăcut, ci şi să-mi abat voinţa de la ţelul eronat pe care mi-l propusesem, anume de a-l iscodi pe acest taciturn cu ajutorul vorbelor, al convorbirii şi de a obţine de la el un profit. Şi din clipa în care am renunţat, lăsând totul în seama celuilalt, lucrurile au mers ca de la s ine. Eşti liber mai târziu să înlocuieşti expresiile mele cu altele, acum însă ascultă-mă, chiar dacă ţi se va părea că vorbesc imprecis sau că amestec categoriile. Am stat la bătrân cam o oră sau o oră şi jumătate, şi nu-ţi pot împărtăşi ce s-a întâmplat între el şi mine sau ce ne-am comunicat unul altuia, cuvinte nu s-au rostit între noi. Am simţit doar, după ce rezistenţa îmi fusese înfrântă, că m-a primit în pacea şi lumina lui, pe el şi pe mine ne-au învăluit seninătatea şi un calm minunat. Fără a fi cugetat la aceasta voit şi conştient, totul părea oarecum aido­ma unei meditaţii reuşite ce mă făcea fericit şi a cărei temă era viaţa fostului maestru al muzicii, îl vedeam sau îl simţeam pe el şi calea devenirii sale, începând din clipa în care m-a întâmpinat pentru prima dată, pe când eram un băieţaş, şi până în ceasul de acum. Era o viaţă de dăruire şi muncă , dar liberă de constrângere, liberă de ambiţii şi plină de muzică. Şi se desfăşura în aşa fel, de parcă, devenind mu­zician şi maestru al muzicii, el ar fi ales muzica pentru a face din ea o cale spre ţelul cel mai înalt al omului, spre liberta­tea interioară, spre puritate, spre desăvârşire, de parcă n-ar fi făcut de atunci nimic altceva decât să se lase mereu mai îmbi­bat, metamorfozat, limpezit de muzică, de la mâinile îndemânatice şi pricepute de clavecinist şi de la cunoştinţele tai de muzician de o bogăţie uriaşă până în toate părţile şi or­ganele trupului şi sufletului său, până în bătaia pulsului şi Aspiraţiei, până în somn şi vise, astfel că acum nu mai e altceva decât un simbol, mai exact o formă de întruchipare, o personificare a muzicii.

Mie cel puţin, ceea ce iradia din per­soana lui sau ceea ce tălăzuia între mine şi dânsul asemeni unei respiraţii ritmice mi se părea întocmai ca o muzică, o muzică devenită complet imaterială, esoterică, al cărei cerc de vrajă captează pe oricine păşeşte în el, la fel cum un cântec pe mai multe voci topeşte" în ansamblu o voce nouă ce-şi face intrarea. Unui străin de muzică, harul i s-ar fi rele­vat poate în alte imagini, un astronom s-ar fi văzut probabil rotindu-se ca o lună în jurul unei planete, un filolog şi-ar fi imaginat că aude vorbindu-i-se o limbă veche, magică, în stare să exprime totul. Şi-acum, destul, mă retrag. A fost pentru mine o bucurie, Carlo.

Am relatat acest episod ceva mai amănunţit, deoarece maestru muzicii a ocupat un loc atât de important în viaţa şi inima lui Knecht; în plus ne-a stimulat sau ne-a ispitit împrejurarea că discuţia dintre Knecht şi Ferramonte ne-a rămas consemnată cu propria lui mână de cel din urmă, într-o scrisoare. Privitor la „iluminarea" fostului maestru al muzi­cii, relatarea aceasta este desigur cea dintâi şi cea mai vred­nică de încredere, mai târziu în jurul teme i respective au apărut un noian de legende şi tâlcuri.
CEI DOI POLI

Jocul anual, cunoscut şi astăzi şi nu rareori citat sub de­numirea de „Jocul casei chinezeşti", le-a adus lui Knecht şi prietenului său roadele muncii lor şi a oferit Castaliei şi autorităţilor confirmarea că numirea lui Knecht în funcţia supremă fusese justă. Waldzellul, Satul jucătorilor şi elita au trăit încă o dată satisfacţia adusă de o perioadă festivă plină de strălucire şi înălţare; da, jocul anual nu mai fusese de multă vreme un eveniment ca de data aceasta, când cel mai tânăr şi cel mai discutat magistru a apărut pentru întâia oară în public, confirmându-se, şi când, pe deasupra, Waldzellul trebuia să-şi ia revanşa pentru paguba şi insuccesul suferit în anul anterior. De astă dată n-a căzut nimeni bolnav, iar ma­rea ceremonie n-a fost condusă de un locţiitor sfios şi înfri­coşat, pândit de reaua-voinţă şi neîncrederea de gheaţă şi neadormită a elitei, sprijinit de funcţionarii deveniţi ner­voşi ― un om, ce-i drept, plin de devotament, dar fără" energie.

În tăcere, intangibil, întocmai ca un mare preot, figură conducătoare înveşmântată în alb şi aur pe tabla de şah fes­tivă a simbolurilor, magistrul şi-a celebrat opera lui şi a prie­tenului său; iradiind calm forţă şi demnitate, de neatins pentru orice chemare profană, el a apărut în sala festivă înconjurat de numeroşii săi ministranţi, a deschis cu gesturi rituale actele succesive ale jocului, a scris delicat cu străluci­torul său condei de aur un semn după altul pe mica tablă în fata căruia stătea, şi îndată aceleaşi semne apăreau în scriitura cifrată a jocului, mărite de o sută de ori, pe tabla uriaşă fixată pe peretele din fund al sălii, erau silabisite în şoaptă de o mie de voci, strigate cu glas tare de crainic, retransmise prin radio în ţară şi în lumea întreagă; iar când, la sfârşitul primu­lui act, notă pe tablă formula rezumativă a actului, dădu in­dicaţiile pentru meditaţie, cu o ţinută plină de farmec şi impresionantă, puse jos condeiul şi, aşezându-se, luă cu o ţi­nută exemplară atitudinea meditativă, credincioşii jocului cu mărgele de sticlă, nu numai cei din sală, din Satul jucătorilor şi din Castalia, ci şi cei din câteva ţări ale lumii luară şi ei loc, cu pietate, adâncindu-se în aceeaşi meditaţie, până în clipa când magistrul se ridică din nou în sală. Totul se petrecea ca de multe alte ori, şi totuşi mişca inimile şi părea ceva nou. Universul abstract şi aparent atemporal al jocului era destul de elastic, pentru a acţiona în sute de nuanţe asupra spiritu­lui, vocii, temperamentului şi felului de a scrie al unei perso­nalităţi, personalitatea era suficient de mare şi de cultivată, pentru ca ideile ei să nu fie considerate mai importante decât propria legitate impalpabilă a jocului, ajutoarele şi partici­panţii la joc, elita ascultau ca nişte soldaţi bine instruiţi şi to­tuşi fiecare dintre ei, chiar dacă nu făcea altceva decât să execute împreună cu ceilalţi plecăciunile sau să ajute la mânuirea draperiei din jurul maestrului, părea că-şi cele­brează propriul său joc, născut din propria-i inspiraţie. Din mulţime însă, din marea comunitate ce umplea până la refuz sala şi întregul Waldzell, din miile de suflete care păşeau pe urmele maestrului, într-un mers fantastic şi hieratic, prin nesfârşitele, multidimensionalele spaţii imaginare ale jocu­lui, solemnitatea capta acordul fundamental şi basul adânc vibrant de clopot, care pentru membrii mai puerili ai comu­nităţii constituie principala şi aproape unica trăire cu prile­jul festivităţii, dar care e percepută cu un fior de veneraţie şi de către virtuoşii şi criticii rafinaţi din elită, de către ministranţi şi funcţionari până sus, la conducător şi maestru.

A fost o ceremonie înălţătoare, trimişii din afara Castaliei au simţit-o şi ei şi au confirmat-o prin declaraţii, unii no­vici au fost câştigaţi în aceste zile pentru totdeauna ca practicanţi ai jocului cu mărgele de sticlă. Ciudat însă sună cuvintele prin care Josef Knecht şi-a comunicat sintetic prie­tenului său Tegularius trăirea, după încheierea festivităţii de zece zile.

― Putem fi mulţumiţi, a spus el. Da, Castalia şi jocul cu mărgele de sticlă sunt nişte lucruri minunate, sunt ceva aproape desăvârsit. Poate că sunt ceva prea perfect, sunt prea frumoase; sunt atât de frumoase, încât aproape că nu le poţi contempla fără un sentiment de teamă în ceea ce priveşte viitorul lor. Nu te poţi gândi fără o strângere de inimă că ele, ca toate lucrurile de pe lume, vor trebui să piară cândva. Şi totuşi eşti nevoit să te gândeşti la asta.

Cuvintele acestea ce ne-au fost păstrate îl obligă pe bio­graf să se apropie de partea cea mai delicată şi cea mai plină de taină a sarcinii pe care şi-a asumat-o, de care cu dragă inimă s-ar mai fi ţinut departe încă un răstimp, pentru ca mai întâi să ducă ia bun sfârşit, cu calmul şi tihna pe care împrejurările clare şi fără echivoc le îngăduie celui ce le des­crie, relatarea sa despre succesele lui Knecht, despre modul exemplar în care şi-a îndeplinit funcţia şi despre culmea plină de strălucire a vieţii lui. Ni s-ar părea însă greşit şi necorespunzător obiectivului nostru să nu recunoaştem şi să nu dăm la iveală dualitatea sau polaritatea fiinţei şi vieţii sti­matului maestru încă din clipa in care, cu excepţia lui Tegu­larius, nu devenise vizibilă pentru nimeni. Mai mult chiar, de aci înainte sarcina noastră va fi de a lua în considerare şi de a confirma această scindare, sau mai bine spus această polari­tate ce-a pulsat neîntrerupt în sufletul lui Knecht ca o trăsătură proprie şi ca o caracteristică a fiinţei veneratului. Pentru un autor ce-ar considera că îi e îngăduit să scrie bio­grafia unui magistru castalian întocmai în sensul unei hagio­grafii ad maiorem gloriam Castaliae73, n-ar fi nicidecum greu să alcătuiască relatarea despre anii de magistratură ai lui Josef Knecht, cu câteva excepţii datând din ultimele lor clipe, întru totul ca pe o elogioasă enumerare de merite, datorii îndeplinite şi succese, în ochii unui istoric ce se bizuie numai pe fapte atestate documentar, viaţa şi modul în care şi-a îndeplinit funcţia oricare dintre maeştrii jocului cu mărgele de sticlă ― fără a-l excepta de pildă nici pe magistrul Ludwig Wassermaler, din perioada când jocul a fost îndrăgit la Waldzell mai mult ca niciodată ― nu se arată a fi mai ireproşabile şi mai vrednice de laudă decât viaţa magistrului Knecht şi modul în care el şi-a îndeplinit funcţia.

Cu toate acestea, ma­gistratura lui a luat sfârşit într-un fel cu totul neobişnuit, sen­zaţional şi, după opinia unor critici, chiar scandalos, iar acest sfârşit n-â fost o întâmplare sau un accident, ci o consecinţă perfect logică, şi e sarcina noastră să arătăm că el nu se află nicidecum în contradicţie cu strălucitele şi vestitele realizări şi succese ale preacinstitului. Knecht a fost un mare şi un exemplar deţinător şi reprezentant al înaltei lui funcţii, un ireproşabil maestru al jocului cu mărgele de sticlă. Dar el a văzut s i a simţit strălucirea Castaliei, căreia i-a slujit, ca pe o măreţie periclitată şi labilă, nu a trăit în sânul ei nepăsător şi lipsit de îndoieli ca marea majoritate a castalienilor din vre­mea sa, ci îi cunoştea originea şi istoria, o socotea o exis­tenţă istorică, supusă timpului, învăluită şi zguduită de forţa neînduplecată a acestuia. Această perspicacitate provenită din sentimentul viu al mersului istoric şi această considerare a propriei persoane şi activităţi ca o celulă aflată în mişcare şi activă în fluviul devenirii şi al metamorfozării continue se dezvoltaseră în el şi deveniseră conştiente datorită studiilor sale istorice şi sub "influenţa marelui pater Jakobus, dar pre­dispoziţia şi germenii ce le -au dat naştere existaseră cu mult înainte, iar cel pentru care personalitatea lui Josef Knecht a luat într-adevăr contururi vii, cel ce se afla într-adevăr pe ur­mele a ceea ce e caracteristic şi constituie sensul acestei vieţi, poate lesne găsi predispoziţiile şi germenii respectivi.

