Jocul cu mărgele de sticlă



Yüklə 2,36 Mb.
səhifə31/37
tarix11.08.2018
ölçüsü2,36 Mb.
#69529
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   37

Gânduri sau reverii de felul acestora au fost ecoul medi­taţiei sale. în ceea ce priveşte „trezirea", i se părea lui, nu era vorba despre adevăr şi înţelegere, ci despre realitate, despre trăirea şi existenţa acesteia.

Datorită trezirii nu te apropiai de miezul lucrurilor, de adevăr, ci doar sesizai, realizai sau suportai punerea de acord a propriului eu cu situaţia de mo­ment a lucrurilor. Nu descopereai cu acest prilej legi, ci luai hotărâri, nu ajungeai în centrul lumii, ci în centrul propriei tale persoane. De aceea şi era atât de greu comunicabil, atât de în afara posibilităţii de a spune şi de a formula ceea ce trăiai atunci; comunicările din această sferă a vieţii nu păreau a se număra printre scopurile vorbirii. Dacă, în mod excepţional, o parte din această trăire ar fi totuşi inteligibilă, atunci cel capabil să înţeleagă trebuia să fie un bărbat aflat într-o situaţie similară, un tovarăş de suferinţă sau de tre­zire. O părticică înţelesese când şi când Fritz Tegularius, la o înţelegere mai largă ajunsese Plinio. Pe cine ar mai putea numi? Pe nimeni.

Începuse să se lase amurgul, iar el se afla răpit cu totul şi prins în plasa jocului de idei, când cineva bătu la uşă. Deoa­rece nu-şi venise în fire şi nu răspunse numaidecât, cel de-a-fară aşteptă puţin şi încercă din nou cu bătăi uşoare. De data aceasta, Knecht răspunse, se ridică şi îl însoţi pe trimis, care-l conduse în clădirea cancelariei şi îl introduse fără a-l mai anunţa în biroul prezidentului. Maestrul Alexander îi ieşi în întâmpinare.

― Îmi pare rău, spuse acesta, că aţi venit fără să ne ves­tiţi din vreme; din cauza aceasta a trebuit să aşteptaţi. Sunt nerăbdător să aflu ce v-a adus aşa deodată aici. Doar nu e ni­mic rău?

Knecht râse:

― Nu, nimic rău. Dar vin într-adevăr chiar cu totul pe neaşteptate şi nu vă puteţi închipui ce mă va fi adus aici?

Alexander îl privi în ochi cu seriozitate şi îngrijorare.

― Ei da, spuse el, de închipuit, îmi pot închipui una sau alta. Mă gândeam, de exemplu, chiar zilele acestea că pentru dumneavoastră problema circularei pe care ne-aţi trimis-o nu este cu siguranţă deloc rezolvată. Autoritatea a trebuit să vă răspundă cam prea concis şi într-un sens şi pe un ton ce v-au dezamăgit probabil, domine.

― Nu, replică Josef Knecht, în fond aproape că nu m-am aşteptat la altceva decât la ceea ce cuprinde, în înţele­sul său, răspunsul autorităţii. Cât priveşte tonul, vedeţi, tocmai tonul mi-a făcut bine. Citind scrisoarea, am remarcat că autorul ei şi-a dat osteneala, ba chiar aproape şi-a făcut griji şi a simţit nevoia să amestece câţiva stropi de miere în răspunsul neplăcut şi cam jenant pentru mine, iar aceasta i-a reuşit de minune, pentru care îi sunt recunoscător.

― Aşadar, preastimate, aţi acceptat şi conţinutul scrisorii?

― Am acceptat să iau cunoştinţă de el, da, iar în fond l-am şi înţeles şi aprobat. Răspunsul nu putea să cuprindă altceva decât respingerea cererii mele, corelată cu o blândă somaţie. Circulara mea a fost ceva neobişnuit şi de-a dreptul neplăcut pentru autoritate, în privinţa aceasta n-am avut niciodată vreo îndoială. Dar în afară de asta, în măsura în care conţinea o cerere personală, probabil că nici n-a fost re­dactată într-un mod corespunzător. Aproape că nu mă puteam aştepta la altceva decât la un răspuns negativ.

― Ne pare bine, spuse prezidentul conducerii Ordinu­lui, cu o umbră de asprime, că priviţi lucrurile astfel şi că deci scrisoarea noastră nu v-a putut surprinde într-un chip dureros. Ne pare foarte bine. Dar ceva tot nu înţeleg. Dacă la redactarea şi expedierea scrisorii―v-am înţeles oare bine? ― nu aţi crezut într-un succes şi într-un răspuns afirmativ, ba chiar aţi fost sigur dinainte de insucces, de ce totuşi aţi transcris pe curat şi aţi expediat în cele din urmă circulara, fapt care a însemnat oricum o mare muncă?

Knecht îl privi prietenos, răspunzându-i:

― Domnule prezident, scrisoarea mea avea două conţi­nuturi, două intenţii, iar eu nu cred că amândouă au rămas tot atât de fără rezultat şi fără succes. Ea cuprindea o rugăminte personală, aceea de a fi eliberat din funcţie şi de a fi utilizat în alt loc; această cerere personală trebuie s-o consider drept ceva relativ secundar, orice magistru e obligat desigur să-şi pună pe cât posibil chestiunile personale pe ul­timul plan. Rugămintea a fost respinsă, cu aceasta trebuia să mă împac. Dar circulara mea mai cuprindea încă multe al­tele, pe lângă amintita rugăminte, mai cuprindea o mulţime de fapte, în parte gânduri, pe care am socotit de datoria mea să le aduc la cunoştinţa autorităţii şi să le recomand atenţiei sale. Toţi magiştrii sau în orice caz majoritatea magiştrilor au citit expunerea mea, ca să nu zic avertismentul, şi chiar dacă cei mai mulţi au consumat, desigur, cu neplăcere mâncarea aceasta, reacţionând mai degrabă cu indignare, totuşi ei au citit-o şi au luat contact cu ceea ce am crezut că trebuie să le spun.

Că nu aţi primit scrisoarea cu aprobări, aceasta nu e în ochii mei urî insucces, eu n-am căutat apro­bare şi consimţământ, scopul meu a fost mai mult să provoc nelinişte şi zguduiri. M-as fi căit foarte tare dacă din moti­vele pe care le-aţi numit as fi renunţat la expedierea lucrării mele. Fie că a avut un ecou adânc sau numai superficial, ori­cum ea a fost totuşi un apel la dezmeticire, o chemare.

― Desigur, spuse şovăind prezidentul, totuşi cu asta enigma n-a fost dezlegată. Dacă doreaţi ca avertismentele, apelurile la dezmeticire, avertizările dumneavoastră să ajungă la autoritate, de ce v-aţi împuţinat sau aţi pus de-a dreptul în pericol efectul vorbelor de aur, anexând la ele o rugăminte particulară, o rugăminte în a cărei satisfacere sau posibilitate de satisfacere nu aţi crezut dumneavoastră înşivă? Aceasta n-o înţeleg deocamdată. Dar lucrurile se vor lămuri desigur, dacă vom discuta împreună totul, în orice caz, aici stă punctul slab al circularei dumneavoastră, în anexarea unei cereri la apelul spre demeticire, a unei rugăminţi la avertisment. Era limpede că nu există nici un motiv care să vă oblige a folosi cererea ca un vehicul pentru rostirea aver­tismentului. Puteaţi găsi destul de lesne acces la colegii dum­neavoastră, pentru a le vorbi sau a le scrie, dacă socoteaţi că e de trebuinţă să-i treziţi zgâlţâindu-i. Iar cererea şi-ar fi ur­mat calea oficială proprie.

Knecht îl privi prietenos.

― Da, zise el, cu gândul parcă aiurea, s-ar putea să aveţi dreptate. Totuşi ― mai luaţi încă o dată în considerare această chestiune spinoasă! Nici în avertisment, nici în ce­rere nu era vorba despre ceva de fiecare zi, despre ceva obişnuit şi normal, amândouă erau înrudite prin aceea că au rezultat din circumstanţe neobişnuite, dintr-un impas şi se plasau astfel în afara convenţiilor. Nu este ceva nici obişnuit nici normal ca fără vreun motiv aparent şi presant un om să-şi conjure colegii a-şi aduce aminte că sunt muritori şi că întreaga lor existenţă se află sub semnul întrebării, tot astfel nu este ceva obişnuit şi de fiecare zi ca un magistru castalian să solicite un post de învăţător în afara Provinciei, în această privinţă, ambele conţinuturi ale scrisorii se potriveau destul de bine împreună. După părerea mea, pentru un cititor, care ar fi luat realmente în serios întreaga scrisoare, concluzia lecturii ar fi trebuit să fie aceasta: aici nu e vorba de un bărbat cam bizar care-şi informează colegii despre supoziţiile sale şi-şi propune să le ţină o predică, ci despre unul ale cărui idei şi al cărui impas trebuie privite cu toată seriozitatea, care se arată gata să se lepede de funcţie, de demnitate, de trecut şi s-o ia de la capăt într-un post modest, care e sătul de demnitate, de pace, de onoruri şi autoritate şi doreşte să se desfacă de ele şi să le lepede.

Din această concluzie ― încerc în continuare să judec lucrurile din unghiul de vedere al cititorilor scrisorii mele ― ar fi fost posibile, cred eu, două deducţii: autorul acestei predici moralizatoare este din păcate cam nebun, aşadar nu mai poate oricum rămâne magistru ― sau: întrucât autorul acestei predici supărătoare nu este, în mod vădit, nebun, ci normal şi sănătos, dincolo de predicile şi pesimismul său trebuie să se ascundă ceva mai mult decât cine ştie ce capriciu sau extravaganţă, anume o realitate, un adevăr. Cam aşa mi-am imaginat eu că se vor petrece lucrurile în capetele cititorilor şi trebuie să recunosc că m-am înşelat. Cererea şi apelul meu la trezire, în loc să se sprijine şi să se confirme reciproc, s-au văzut amândouă neluate în serios şi respinse. N-am fost nici foarte mâhnit, nici propriu-zis surprins de această respingere, căci în fond, şi asta trebuie s-o repet, m-am aşteptat totuşi la ea şi, în fond, recunosc, era meritată. Vreau să spun, cererea mea, în succesul căreia nu credeam, a fost un fel de vicleşug, a fost un gest, un act formal.

Chipul maestrului Alexander devenise încă mai grav, aproape sumbru. Totuşi el nu-l întrerupse pe magistru.

― În ceea ce mă priveşte, continuă acesta, când am expe­diat scrisoarea nu speram serios şi nu mă bucuram că voi obţine un răspuns favorabil, dar nici nu mă consideram gata să accept cu supunere un răspuns negativ, ca pe o decizie su­perioară.

― ...Nu vă consideraţi gata să acceptaţi răspunsul auto­rităţii dumneavoastră ca pe o decizie superioară? ― am au­zit bine, magistert îl întrerupse prezidentul, accentuând apăsat fiecare cuvânt. Era vădit că acum înţelesese toată se­riozitatea situaţiei.

Knecht făcu o uşoară plecăciune.

― Desigur, aţi auzit bine. Lucrurile stau aşa, că, deşi aproape nu credeam în vreo perspectivă favorabilă pentru cererea mea, m-am gândit că totuşi cererea trebuie prezen­tată, pentru a da satisfacţie Ordinului şi formelor.

Procedând astfel, am pus oarecum la îndemâna onoratei autorităţi posi­bilitatea de a tranşa chestiunea pe cale amiabilă. Dacă nu avea să încline spre această soluţie, ei bine, eu eram oricum încă de atunci hotărât să nu zăbovesc şi să nu mă las domolit, ci să acţionez.

― Şi cum să acţionaţi? întrebă Alexander cu voce slabă.

― Aşa cum îmi dictau inima şi raţiunea. Eram decis să demisionez din funcţie şi să încep o activitate în afara Castaliei, chiar şi fără a primi această însărcinare sau un concediu din partea autorităţii.

Conducătorul Ordinului închise ochii şi păru a nu mai asculta, Knecht îşi dădu seama că e în impas şi că execută exerciţiul cu ajutorul căruia membrii Ordinului încearcă să-şi asigure, în cazul unui pericol şi al unei ameninţări neaşteptate, stăpânirea de sine şi liniştea interioară şi care e însoţit de două reţineri foarte lungi ale respiraţiei cu plămânii goi de aer. Privi chipul bărbatului, de a cărui situaţie neplăcută se ştia vinovat, îl văzu mai întâi pălind, apoi recâştigându-şi culorile, o dată cu reînceperea înceată a respiraţiei , vădită de mişcarea muşchilor abdominali, văzu ochii redeschişi ai omului foarte preţuit şi chiar iubit de dânsul privind o clipă ţintă şi parcă rătăciţi, dar trezindu-se deodată şi recăpătând putere; văzu uşor înspăimântat aceşti ochi limpezi, stăpâniţi, ţinuţi întotdeauna în Mu ai bărbatului, tot atât de mare în supunere ca şi în poruncă, îndreptându-se către el, observându-l cu o răceală reţinută, examinându-l, judecându-l. Trebui să suporte îndelung şi în tăcere această privire.

― Acum cred că v-am înţeles, zise în cele din urmă Alexander, cu voce calmă. Eraţi de multă vreme obosit de funcţie, sau istovit de Castalia, sau torturat de dorul după viaţa lumească. V-aţi decis să ascultaţi mai curând de această dispoziţie sufletească decât de legi şi de obligaţiile dumnea­voastră, nu aţi simţit nevoia să vă destăinuiţi nouă şi să căutaţi sfat şi sprijin în Ordin. Ca să respectaţi formele şi să vă uşuraţi conştiinţa, ne-aţi adresat aşadar cererea aceea, o cerere despre care ştiaţi că e inacceptabilă pentru noi, dar la care, dacă s-ar fi ajuns la o explicaţie, să vă puteţi referi. Să admitem că aţi avut temeiurile dumneavoastră pentru o comportare atât de neobişnuită şi că intenţiile dumneavoastră au fost cinstite şi respectabile, cum nici nu-mi pot închipui altfel.

Dar cum a fost posibil să rămâneţi atâta vreme, fără o vorbă, în funcţie şi să continuaţi a o îndeplini aparent ireproşabil, cu asemenea gânduri, dorinţe şi hotărâri în inimă, fiind încă de pe atunci în forul intim un dezertor?

― Mă aflu aici, rosti cu aceeaşi amabilitate maestrul jo­cului cu mărgele de sticlă, pentru a discuta toate acestea cu dumneavoastră, pentru a răspunde la toate întrebările, şi tre­buie să vă spun că, o dată ce am păşit ferm pe drumul ales, mi-am propus să nu părăsesc Hirslandul şi casa dumnea­voastră mai înainte de a şti că mi-aţi înţeles cât de cât situaţia şi acţiunea.

Maestrul Alexander reflectă o clipă.

― Asta vrea să însemneze că vă aşteptaţi ca eu să vă încuviinţez vreodată comportarea şi planurile? întrebă el apoi, şovăind.

― Ah, la încuviinţare nici nu vreau să mă gândesc. Nădăjduiesc şi mă aştept să fiu înţeles de dumneavoastră şi să păstrez măcar un rest din stima dumneavoastră, după ce voi fi plecat de aici. Este singurul rămas bun pe care îl mai am de luat în Provincia noastră. Waldzellul şi Satul jucătorilor le-am părăsit astăzi pentru totdeauna.

Alexander închise din nou ochii timp de câteva secunde. Comunicarea acestui lucru de neînţeles îl umpluse de consternare.

― Pentru totdeauna? întrebă el. Aşadar nu mai aveţi deloc intenţia să vă întoarceţi la post? Trebuie să spun că vă pricepeţi în materie de surprize. O întrebare dacă mi-e per­mis: vă mai consideraţi oare încă maestru al jocului cu mărgele de sticlă sau nu?

Josef Knecht întinse mâna după micuţa casetă pe care o adusese cu sine.

― Am fost până ieri, spuse el, şi mă socotesc astăzi eli­berat, de vreme ce înapoiez prin dumneavoastră în mâinile autorităţii sigiliul şi cheile. Sunt intacte, de asemenea veţi găsi în ordine şi Satul jucătorilor, dacă vă veţi duce acolo în inspecţie.

Prezidentul Ordinului se ridică acum încet din jilţ, arăta trudit şi ca îmbătrânit deodată.

― Astăzi vom lăsa caseta dumneavoastră aici, spuse el sec. Dacă primirea sigiliului trebuie să însemneze eliberarea dumneavoastră din funcţie, atunci oricum aceasta nu este de competenţa mea exclusivă, e necesar să fie de faţă cel puţin o treime din membru autorităţii. Aţi avut altădată un foarte acut simţ al vechilor datini şi forme, eu nu mă pot acomoda atât de repede cu această nouă procedură. Veţi avea poate amabilitatea să-mi daţi răgaz până mâine, când să ne continuăm discuţia?

― Vă stau întru totul la dispoziţie, venerabile. Mă cu­noaşteţi şi ştiţi încă de câţiva ani cât respect vă port, credeţi-mă că nu s-a schimbat nimic în privinţa aceasta. Sunteţi singura persoană de la care îmi iau rămas bun, mai înainte de a părăsi Provincia, iar faptul acesta nu se datorează numai funcţiei dumneavoastră de prezident al conducerii Ordinului. Cum am înapoiat în mâinile dumneavoastră sigiliul şi cheile, tot astfel sper de la dumneavoastră, domine, ca atunci când ne vom fi încheiat discuţia, să obţin şi dezlegarea de jurământ ca membru al Ordinului.

Alexander îl privi trist şi stăruitor în ochi, înăbuşindu-şi un suspin.

― Lăsaţi-mă acum singur, preastimate, mi-aţi dat destule griji pentru o zi şi destul material, ca să am la ce reflecta de aci înainte. E suficient pentru astăzi. Mâine vom continua să stăm de vorbă, reveniţi aici cam cu o oră înainte de prânz.

Îl concedie pe magistru cu un gest politicos, iar acest gest plin de resemnare şi de o politeţe forţată, care nu se mai adresa unui coleg, ci unui om de pe acum cu totul străin, îl îndurera pe maestrul jocului cu mărgele de sticlă mai mult decât toate cuvintele sale.

Tânărul famulus, care-l pofti ceva mai târziu pe Knecht la cină, îl conduse la o masă de oaspeţi şi-l informă că maestrul Alexander se retrăsese pentru un exerciţiu ceva mai lung, presupunând că şi domnul magistru doreşte să rămână astăzi singur, pentru care îi stătea la dispoziţie o cameră de oaspeţi.

Alexander fusese extrem de surprins de vizita şi de spu­sele maestrului jocului cu mărgele de sticlă. Fireşte, după ce redactase răspunsul autorităţii la scrisoarea acestuia, se aşteptase să-l vadă apărând şi se gândise cu o uşoară nelinişte la convorbirea explicativă ce urmau s-o aibă. Dar că magistrul Knecht, cu supunerea sa exemplară, cu respectul său faţă de bunele forme, cu modestia şi echilibrul său sufletesc se va prezenta într-o zi la el neanunţat, îşi va depune funcţia cu de la sine putere şi fără o consultare prealabilă cu autoritatea, lovind, derutant, în obraz toate obiceiurile şi datinile, aşa ceva i s-ar fi părut cu desăvârşire imposibil.

E adevărat, asta trebuia s-o admită, comportarea, tonul şi modul de exprimare, politeţea lui firească fuseseră aceleaşi de totdeauna, dar cât de teribil şi jignitor, cât de nou şi de neaşteptat, oh, cât de absolut necastalian fuseseră conţinutul şi spiritul spuselor lui! Nimeni, văzându-l şi auzindu-l pe magister ludi, nu ar fi putut avea bănuiala că e poate bolnav, surmenat, iritat şi lipsit de stăpânire de sine; nici cercetările minuţioase, pe care autoritatea le întreprinsese foarte recent la Waldzell, nu scoseseră la iveală fie şi cel mai mic indiciu de tulburare, dezordine sau neglijenţă în viaţa şi activitatea Satului jucăto­rilor. Şi totuşi iată-l acum aici pe acest bărbat înspăimântător, până ieri cel mai drag dintre colegii săi, lepădându-şi caseta cu insignele funcţiei ca pe o geantă de voiaj, declarând că a încetat de a mai fi magistru, că a încetat de a mai fi membru al autorităţii, că a încetat de a mai fi frate al Ordinului şi castalian şi că a venit în grabă doar ca să-şi ia rămas bun. A fost situaţia cea mai teribilă, cea mai grea şi cea mai urâtă, în care l-a pus vreodată funcţia de prezident al conducerii Ordinului; şi-a dat mare osteneală ca să nu-şi iasă din sărite. Iar acum? Trebuia oare să recurgă la mijloace de constrângere, de pildă să-l aducă pe magister ludi în faţa unui juriu de onoare, să trimită numaidecât, încă în seara aceasta, curieri grabnici la toţi membrii autorităţii şi să-i convoace? Pleda ceva împotriva acestei măsuri, nu era cea mai la îndemână şi cea mai justă? Şi totuşi, ceva pleda împotrivă. Căci ce se putea oare obţine prin asemenea măsuri? Pentru magistrul Knecht doar o umilire, pentru Castalia nimic, cel mult pentru el însuşi, prezidentul, o anume despovărare şi uşurare a conştiinţei, de vreme ce nu s-ar mai afla singur răspunzător în faţa acestui caz foarte neplăcut şi dificil. Dacă, în genere, s-ar mai putea îndrepta ceva în această chestiunea fatală, dacă ar mai fi posibil, de exemplu, încă un apel la simţul de onoare al lui Knecht, dacă ar mai fi imagi­nabilă o răzgândire a lui, aşa ceva s-ar putea obţine numai între patru ochi. Ei doi, Krâecht şi Alexander, aveau de dus această luptă cumplită, nu altcineva, în timp ce făcea aceste reflecţii, maestrul se simţea nevoit să admită că în fond Josef Knecht acţionează just şi cu nobleţe, evitând autoritatea, pe care nu o mai recunoştea, dar prezentându-se la dânsul, prezidentul, pentru lupta finală şi pentru rămas bun.

Acest Josef Knecht, chiar dacă săvârşea ceva interzis şi odios, îşi păstra stăpânirea de sine şi proceda cu tact.

Maestrul Alexander se hotărî să accepte concluziile aces­tui raţionament şi să lase în afara jocului întregul aparat ofi­cial. Abia acum, când ajunsese la această decizie, începu să analizeze problema în amănunt şi să se întrebe mai înainte de orice ce este just şi ce nejust în felul de a acţiona al magis­trului, care îi făcea categoric impresia că este convins de pro­bitatea sa şi de îndreptăţirea pasului său nemaiauzit. Când reduse la o formulă intenţia cutezătoare a maestrului jocului cu mărgele de sticlă şi începu s-o analizeze în lumina legilor Ordinului, pe care nimeni nu le cunoştea mai bine decât dânsul, îşi dădu seama cu surprindere că de fapt Josef Knecht nu se abătuse de la litera regulamentului şi nu avusese de gând s-o facă, deoarece, conform legilor neanalizate fireşte de mai multe decenii în litera lor, ca urmare a respectării lor integrale, orice membru al Ordinului putea să se retragă oricând, în măsura în care renunţa totodată la drepturile şi la comunitatea de viaţă din Castalia. înapoindu-şi sigiliul, anunţând că se retrage din Ordin şi că pleacă în lumea pro­fană, Knecht săvârşea într-adevăr ceva nemaiauzit de când îşi mai putea aduce aminte cineva, ceva neobişnuit, teribil şi poate neîngăduit, nu însă o abatere de la litera regulamentu­lui Ordinului. Faptul că voia să facă acest pas de neînţeles, dar nicidecum contrar legii din punct de vedere formal, nu în spatele prezidentului, ci ochi în ochi cu el, aceasta era mai mult decât îi cerea litera regulamentului. ― Dar cum ajun­sese bărbatul acesta stimat, unul dintre stâlpii ierarhiei, aici? Cum putea el să-şi sprijine pe regulile scrise pasul pe care-l făcea şi care rămânea oricum o dezertare, câtă vreme existau totuşi sute de alte legături nescrise, nu mai puţin sacre şi de la sine înţelese, care trebuiau să i-l interzică?

Maestrul Alexander auzi bătaia unui ceas, se smulse din gândurile lui fără folos, se duse să-şi ia baia, făcu timp de zece minute atente exerciţii de respiraţie şi intră în chilia sa de meditaţie, pentru ca, timp de o oră, să acumuleze forţe şi calm, după care să nu se mai gândească până dimineaţa la această chestiune.

A doua zi, un tânărul famulus îl aduse pe magistrul Knecht, din casa de oaspeţi a conducerii Ordinului, în faţa preziden­tului şi fu martor la salutul reciproc al celor doi. Tânărul, care era obişnuit cu înfăţişarea maeştrilor în meditaţie şi autodisciplină, ca şi cu viaţa lor, fu izbit totuşi de aspectul exterior, de comportamentul şi de modul de a se saluta al ce­lor doi venerabili, deoarece în toate acestea era ceva nou, o concentrare şi o seninătate neobişnuită, extremă. N-a fost, ne-a povestit el, salutul obişnuit dintre doi înalţi demnitari, care putea fi după împrejurări un ceremonial voios şi inter­pretat în grabă sau un act solemn şi prietenos, câteodată chiar o emulaţie în politeţe, supunere şi umilinţă accentuată. Era ca şi când avea loc primirea unui străin, a unui mare maestru în yoga sosit de departe, care venise să-şi exprime respectul faţă de prezidentul Ordinului şi să se măsoare cu el. Cuvintele şi gesturile fuseseră foarte modeste şi reţinute, dar privirile şi feţele ambilor demnitari erau pline de linişte, calm şi concentrare, pe deasupra de o ciudată încordare, ca şi când amândoi ar fi fost iluminaţi sau încărcaţi cu un curent electric. Mai multe omul nostru de încredere n-a putut să vadă şi să audă din această întâlnire. Cei doi au dispărut în interiorul încăperilor, probabil în cabinetul particular al maestrului Alexander, şi au rămas acolo împreună mai multe ore, nefiind nimănui îngăduit să-i tulbure. Ceea ce ni s-a păstrat cu privire la convorbirea lor provine din istorisirile ocazionale ale domnului delegat Designori, căruia Josef Knecht i-a comunicat una sau alta.

― Ieri mi-aţi pricinuit o surpriză, începu prezidentul, şi aproape că m-aţi scos din fire. între timp, am mai putut re­flecta puţin asupra celor discutate. Fireşte, punctul meu de vedere nu s-a schimbat, sunt membru al autorităţii şi al conducerii Ordinului. Dreptul de a ne comunica retragerea dumneavoastră şi demisia din funcţie vă este asigurat de litera regulamentului. Aţi ajuns la concluzia că funcţia v-a devenit o povară şi că e necesar să faceţi o încercare de a vă încadra în viaţa din afara Ordinului. Dacă v-aş propune acum să cu­tezaţi într-adevăr această încercare, e drept, nu în sensul hotărârii dumneavoastră categorice, ci, de pildă, în forma unui concediu mai lung sau chiar nelimitat? Ceva similar urmărea de altfel şi cererea dumneavoastră.

― Nu chiar, spuse Knecht. Dacă cererea mea ar fi fost aprobată, aş fi rămas în Ordin, nu însă şi în funcţie. Ceea ce îmi propuneţi cu atâta amabilitate ar fi un subterfugiu. De altfel, Waldzellul şi jocul cu mărgele de sticlă ar profita foarte puţin de pe urma unui magistru plecat într-un conce­diu lung, pe timp nelimitat şi despre care nu se ştie dacă se va mai întoarce sau nu. Şi chiar dacă s-ar întoarce după un an, după doi, el îşi va fi uitat, nu sporit cunoştinţele în legătură cu funcţia şi cu disciplina sa, jocul cu mărgele de sticlă.


Yüklə 2,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin