Jocul cu mărgele de sticlă

― E bine, fu de părere Jakobus, că nu sunteţi istoric, aveţi o certă înclinaţie spre fantazare. Dar înţeleg ce vreţi să spuneţi; pedant nu sunt decât în specialitatea mea.

A fost o discuţie fertilă, un prilej de cunoaştere reci­procă, un fel de împrietenire. Pentru învăţat era mai mult decât o întâmplare, sau cel puţin o întâmplare cu totul deose­bită faptul că amândoi, el, cel supus rigorilor benedictine, şi tânărul, subordonat celor castaliene, făcuseră această desco­perire şi dăduseră de bietul preceptor mânăstiresc wurttem-berghez, acest bărbat cu o inimă pe cât de gingaşă, pe atât de tare ca stânca, acest om, pe cât de visător, pe atât de sobru; probabil că era ceva care-i lega pe amândoi, exercitând asu­pra amândurora aceeaşi ascunsă putere magnetică. Din acea seară, care începuse cu sonata lui Purceii, acel ceva, acel fir de legătură fu simţit de amândoi. Jakobus era bucuros să schimbe păreri cu un spirit tânăr atât de învăţat şi încă malea­bil, această plăcere nu i se oferea prea des, iar pentru Knecht relaţiile începute cu istoricul şi cele ce putea învăţa de la el deveniră o nouă treaptă pe drumul trezirii, spre care a năzuit toată viaţa. Pentru a nu face risipă de vorbe: Josef Knecht a învăţat de la pater Jakobus istorie, a învăţat legitatea şi contradicţiile studiului istoric şi ale istoriografiei, iar în anii următori a învăţat încă mai mult, anume: a privi prezentul şi propria lui viaţă ca pe o realitate istorică. Discuţiile lor se transformau adesea în adevărate dis­pute, atacuri şi justificări; la început, cel ce se arăta mai agresiv fu, fireşte, pater Jakobus. Cu cât cunoştea mai bine spiritul tânărului său prieten, cu atât îl durea mai mult să-l ştie pe acest foarte promiţător tânăr lipsit de educaţie reli­gioasă şi crescut într-o fals orientată spiritualitate intelectual-estetică. Tot ceea ce găsea reprobabil în modul de gândire al lui Knecht ― îndepărtarea de realitate, înclinaţia spre jocul abstracţiunilor ― trecea în contul acestui spirit castalian „modern". Atunci când Knecht îl surprindea prin concepţii şi mărturisiri juste, îndeaproape înrudite cu propriul său mod de a gândi, trăia un sentiment de triumf, provenit din aprecierea că natura cea bună a tânărului său prieten opusese o rezistenţă atât de viguroasă educaţiei castaliene. Josef asculta în toată liniştea criticile la adresa Castaliei, iar atunci când i se părea că bătrânul domn, în pasiunea sa, împinge prea departe lucrurile, îi respingea atacurile cu răceală. De altfel, printre opiniile negative ale lui pater Jakobus asupra Castaliei erau şi unele pe care Josef se vedea nevoit să le considere îndreptăţite, iar într-un anume punct şi-a schimbat cu totul părerea, în timpul petrecut la Mariafels.

Era vorba de raportul dintre spiritul castalian şi istoria universală, de ceea ce pater Jakobus numea „totala lipsă de simţ istoric".

― Matematicienii şi jucătorii voştri cu mărgele de sticlă, spunea el, v-au distilat o istorie universală care constă exclu­siv dintr-o istorie a spiritului şi a artei, istoria voastră e lip­sită de sânge şi nu are nici o contingenţă cu realitatea; voi cunoaşteţi în amănunt decăderea sintaxei latine în al doilea sau al treilea secol şi n-aveţi habar de Alexandru cel Mare, Cezar sau Isus Christos. Voi trataţi istoria universală la fel cum matematicianul tratează matematica, în care există nu­mai legi şi formule, dar nu realităţi, bine şi rău, în care nu există timp, nici un ieri şi nici un mâine, ci doar prezent veşnic, neted, matematic,

― Dar cum să te îndeletniceşti cu istoria, fără a pune ordine în ea? întrebă Knecht.

― Evident că trebuie să pui ordine în istorie, tună Jako­bus. Orice ştiinţă este, între altele, o ordine, o simplificare, o activitate care face asimilabil pentru spirit ceea ce acesta n-ar putea mistui altminteri. Suntem de părere că am recu­noscut în istorie câteva legi şi încercăm să ne referim la ele, pentru a distinge adevărul istoric. Aceasta e cam la fel cum i se întâmplă anatomistului care, făcând disecţia unui corp, nu se pomeneşte în faţa unor descoperiri cu totul şi cu totul surprinzătoare, ci în toată alcătuirea de organe, muşchi, liga­mente şi oase găsite sub epidermă, află confirmarea unei scheme ştiute dinainte. Când însă anatomistul nu vede decât o schemă şi din cauza ei neglijează realitatea unică, indivi­duală a obiectului său, atunci el e un castalian, un jucător cu mărgele de sticlă, face matematici cu un obiect nepotrivit pentru aşa ceva. Cine ia în considerare istoria, acela trebuie să aducă cu sine, după opinia mea, cea mai mişcătoare şi proaspătă încredere în puterea ordonatoare a spiritului nos­tru şi a metodelor noastre, dar, în afara şi în ciuda acestui lu­cru, trebuie să trateze cu respect adevărul inefabil, realitatea, unicitatea evenimentului. A te îndeletnici cu isto­ria, dragul meu, nu este o glumă şi un joc iresponsabil. A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuieşti spre ceva imposibil şi totuşi necesar şi de maximă impor­tanţă.

A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în sea­ma haosului şi a-ţi păstra totuşi credinţa în ordine şi sens. Este o misiune foarte serioasă, tinere, şi probabil una tra­gică.

Dintre cuvintele lui pater Jakobus, pe care Knecht le-a făcut cunoscute atunci prietenilor săi prin scrisori, mai tre­buie relevat unul, de asemenea caracteristic.

― Oamenii mari sunt pentru tinerime stafidele din cozo­nacul istoriei universale, ei şi formează desigur substanţa propriu-zisă a acesteia, dar nu este nicidecum atât de simplu şi de uşor, cum se crede, să distingi pe cei cu adevărat mari de cei doar aparent mari. La cei aparent mari, ceea ce le dă aparenţa de mărime este momentul istoric, cu tot ceea ce acesta a crezut că intuieşte şi a găsit atractiv la ei; nu lipsesc istoricii şi biografii, ca să nu mai vorbim de jurnalişti, pentru care aceste intuiţii şi înţelegeri limitate dintr-un moment is­toric, vreau să spun: succesul momentan, egalează cu sem­nele distinctive ale marii personalităţi. Caporalul care ajunge de azi pe mâine dictator, curtezana care reuşeşte să decidă pentru o vreme buna sau reaua dispoziţie a unui stăpânitor al lumii sunt figuri predilecte ale unor asemenea istorici. Şi, dimpotrivă, tinerii cu porniri idealiste îndrăgesc cel mai mult figurile tragice, pe cei lipsiţi de succes, pe mar­tirii care au venit pe lume o clipă prea devreme sau prea târziu. Pentru mine, care sunt, fireşte, înainte de toate un is­toric al ordinului nostru benedictin, ceea ce are istoria uni­versală cel mai atractiv, mai uimitor şi mai vrednic de studiu nu sunt persoanele şi nici loviturile de teatru, succesele sau prăbuşirile, ci fenomenele pe care le găsesc vrednice de dra­goste şi care-mi trezesc o curiozitate insaţiabilă, cum ar fi congregaţia noastră, una dintre acele organizaţii foarte lon­gevive, în care se face încercarea de a se aduna, educa şi forma oamenii, cu grijă pentru spiritul şi sufletul lor, de a-i transforma prin educaţie, nu prin eugenie, prin spirit, nu prin sânge, într-un fel de aristocraţie capabilă în egală măsură să slujească şi să domnească. Pe mine, în istoria grecilor m-a captivat nu constelaţia eroilor şi nici strigătele pătrunzătoare din agora, ci încercări ca acelea ale pitagoreicilor sau ale academiei platoniciene; la chinezi nici un alt fenomen nu m-a interesat mai mult decât longevitatea sistemului confucianist, iar în istoria noastră occidentală ceea ce mi s-au părut valori istorice de prim rang au fost înainte de toate biserica creştină şi ordinele ce fac parte din ea şi o slujesc.

Faptul că un aventurier a avut o dată noroc şi a cucerit sau a fondat un imperiu care a durat după aceea douăzeci, sau cincizeci, sau chiar o sută de ani, sau că un rege ori împărat idealist şi bine intenţionat a practicat un mod onest de politică sau a încercat să realizeze un ideal cultural, că, impulsionat puternic, un popor sau altă colectivitate au fost capabile să săvârşească sau să suporte ceva nemaiauzit, toate acestea nu mă mai interesează de mult în măsura în care mă interesează, iară şi iară, încercările de a se constitui înjghebări cum e ordinul nostru şi faptul că unele dintre aceste încercări au putut dăinui o mie sau două mii de ani. Despre însăşi sfânta biserică nu vreau să vorbesc; pentru noi, credincioşii, ea se află mai presus de orice discuţie. Dar faptul că asemenea congregaţii cum este aceea a benedictinilor, a dominicanilor, mai târziu a iezuiţilor şi aşa mai departe au atins vârsta de câteva sute de ani şi, în ciuda acestor sute de ani, în ciuda progreselor, a degradărilor, a acomodărilor şi a silniciilor, şi-au păstrat chipul şi vocea proprie, gesturile, sufletul individual, faptul acesta este pentru mine fenomenul cel mai remarcabil şi cel mai respectabil din istorie.

Knecht îl admira pe pater Jakobus şi în judecăţile sale nedrepte rostite la mânie. Pe atunci încă nu ştia deloc cine e în realitate acest pater; vedea în el doar un savant profund şi genial şi nu avea habar că, în afară de aceasta, era şi un bărbat care se afla el însuşi, în mod conştient, împlântat în miezul istoriei universale, conducătorul politic al congre­gaţiei lui, un cunoscător al istoriei politice şi al politicii contemporane, solicitat din multe părţi pentru informaţii, sfaturi, intervenţii mediatoare. Timp de vreo doi ani, până la primul său concediu, Knecht l-a tratat pe pater Jakobus, în relaţiile lor, numai ca pe un învăţat şi n-a cunoscut din viaţa, activitatea, faima şi influenţa acestuia decât o singură faţetă, aceea ce i se arătase, învăţatul domn ştia să şi păstreze tăce­rea, chiar faţă de prieteni, iar fraţii din mânăstire se price­peau la aşa ceva mai bine decât i-ar fi crezut în stare Josef.

După vreo doi ani, Knecht se încadrase în viaţa mânăstirii în modul cel mai desăvârşit posibil pentru un oaspete şi un om de aiurea, îi fusese de ajutor organistului în strădania acestuia de a duce mai departe pe o linie subţire şi modestă, cu micul său cor de mottete, o mare şi străveche tradiţie.

Făcuse unele descoperiri în arhiva muzicală a mânăstirii şi expediase la Waldzell şi mai ales la Monteport copiile câtorva opere vechi. Formase o mică clasă de începători în jocul cu mărgele de sticlă, printre care elevul cel mai sârguincios era tânărul Anton, îl învăţase pe abatele Gervasius, e adevărat, nu limba chineză, dar, oricum, manipularea tulpiniţelor de traista-ciobanului şi o mai bună metodă de meditaţie asupra zicerilor din Cartea oracolelor; abatele se obişnuise foarte tare cu el şi renunţase de mult la tentativele de la început de a-l face pe oaspetele său să bea, la ocazii, vin. Rapoartele asupra activităţii lui Josef Knecht la Mariafels, prin care răspundea semestrial la chestionarul oficial al maestrului jo­cului cu mărgele de sticlă erau întotdeauna elogioase, în Castalia însă, cu mai multă atenţie decât aceste rapoarte, erau examinate listele de lecţii şi de atestate privind cursul de joc ţinut de Knecht; nivelul cursului era considerat mo­dest, dar factorii din conducere erau satisfăcuţi de modul în care profesorul se adaptase acestui nivel şi, mai ales, mora­vurilor şi spiritului mânăstirii. Dar autoritatea castaliană era mulţumită în gradul cel mai înalt şi cu adevărat surprinsă, fireşte, fără a-l lăsa pe Knecht să observe aceasta, de relaţiile strânse, bazate pe încredere reciprocă, în cele din urmă aproape prieteneşti stabilite de trimisul lor cu vestitul pater Jakobus.

Aceste relaţii dăduseră fel de fel de roade, despre care fie-ne îngăduit să spunem o vorbă, anticipând oarecum des­făşurarea povestirii, sau cel puţin să vorbim despre acel rod care i-a fost cel mai drag lui Knecht. S-a copt încet, încet, a crescut anevoie şi cu bănuială parcă, aşa cum cresc plantele de munte semănate în solul fertil al văilor joase: seminţele acestora, predate unui pământ gras şi unei clime blânde, poartă în sine, ca o moştenire, reţinerea şi neîncrederea cu care au crescut părinţii lor, ritmul încet de creştere face parte dintre însuşirile lor ereditare. Aidoma acestor plante, isteţul bătrân, deprins să controleze cu suspiciune orice posibilitate de a fi influenţat din afară, a îngăduit numai cu ezitări şi cedând pas cu pas să prindă rădăcini în el spiritul castalian adus de tânărul său prieten, colegul de la polul opus.

Cu toate acestea, spiritul castalian a încolţit treptat în sufletul său, şi din toate cele bune trăite de Knecht în anii petrecuţi la mânăstire lucrul cel mai plăcut şi mai de preţ a fost încrederea receptivă a experimentatului bătrân, care, după începuturi aparent lipsite de speranţă, s-a dezvoltat cu şovăieli, a germinat încet, transformându-se încă mai încet într-o mărturisită înţelegere nu numai a ceea ce era remar­cabil în persoana tânărului, ci şi a ceea ce constituia pecetea specific castaliana a acestuia. Tânărul, în aparenţă aproape numai discipol, auditor şi învăţăcel, l-a condus pas cu pas pe pater Jakobus, care pronunţase la început cuvintele „casta­lian" sau „jucător cu mărgele de sticlă" numai cu o intonaţie ironică, sau le folosise direct ca vorbe de ocară, spre recu­noaşterea, mai întâi îngăduitoare şi abia în cele din urmă convinsă şi respectuoasă, şi a acestei modalităţi spirituale, şi a ordinului castalian, ca o încercare de formare a unei aristo­craţii spirituale. Pater Jakobus a încetat a mai lua în râs ti­nereţea ordinului, care, cu a sa existenţă de numai două secole şi ceva, se afla, fireşte, cu mult mai prejos de ordinul benedictin, vechi de un mileniu şi jumătate⁶⁰, a încetat de a vedea în jocul cu mărgele de sticlă doar un dandysm estetic, în sfârşit, a încetat de a mai respinge ca imposibile în viitor prietenia şi alianţa celor două ordine de o vârstă atât de ine­gală. Knecht nici n-a bănuit o vreme că autoritatea vedea în această parţială câştigare a lui pater Jakobus, care pentru el era doar un succes personal şi particular, realizarea culmi­nantă a misiunii sale la Mariafels.

Când şi când, el reflecta, fără a ajunge la vreo concluzie, asupra situaţiei sale de fapt în mânăstire, întrebându-se dacă face într-adevăr ceva şi e de folos aici, dacă nu cumva trimiterea lui în acest loc, care la început i se păruse o promovare şi o distincţie şi pentru care fusese invidiat de concurenţi, nu se transforma cu timpul mai curând într-o sinecură obscură sau într-o împingere a lui pe o linie moartă. De învăţat se putea învăţa oriunde, de ce nu şi aici? Dar în sensul castalian, mânăstirea de la Mariafels, cu excepţia lui pater Jakobus, nu era deloc o grădină şi un model de zel la învăţătură şi, în ceea ce-l pri­vea, nu-şi putea da seama de nu cumva, izolat între diletanţi în majoritate fără pretenţii, nu a şi început să prindă rugină şi să facă regrese ca jucător cu mărgele de sticlă, în vreme ce se simţea copleşit de incertitudini, de un real ajutor i-au fost absenţa oricărei dorinţe de parvenire şi acel amor fati, încă de pe atunci relativ larg cuprinzător. Una peste alta, viaţa de oaspete şi specialist mărunt, dusă în această tihnită lume mânăstirească, îi plăcea mai mult decât ultima perioadă de la Waldzell, când se aflase în cercul unor ambiţioşi, iar dacă soarta avea să-l uite pentru totdeauna în acest mic post colo­nial, va încerca să schimbe câte ceva din viaţa lui, de pildă să încerce a manevra pe vreunul dintre prietenii săi de aici sau, cel puţin anual, să obţină câte un concediu mai îndelungat pe care să-l petreacă în Castalia, dar rămânând în rest mulţumit cu ceea ce avea.

Cititorul acestei schiţe biografice aşteaptă probabil in­formaţii despre o altă latură a vieţii duse de Knecht la mânăstire, anume despre latura religioasă. Nu cutezăm să dăm în privinţa aceasta decât unele indicaţii prudente. Că Josef Knecht a avut la Mariafels un contact mai intim cu reli­gia, cu creştinismul practicant de fiecare zi este un fapt nu numai plauzibil, el reiese limpede şi din unele declaraţii şi atitudini ulterioare ale sale; totuşi ne vedem siliţi să lăsăm fără răspuns întrebarea dacă şi în ce măsură a devenit el acolo creştin, domeniul acesta rămânând inabordabil pentru cercetarea noastră.

Dincolo de respectul faţă de cele reli­gioase cultivat în Castalia, Knecht nutrea un fel de veneraţie, pe care am putea-o numi de-a dreptul pioasă, fusese bine instruit în scoli, în special la studiul muzicii bisericeşti, asu­pra învăţăturii creştine şi a formelor ei clasice, înainte de toate îi erau cunoscute taina missei şi ritualul liturghiei so­lemne. La benedictini, aflase nu fără mirare şi respect că re­ligia pe care o cunoscuse până atunci teoretic şi istoric era încă vie, lua parte la multe slujbe religioase şi, îndeosebi după ce aprofundase câteva lucrări ale lui pater Jakobus şi resimţise influenţa discuţiilor purtate cu dânsul, fenomenul acestui creştinism i se dezvălui vădit şi pe deplin, un creşti­nism devenit de atâtea ori, de-a lungul secolelor, nemodern şi depăşit, învechit şi închistat şi totuşi mereu şi mereu reîntors la sursele sale, reînnoit, lăsând în urmă ceea ce fu­sese modern şi victorios ieri. Nu se pusese serios în gardă împotriva gândului, iscat când şi când în cursul discuţiilor cu pater Jakobus, că poate şi cultura castaliană nu e decât o formă anexă şi târzie, profană şi caducă a culturii creştin-occidentale, care va fi cândva din nou resorbită şi asimilată de aceasta. Dacă va fi aşa, îi spuse el părintelui o dată, atunci locul şi serviciul său rămân totuşi în cadrul ordinului castalian, şi nu în al celui benedictin, în Castalia trebuie să-şi aducă contribuţia şi să-şi afle verificarea, indiferent dacă orânduirea al cărei membru era avea pretenţia să dăinuiască veşnic sau numai o vreme îndelungată; o convertire i s-ar fi părut o formă de evadare nu prea demnă. Ca şi el, acel res­pectat Johann Albrecht Bengel a fost la vremea sa în servi­ciul unei biserici mici şi trecătoare, fără a-şi trăda obligaţia de a sluji cele veşnice. Pietatea, adică împlinirea cu devota­ment şi credinţă, până la sacrificiul vieţii, a unei obligaţii de slujitor, este posibilă pentru orice crez şi pe orice treaptă, iar pentru justeţea şi valoarea fiecărei pietăţi personale, această voinţă de a sluji şi acest devotament reprezintă singura probă valabilă.

Knecht se afla la părinţii benedictini de vreo doi ani, când în mânăstire apăru un oaspete, care fu vizibil ţinut departe de el cu mare grijă, evitându-se până şi o prezentare fugitivă.

Devenind din cauza aceasta curios, el îl observă cu atenţie pe străin, care de altfel nu rămase la Mariafels decât câteva zile, şi făcu fel de fel de ipoteze. Veşmântul monahal pe care-l purta străinul i se păru o travestire. Cu abatele, şi mai ales cu pater Jakobus, necunoscutul ţinu lungi şedinţe cu uşile închise, primea adesea mesaje urgente şi expedia altele. Knecht, care ştia puţine lucruri, şi numai din zvonuri, despre Relaţiile şi tradiţiile politice ale mânăstirii, ajunse la presupunerea că oaspetele trebuie să fie un înalt om de stat aflat în misiune secretă sau un principe călătorind incognito; în timp ce reflecta asupra observaţiilor sale, îşi aminti că şi în lunile trecute mai fuseseră în mânăstire nişte oaspeţi care acum, când îi aprecia retrospectiv, i se păreau tot atât de misterioşi şi de plini de importanţă. Cu acest prilej îi veni deodată în minte şeful „poliţiei", prietenosul domn Dubois cu rugămintea acestuia de a deschide când şi când ochii asupra unor asemenea întâmplări din mânăstire şi, chiar dacă inima nu-i dă ghes şi nici nu se simţea apt pentru astfel de rapoarte, conştiinţa îl mustra că de atâta vreme nu-i scrisese binevoitorului bărbat, cu siguranţă dezamăgindu-l. îi adresă deci domnului Dubois o lungă scrisoare, încercă să-şi justifice tăcerea şi povesti, pentru a da totuşi scrisorii oarecare substanţă, câte ceva despre relaţiile sale ca pater Jakobus. Nu bănuia cu câtă grijă şi de cine va fi citită această scrisoare a sa.

MISIUNEA
Cea dintâi şedere a lui Knecht la mânăstire a durat doi ani; pe vremea despre care e vorba aici avea treizeci şi şapte de ani. La sfârşitul găzduirii sale la mânăstirea Mariafels, cam la două luni după lunga scrisoare adresată lui Dubois, abatele îl chemă într-o dimineaţă în vorbitor. Knecht îşi spuse că afabilul domn are chef să se întreţină niţel despre cele chinezeşti şi făcu anticamera fără nici o grijă. Gervasius îl întâmpină cu o scrisoare în mână.

― Multpreţuitule, mi se face onoarea unui comision pentru dumneavoastră, strigă el bine dispus, în felul său uşor protector, şi trecu numaidecât la tonul glumeţ-ironic, care era de fapt o creaţie a lui pater Jakobus şi o expresie a re­laţiilor amicale, încă insuficient clarificate, dintre ordinul monahal şi cel castalian.

De altfel, toată cinstea pentru al vostru magister ludi! Omul ăsta se pricepe să scrie scrisori! Mie mi-a scris în latineşte, Dumnezeu ştie de ce; la voi, castalienii, nu se ştie niciodată, când întreprindeţi ceva, dacă aveţi intenţii amabile sau batjocoritoare, dacă faceţi un gest de cinstire sau daţi o povăţuire. Aşadar, acest venerabil dominus⁶¹ mi-a scris în latineşte, şi anume într-o latinească pe care nimeni n-ar descurca-o astăzi în ordinul nostru, exceptându-l cel mult pe pater Jakobus. E o latină ca provenită direct de la şcoala lui Cicero şi totuşi parfumată cu o picătură bine cântărită de lătinie bisericească, despre care iarăşi nu se ştie, evident, dacă vrea să fie o momeală naivă, pentru noi, popii, sau rezultă dintr-o intenţie ironică, ori, pur şi simplu, dintr-un impuls ne-înfrânat spre joc, rafina­ment stilistic şi decorativ. Aşadar, preacinstitul îmi scrie: cei din Castalia doresc să vă revadă şi să vă îmbrăţişeze, toto­dată să constate în ce măsură v-a influenţat lunga şedere între noi, semibarbarii, în stare să vă corupem moraliceşte şi stilisticeşte. Pe scurt, atât cât am reuşit să pricep şi să lămuresc bine lunga operă literară, vi se acordă un concediu, iar eu sunt solicitat să-mi trimit oaspetele acasă la Waldzell, pentru un răstimp nestabilit, totuşi nu pentru totdeauna, căci în intenţia autorităţilor de-acolo este să vă întoarceţi curând, dacă aşa ceva ar intra în dorinţele noastre. Ei bine, iertaţi-mă, n-aş fi în stare nici pe departe să interpretez cum se cuvine toate fineţurile epistolei, cred că magistrul Thomas nici nu s-a aşteptat la aşa ceva de la mine. Scrisorica asta de-aici trebuie să vi-o predau, şi-acum duceţi-vă şi reflectaţi dacă şi când vreţi s-o porniţi la drum. Vă vom simţi lipsa, dragul meu, iar dacă va fi să rămâneţi prea mult plecat, nu vom uita să vă cerem înapoi de la autoritatea dumnea­voastră.

În scrisoarea ce-i fusese înmânată, Knecht era informat de autoritate că i se acorda un concediu ca să se odihnească şi să discute cu superiorii, aşa că era aşteptat curând la Wald­zell. Să nu-şi facă nici o problemă din întreruperea cursului curent pentru începătorii în jocul cu mărgele de sticlă, dacă abatele nu va formula în mod expres dorinţa de a-l duce până la capăt înainte de plecare.

Fostul maestru al muzicii îi tri­mite salutări. La lectura acestor rânduri, Knecht şovăi şi de­veni gânditor: cum a putut fi însărcinat autorul scrisorii, magister ludi, cu transmiterea acestor salutări, care de altfel nici nu prea se potriveau într-o corespondenţă oficială? Probabil că avusese loc o conferinţă generală a autorităţii, la care participase şi fostul maestru al muzicii. Ei da, şedinţele şi hotărârile autorităţii educative nu-l priveau, dar acest salut îl mişca într-un mod curios, i se părea că suna ciudat de cole­gial. Pe de o parte, indiferent ce problemă fusese înscrisă în ordinea de zi a acelei conferinţe, salutul dovedea că supe­riorii discutaseră cu acest prilej şi despre Josef Knecht. Îl aşteptau lucruri noi? Era rechemat de aici? Şi era asta o promovare sau o retrogradare? Scrisoarea nu vorbea însă decât despre un concediu. Da, concediul acesta îi făcea o mare bucurie, ar fi dorit din toată inima să plece chiar mâine. Trebuia însă cel puţin să-şi ia rămas bun de la elevii săi şi să le lase unele îndrumări. Anton va fi foarte tulburat de vestea plecării. Şi câtorva dintre patres va trebui să le facă o vizită personală de rămas bun. Se gândi apoi la Jakobus şi, aproape spre surprinderea sa, simţi o uşoară durere în suflet, o emoţie care-i arăta că acest Mariafels îi câştigase inima mai mult decât îşi dăduse seama până acum. îi lipseau aici multe lucruri cu care se obişnuise şi care îi erau dragi; în cursul ce­lor doi ani, Castalia, fiind departe de ea şi ducându-i dorul, devenise şi mai frumoasă în imaginaţia lui; în clipa aceasta însă înţelegea limpede: ceea ce reprezenta pentru el pater Jakobus era ceva de neînlocuit, iar în Castalia îi va simţi ab­senţa. Gândul acesta îl făcu să vadă mai clar decât până acum ce trăise şi învăţase aici, arătându-i totodată că bucuria şi speranţa provocate de călătoria la Waldzell, cu revederile, jocul cu mărgele de sticlă, vacanţele şi satisfacţiile de acolo ar fi fost mai mici fără certitudinea că se va întoarce la Mariafels.