Bărbatul care, într-una dintre cele mai strălucite zile ale vieţii sale, la sfârşitul primului său joc festiv, după o manifes­tare neobişnuit de reuşită şi impresionantă a spiritului castalian, a spus: „Nu te poţi gândi fără o strângere de inimă că jocul cu mărgele de sticlă şi Castalia vor trebui să piară cândva ― şi totuşi eşti nevoit să te gândeşti la asta", acest bărbat purta în el de timpuriu, cu mult înainte de a fi devenit un iniţiat în istorie, un anume simţământ al lumii şi intuia caducitatea oricărei deveniri şi problematici a tot ceea ce e creat de spiritul omenesc. Dacă ne întoarcem la anii co­pilăriei şi ai şcolarităţii lui, dăm de ştirea că ori de câte ori dispărea vreun coleg de scoală de la Eschholz, retrimis din la şcolile obişnuite, deoarece îşi dezamăgise profesorii, Knecht resimţea o profundă stare depresivă şi nelinişte.

De la nici unul dintre aceşti exmatriculaţi nu ne-â parvenit vreo mărturie că ar fi fost prietenul personal al lui Knecht; nu pierderea, nu despărţirea şi dispariţia persoanelor îl tulbu­rau şi-i împovărau sufletul cu o suferinţă plină de spaimă. Cauza ce-i provoca această suferinţă era mai curând uşoara zdruncinare a credinţei lui puerile în trăinicia orânduielii castaliene şi a desăvârşirii castaliene. Faptul că existau băieţi şi tineri care beneficiaseră de fericirea şi harul de a fi primiţi în şcolile de elită ale Provinciei, pentru ca mai apoi să piardă cu uşurinţă acest har şi să se lepede de el, constituia pentru dânsul, care-şi lua în serios cu atâta sfinţenie chemarea, ceva zguduitor, o dovadă a puterii lumii necastaliene. Nu avem dovezi, dar e posibil ca asemenea întâmplări să fi iscat în su­fletul băiatului şi cele dintâi îndoieli în ceea ce priveşte până atunci acceptata infailibilitate a autorităţii educative, deoa­rece această autoritate aducea când şi când în Castalia şi şco­lari pe care după o vreme trebuia să-i alunge. Fie că a acţionat sau nu şi acest gând, aşadar cel mai timpuriu impuls de critică faţă de autoritate, băiatul a resimţit fiecare deviere şi trimitere la urmă a vreunui elev de elită nu numai ca pe o nenorocire, ci şi ca pe o necuviinţă, o pată dezgustătoare care mânjea un ins, dar a cărei existenţă reprezenta în sine un reproş şi făcea răspunzătoare Castalia întreagă. Aici, cre­dem, se află fundamentul sentimentului de tulburare şi zgu­duire de care era capabil elevul Knecht în asemenea prilejuri. Existau dincolo de graniţele Provinciei o lume şi o viaţă omenească aflate în contradicţie cu Castalia şi legile ei, străine de orânduielile şi schemele acestora, imposibil de înlănţuit şi de sublimat de către ele. Fireşte, el ştia de exis­tenţa acestei lumi şi datorită propriei lui inimi, îl tulburau şi pe el impulsuri instinctuale, fantezii şi dorinţe aflate în contradicţie cu legile sub domnia cărora se afla, impulsuri a căror înfrânare i-a reuşit treptat şi l-a costat strădanii grele. Aceste impulsuri, aşadar, puteau deveni atât de puternice la unii elevi, încât îşi făceau drum peste toate avertismentele şi sancţiunile, determinând retrimiterea celor decăzuţi din lu­mea elitei în cealaltă lume dominată nu de scopul educaţiei şi al cultivării spiritului, ci tocmai de impulsurile naturale, o lume care apărea celui ce se străduia să-şi însuşească virtu­tea castaliană când ca un infern plin de răutate, când ca un ademenitor teren de joacă şi zbenguială.

Generaţii de-a rândul, multe conştiinţe tinere şi-au cristalizat noţiunea de păcat în această formă castaliană. Şi mulţi ani după aceea, ca om matur şi ca pasionat de istorie, Knecnt trebuie să-şi fi dat seama mai clar că istoria nu s-ar fi putut constitui fără mate­ria şi dinamica oferite de această lume păcătoasă a egoismu­lui şi a vieţii instinctuale şi că până şi alcătuiri sublime ca aceea a Ordinului au luat naştere din acest torent tulbure, pentru a fi cândva înghiţite din nou de el. Aşadar, problema Castaliei a fost aceea care s-a aflat la baza tuturor violente­lor mişcări, năzuinţe şi zguduiri din viaţa lui Knecht, şi nicio­dată aceasta n-a fost pentru el doar o problemă de speculaţie pur filozofică, ci una care l-a pătruns ca pe nimeni altul până în străfunduri de suflet şi de care s-a simţit răspunzător. El a făcut parte dintre acele naturi care se îmbolnăvesc, pot lâncezi şi muri când văd că ideea ce le e dragă şi în care cred, că pa­tria şi comunitatea îndrăgită se îmbolnăvesc şi se află în pri­mejdie.

Urmăm firul mai departe şi dăm de prima perioadă petrecută de Knecht la Waldzell de ultimii săi ani de şcoală şi de întâlnirea atât de semnificativă cu elevul-oaspete Designori, pe care am descris-o detaliat la locul cuvenit. Această întâlnire dintre un adept înflăcărat al idealului castalian şi un fiu al lumii profane, Plinio, a fost nu numai o cioc­nire puternică şi cu consecinţe de lungă durată, ci a însemnat totodată pentru elevul Knecht şi o trăire foarte importantă şi simbolică. Căci rolul ce i s-a impus atunci, un rol pe cât de neînsemnat, pe atât de istovitor, şi care i s-a încredinţat apa­rent întâmplător, a corespuns în aşa măsură întregii lui fiinţe, încât aproape s-ar putea spune că viaţa lui ulterioară n-a fost nimic altceva decât o reluare a acestui rol şi o încadrare me­reu mai desăvârşită în el, anume rolul apărătorului şi repre­zentantului Castaliei, aşa cum avea să-l joace din nou cu vreo zece ani mai târziu faţă de pater Jakobus şi cum l-a jucat până la sfârşit ca maestru al jocului cu mărgele de sticlă, rolul unui apărător şi reprezentant al Ordinului şi al legilor sale, care însă era mereu gata şi dornic în forul său intim să înveţe de la partener şi să stimuleze nu ferecarea şi izolarea rigidă a Castaliei, ci via confruntare şi controversă a acesteia cu lumea din afară. Ceea ce în întrecerea spirituală şi oratorică dintre el Şi Designori mai fusese în parte încă o joacă a devenit mai târziu, faţă de Jakobus, adversar şi prieten cu atâta greutate, ceva profund serios, iar în faţa ambilor parteneri s-a verificat el însuşi, s-a ridicat la nivelul lor, a învăţat de la ei, în luptă şi în schimbul de opinii a dat nu mai puţi n decât a primit, iar în ambele daţi, e adevărat, nu l-a învins pe adversar, ceea ce de altfel, de la bun început, nici nu era ţelul luptei, dar i-a impus recunoaşterea plină de stimă a persoanei sale, ca şi a principiului şi idealului pe care le reprezenta.


Yüklə 2,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin