Jocul cu mărgele de sticlă

Ei bine, noi nu putem împiedica această evoluţie sau această decadenţă. E foarte posibil ca jocul nostru să nu mai găsească în curând nici o înţelegere în afara Castaliei, e posibil ca festivitatea să nu mâi poată fi organizată decât la cinci, la zece ani o dată sau să nu mai poată fi ţinută niciodată. Ceea ce trebuie şi putem împiedica este discreditarea şi devalorizarea jocului în propria-i patrie, în Provincia noastră. Aici bătălia noastră are cele mai mari şanse de reuşită şi duce mereu la noi victorii, în fiecare zi putem constata că tineri elevi de elită, care s-au prezentat la cursul lor de joc fără prea multă sârguinţă şi l-au absolvit cuminte, însă şi fără entuziasm, sunt brusc captivaţi de duhurile jocului, de posibilităţile lui intelectuale, de tradiţia lui vene­rabilă, de forţele lui ce mişcă sufletele şi astfel devin adepţii şi partizanii noştri pasionaţi. De asemenea, ia al nostru ludus sollemnis putem vedea în fiecare an savanţi de rang înalt şi renume, despre care ştim că în anul lor de muncă intensă ne privesc pe noi, castalienii, mai curând de sus şi nu doresc întotdeauna instituţiei noastre binele, dar care, în cursul marelui joc, sunt tot mai captivaţi şi cuceriţi de farmecul artei noastre, trăiesc o stare de destindere ş i elevaţie, par întineriţi şi înaripaţi, pentru ca în cele din urmă, întăriţi sufleteşte şi emoţionaţi, să-şi ia rămas bun de la noi, aproape jenaţi, cu vorbe de recunoştinţă. Dacă luăm în considerare o clipă mijloacele ce ne stau la dispoziţie pentru a ne îndeplini misiunea, constatăm că dispunem de un aparat amplu, frumos şi bine organizat, având drept inimă şi centru arhiva jocului, pe care o folosim ceas cu ceas plini de recunoştinţă şi căreia îi slujim noi toţi, de la magistru şi arhivar până la ultimul funcţionar, însuşirea cea mai de preţ şi cea mai vie a institutului nostru este vechiul principiu castalian al selecţiei celor mai buni, a elitei. Şcolile Castaliei îi adună pe cei mai buni elevi din întreaga ţâră şi le face educaţia. La fel, aici în Satul jucătorilor, noi căutăm să-i alegem pe cei mai buni din­tre cei cărora le e drag jocul şi au talent, să-i ţinem laolaltă şi să-i formăm mereu mai desăvârşit, la cursurile şi seminarele noastre se prezintă sute de oameni şi-i lăsăm să plece, din cei plai buni însă facem jucători adevăraţi, noi şi noi artişti ai jocului, şi fiecare dintre voi ştie că în arta noastră, ca în orice artă, nu există nici un punct final al dezvoltării, că oricare dintre noi, din moment ce aparţine elitei, va munci viaţa întreagă întru perfecţionarea, rafinarea, adâncirea lui însuşi şi a artei noastre, indiferent dacă face sau nu parte dintre funcţionari.

Uneori, existenţa elitei noastre a fost criticată ca fiind un lux, zicându-se că nu ar mai fi necesar să formăm jucători de elită pentru a putea asigura în bune condiţii ocuparea posturilor noastre de funcţionari. Dar, pe de o parte, schema aceasta de funcţiuni nu este o instituţie cu un scop în sine, pe de alta, nu oricine este apt să ocupe o funcţie, cel puţin tot aşa cum nu fiecare bun filolog e apt să fie profesor. Cel puţin, noi, funcţionarii, ştim şi simţim precis că cercul repetitorilor nu reprezintă numai un rezervor de oameni talentaţi şi experimentaţi în joc, din rândurile cărora ne umplem lacunele şi care ne va asigura succesorii. Aproape aş putea spune că aceasta reprezintă numai o funcţie secundară a elitei jocului, chiar dacă punem un accent deosebit pe ea în faţa ignoranţilor, îndată ce sunt luate în discuţie sensul şi raţiunea existenţei instituţiei noas­tre. Nu, repetitorii nu sunt în primul rând viitori magiştri, conducători de cursuri, funcţionari de arhivă, ei reprezintă un scop în sine, mica lor ceată este patria şi viitorul propriu-zis al jocului cu mărgele de sticlă; aici, în aceste câteva duzini de inimi şi creiere se produc dezvoltările, adaptările, impulsurile, contradicţiile jocului nostru în raport cu spiritul timpului şi ştiinţele particulare. Propriu-zis şi just, integral şi cu o participare totală numai aici este jucat jocul nostru, doar aici, în elita noastră, jocul este un scop în sine şi o misiune sacră, este liber de orice diletantism sau vanitate culturală, nu mai are nimic a face cu infatuarea, nici cu prejudecăţile, în mâinile voastre, elita din Waldzell, stă viitorul jocului, în Waldzell se află inima şi miezul Castaliei, voi însă sunteţi focarul şi factorul cel mâi viu al aşezării noastre, sunteţi sarea Privinciei, duhul ei, neliniştea ei. Nu există nici un pericol ca numărul vostru să devină prea mare, zelul vostru prea aprins, pasiunea voastră pentru magnificul nostru joc prea înfocată, sporiţi-le, sporiţi-le! Pentru voi, ca pentru toţi castalienii, există în fond o singură primejdie, faţă de care trebuie să fim în gardă cu toţii şi în fiecare zi. Spiritul Provinciei noastre şi al Ordinului nostru este fundat pe două principii: mai întâi pe obiectivitatea şi pe dragostea reala faţă de studiu, apoi pe cultivarea înţelepciunii şi armoniei meditative.

A ţine ambele principii în echilibru însemnează pentru noi să fim înţelepţi şi demni de Ordinul nostru. Ne sunt dragi ştiinţele, fiecăruia a sa, şi totuşi ştim că un bărbat ce se dăruie unei singure ştiinţe nu e scutit necondiţionat de egoism, viciu şi ridicol; istoria e plină de exemple, figura doctorului Faust este popularizarea literară a acestui pericol. Alte secole şi-au căutat refugiul în reunirea spiritului cu religia, a cercetării cu asceza, în a lor Universitas Litterarum domnea teologia. La noi, mijlocul prin care căutăm să alungăm bestia din fiinţa noastră şi demonul ce sălăşluieşte în fiecare ştiinţă este meditaţia, practica yoga, multilaterală şi organizată pe mai multe trepte. Ei da, voi ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că şi jocul cu mărgele de sticlă ascunde în sine demonul său, că şi el poate duce la o virtuozitate goală, la desfătare artistică vanitoasă, la parvenitism, la concurenţă pentru puterea asupra altora şi, prin aceasta, la abuz de putere. De aceea avem nevoie şi de o altă educaţie decât cea intelectuală şi ne-am subordonat moralei Ordinului, nu ca să ne preschimbăm viaţa spirituală activă într-o existenţă visătoare, în care sufletul nostru să vegeteze, ci dimpotrivă, ca să devenim apţi de realizări spirituale mărime. Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa⁶⁸, nici invers, ci să ne situăm între amândouă, trăindu-le alternativ, să fim în amândouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amândouă."

Am transcris aceste cuvinte ale lui Knecht, similare mul­tora ce ne-au fost păstrate în însemnările elevilor, deoarece pun atât de clar în lumină concepţia sa despre funcţie, cel puţin pentru primii săi ani de magistratură. Că a fost un pro­fesor excelent (de altfel, la început spre propria-i surprin­dere) reiese din numărul izbitor de mare de notiţe luate la prelegerile sale, ajunse până la noi. Faptul că activitatea pro­fesorală i-a făcut atâta bucurie şi i-a reuşit cu atâta înlesnire s-a înscris printre revelaţiile şi surprizele pe care i le-a adus funcţia încă de la început. Nu s-ar fi gândit niciodată că va obţine asemenea rezultate, deoarece până atunci nu se dedi­case propriu-zis nici unei munci la catedră.

Desigur, ca ori­care membru al elitei, primise şi el când şi când, în vremea studenţiei târzii, scurte însărcinări didactice, predase ca su­plinitor cursuri de diferite niveluri în specialitatea jocului cu mărgele de sticlă, încă mai adesea se aflase la dispoziţia cursanţilor în calitate de corepetitor; totuşi, pe vremea aceea studiul personal liber şi concentrarea singulară în res­pectivele domenii de studiu îi stătuseră în aşa măsură la inimă şi i se păruseră aşa de importante, încât, deşi priceput şi iubit ca profesor, considerase aceste însărcinări mai curând ca pe nişte îndatoriri stânjenitoare şi nedorite, în ultima vreme ţinuse cursuri şi în aşezământul benedictin, dar acelea fuseseră desigur de mică însemnătate în sine şi tot atât de puţin importante şi pentru el; la Mariafels, faptul că a putut fi discipolul lui pater Jakobus şi, în general, raporturile sale cu acesta au împins toate celelalte activităţi pe un plan se­cundar. Pe vremea aceea, năzuinţa lui supremă era să fie un elev bun, să înveţe, să-şi însuşească cunoştinţele şi să se for­meze. Acum, elevul devenise profesor, iar ca profesor misiu­nea lui cea mai de seamă era aceea de a face faţă primei perioade a magistraturii, de a ieşi victorios în lupta pentru câştigarea autorităţii şi pentru identificarea deplină a persoa­nei cu funcţia. Două au fost descoperirile pe care le-a făcut în acest timp: plăcerea procurată de răsădirea cuceririlor spirituale în minţile altora şi de noua formă şi strălucire căpătate de respectivele cunoştinţe în acest proces, cu alte cuvinte plăcerea de a fi profesor, iar apoi lupta cu personali­tatea studenţilor şi a elevilor, câştigarea şi exercitarea auto­rităţii şi a calităţii de conducător, aşadar plăcerea de a face educaţie. Nu le-â despărţit niciodată, şi în timpul magistra­turii sale nu numai că a format un mare număr de buni şi foarte buni jucători cu mărgele de sticlă, ci a şi contribuit la desăvârşirea multora dintre elevii săi ca oameni şi caractere, fiind pentru ei un exemplu şi un model, admonestându-i, comportându-se faţă de ei cu un fel de răbdare severă, punându-le prin forţa personalităţii sale.

Dacă ne e îngăduit să facem aici o anticipare, vom spune că în această activitate a trăit o experienţă caracteristică. La începutul activităţii de magistru a avut a face exclusiv cu elita, cu pătura cea mai de sus a şcolărimii, cu studenţii şi repetitorii, dintre care unii erau de-o vârstă cu el, iar toţii jucători pe deplin formaţi. După ce s-a asigurat de elită, a început să-i dedice acesteia mereu mai puţină energie timp, dar treptat, încet şi prudent, de la un an la altul, până când, cu vremea, şi-a făcut aproape pe de-a-ntregul din membrii ei oameni de încredere şi colaboratori.

Procesul a durat ani de zile, şi de la un an la altul Knecht şi-a deschis drum la prelegerile, cursurile şi exerciţiile conduse de el spre păturile de şcolari mereu mai îndepărtate şi mai tinere, ajungând în cele din urmă, ceea ce rareori făcea un magistru, să predea personal în mai multe rânduri cursuri pentru începători elementelor celor mai tinere, adică celor ce erau încă elevi şi nu studenţi. Cu cât mai tineri şi mai neştiutori îi erau elevii, cu atât mai mare îi era plăcerea de a preda. Uneori, în cursul acestor ani, reîntoarcerea de la tinerii şi foarte tinerii elevi la studenţi sau chiar la elită îi procura dezagremente şi-i cerea un efort sensibil. Câteodată simţea dorinţa de a coborî şi mai jos, făcând încercarea să se ocupe cu şcolari încă mai mici, anume cu aceia pentru care nu existau nici un fel de cursuri şi nici jocul cu mărgele de sticlă; ar fi dorit de pildă să predea la Eschholz sau la vreo altă scoală pregătitoare, învăţându-i pe băieţaşi latina, cântatul sau algebra, discipline care angajau spiritul mai puţin chiar decât cele mai elementare cursuri de joc pentru începători, dar la care ar fi avut a face cu şcolari încă mai apţi să fie instruiţi şi educaţi, cu sufletele mai deschise, un mediu în care instruirea şi educaţia erau legate încă mai mult şi mai intim. De două ori în ultimii doi ani ai magistraturii sale s-a semnat ca „învăţător", amintind prin aceasta că expresia magister ludi, utilizată în Castalia de mai multe generaţii numai cu semnificaţia de „maestru al jocului", avusese la origine sensul simplu de învăţător ⁶⁹.

Fireşte, despre realizarea unor asemenea dorinţe de învăţător nici nu putea fi vorba, ele erau doar nişte visuri, aşa cum într-o zi cenuşie şi geroasă de iarnă cineva poate să viseze un senin cer din miez de vară. Pentru Knecht, toate drumurile erau barate, îndatoririle îi erau dictate de funcţie, dar întrucât funcţia lăsa în bună măsură pe seama lui răspun­derea modului de îndeplinire a obligaţiilor, a putut totuşi, cu trecerea anilor, la început fără a-şi da seama, să-şi îndrepte interesul principal din ce în ce mai mult spre munca de educaţie şi spre elevii cei mai mici dintre cei care intrau în competenţa sa.

Cu cât el însuşi a înaintat în vârstă, cu atât mai mult a atras spre sine tineretul. Cel puţin aşa am putea spune noi astăzi. Pe-atunci, un critic ar fi trebuit să-şi dea multă osteneală ca să dibuie în modul în care-şi îndeplinea funcţia vreo preferinţă sau vreun capriciu. De altfel, funcţia îl silea să se reîntoarcă iar şi iar la elită, şi chiar în vremurile când a lăsat seminarele şi arhiva aproape în întregime pe sea­ma asistenţilor şi a „umbrei" sale, activităţi de durată ca, de exemplu, concursurile anuale de joc sau pregătirea jocului public din fiecare an îl menţineau într-un contact intens şi zilnic cu elita. O dată i-a spus în glumă prietenului său Fritz: „Au existat principi care s-au torturat o viaţă întreagă pen­tru a-şi manifesta nefericita lor dragoste faţă de supuşi. Inima le dădea ghes spre ţărani, păstori, meşteşugari, dascăli de scoală şi elevi, dar rareori li s-a întâmplat să capete vreun răspuns de la aceştia, bieţii principi erau înconjuraţi mereu de miniştrii şi ofiţerii lor, care se ridicau între ei şi popor ca un zid. Aşa se întâmplă şi cu un magistru. El năzuieşte spre oameni şi nu vede decât colegi, el tinde spre şcolari şi copii şi vede numai savanţi şi membri ai elitei".

Dar am luat-o cu mult înainte şi trebuie să ne întoarcem la primii ani de funcţie a lui Knecht. După statornicirea re­laţiilor dorite cu elita, sarcina lui cea mai importantă era ad­ministrarea arhivei, a cărei conducere şi-a asigurat-o cu amabilitate, dar şi cu vigilenţă; altă îndatorire ce intra în structura funcţiei sale era şi aceea de a studia şi ţine în or­dine documentele de cancelarie, apoi îi sosea mereu o mare cantitate de scrisori, şedinţele şi circularele autorităţii gene­rale îi trasau mereu sarcini şi îndatoriri, a căror înţelegere şi justă repartizare nu erau uş oare pentru el ca începător. Nu rareori era vorba în toate acestea despre probleme de competenţă, în care erau interesate facultăţile Provinciei, înclinate să se invidieze reciproc, şi doar treptat, dar cu o ui­mire crescândă, el a descifrat atât funcţiunea secretă, cât şi pe aceea de forţă a Ordinului, descoperind astfel sufletul viu al statului castalian şi al paznicului neadormit al concepţiei acestuia.

S-au scurs astfel luni aspre şi supraîncărcate, fără ca în gândurile lui Knecht să mai rămână loc pentru Tegularius, cu excepţia faptului că, pe jumătate instinctiv, i-a încredinţat prietenului său unele munci, ca să-l împiedice de a avea prea mult timp liber.

Fritz îşi pierduse camaradul, acesta devenise peste noapte un conducător şi un şef suprem, la care nu mai avea acces ca persoană particulară, căruia trebuia să-i dea ascultare şi să i se adreseze cu „dumneavoastră" şi „onora­bile". Totuşi, dispoziţiile maestrului privitoare la el treceau în ochii lui ca indicii ale unei griji şi ale unei atenţii speciale, singuraticul cam ursuz era pe de o parte copleşit de emoţie datorită promovării prietenului său şi ca urmare a tensiunii sufleteşti trăite de întreaga elită, pe de alta, era activizat prin amintitele munci ce i se încredinţau şi care aveau asupra lui un efect salutar; în orice caz, Frâtz a început să suporte si­tuaţia total schimbată mult mai bine decât îşi închipuise el însuşi din clipa în care Knecht, la vestea că va deveni maes­tru a jocului cu mărgele de sticlă, îi dăduse răvaş de drum. Pe deasupra, era destul de inteligent şi sensibil pentru ca în parte să vadă, în parte cel puţin să intuiască efortul uriaş, o adevărată încercare a puterilor, căruia prietenul său a tre­buit să-i facă faţă în acel timp; l-a văzut stând în foc şi arzând, iar ceea ce era mai dureros în aceasta a trăit, pro­babil, dânsul mai intens decât însuşi cel încercat, în îndeplini­rea însărcinărilor primite de la magistru, Tegularius şi-a dat toată osteneala şi dacă şi-a regretat vreodată serios propria-i slăbiciune şi inaptitudinea de a-şi asuma o funcţie şi o res­ponsabilitate, resimţindu-le ca pe o lipsă, aceasta s-a întâmplat atunci când dorea din toată inima să se afle alături de cel admirat şi să-l ajute, ca asistent, ca funcţionar, ca „umbră".

Pădurile de fagi de deasupra Wadzellului începuseră să se şi înveşmânteze în haina cafenie a toamnei, când într-o zi Knecht luă cu el o cărticică şi se duse în grădina magistrului de lângă locuinţa sa, această mică grădină încântătoare, care-i fusese atât de dragă defunctului magistru Thomas şi de care acesta se îngrijise adesea el însuşi cu o pasiune horaţiană, grădină pe care Knecht, ca toţi elevii şi studenţii, şi-o imagi­nase cândva ca un lăcaş venerabil, ca locul sacru de odihnă şi reculegere al maestrului un fel de mică insulă a muzelor şi de fermecător Tusculum⁷⁰, în care păşise atât de rar de când era el însuşi magistru şi stăpân al grădinii şi de care aproape că nu se bucurase încă în tihnă. Chiar şi acum venise în grădină doar pentru un sfert de oră, după dejun, şi-şi îngădui numai câţiva paşi de plimbare fără griji încolo şi încoace, printre tufişurile înalte şi arbuşti, între care predecesorul său aclimatizase câteva plante mereu verzi din sud.

Fiindcă la umbră începuse deja să fie răcoare, îşi trase un scaun uşor pe rotile într-un loc expus la soare, se aşeză şi deschise cărticica adusă cu el. Era Calendarul de buzunar pentru „magister ludi", editat cu vreo şaptezeci sau optzeci de ani înainte de jucăto­rul cu mărgele de sticlă Ludwig Wassermaler, reluat de-atunci de toţi succesorii acestuia, cu cele câteva corecturi, omisiuni sau întregiri impuse de scurgerea vremii. Calenda­rul era conceput ca un Vademecum pentru magiştri, îndeosebi pentru cei lipsiţi de experienţă, aflaţi în primii ani ai funcţiei lor, şi-i îndruma pe aceştia pe întregul an de muncă şi slujbă, săptămână de săptămână, aşezându-le sub ochi obligaţiile cele mai importante, uneori doar prin câteva cuvinte de orientare, alteori prin sfaturi personale şi descrieri ample. Knecht căută pagina despre săptămână în curs şi începu s-o parcurgă cu atenţie. Nu găsi nimic surprinzător sau deosebit de pre­sant, dar la sfârşitul capitolului se aflau următoarele rânduri: „Începe-ţi gândurile îndrumându-le succesiv spre viitorul joc anual. Ar părea devreme, ar putea să ţi se pară prematur. Totuşi te sfătuiesc: Dacă încă nu ai în minte de pe acum un plan de joc, nu mai lăsa de azi înainte să treacă nici o săptămână, necum o lună, fără a-ţi îndrepta gândurile spre jocul viitor. Notează-ţi ideile, ia când şi când cu tine, într-o oră liberă, fie şi în eventualele călătorii de serviciu, schema unui joc clasic. Pregăteşte-te nu numai făcând efortul de a găsi idei bune, ci şi gândindu-te de azi înainte mai des că în lunile ce vin te aşteaptă o îndatorire frumoasă şi solemnă, pentru care trebuie să te fortifici mereu, să te concentrezi şi să te pregăteşti sufleteşte".

Aceste cuvinte datorate unui bărbat bătrân şi înţelept, un maestru în arta sa, fuseseră scrise cu vreo trei generaţii înainte, într-o vreme când de altminteri jocul cu mărgele de sticlă ajunsese formal probabil la nivelul cel mai înalt al cul­tivării sale, când practica jocului cunoscuse o eleganţă şi o ornamentică pură, similare, de pildă, acelora ale artei arhitectonice şi decorative din stilul gotic tardiv sau din rococo, fiind vreme de două decenii un joc parcă realmente cu mărgele de sticlă, un joc aparent ca de sticlă şi sărac în conţinut, aparent cochet, aparent prezumţios, plin de forme ornamentale delicate, un joc cu aspect de dans, ba chiar cu aspect de dans pe sârmă după o ritmică variabilă; existau jucători care vorbeau despre stilul din acele vremuri ca despre o cheie fermecată pierdută şi alţii care-l considerau excesiv de încărcat cu podoabe, decadent şi efeminat.

Autorul sfatu­rilor şi al avertismentelor amicale foarte chibzuite din Calendarul pentru magiştri fusese unul dintre maeştrii şi creatorii stilului de atunci, iar Knecht, citindu-i cu atenţie pentru a doua sau a treia oară cuvintele, simţi în inimă o pornire senină şi plăcută, cum, după părerea lui, nu-l mai încercase decât o singură dată, fără să se mai repete, iar mo­mentul acela, reflectă el, fusese meditaţia de dinaintea înves­titurii; starea sufletească de acum era aceeaşi pe care i-o crease atunci imaginea minunatului carusel, a acelei întreceri în cerc dintre maestrul muzicii şi Josef, dintre maestru şi începător, dintre bătrâneţe şi tinereţe. A fost un om bătrân, un moşneag cel ce-a scris şi a gândit aceste vorbe: „Nu mai lăsa să treacă nici o săptămână..." şi „nu numai făcând efortul de a găsi idei bune". A fost un bărbat care a ocupat cel puţin douăzeci de ani, poate mai mult, înalta funcţie de magistru al jocului, care, în acea epocă de jucăuş rococo, a avut a face fără îndoială cu o elită extrem de răsfăţată şi sigură de sine, care a scornit şi a celebrat mai mult de douăzeci de jocuri so­lemne pline de strălucire, jocuri ce mai durau pe-atunci patru săptămâni, un bărbat bătrân, pentru care sarcina, repe­tată în fiecare an, de a compune un mare joc solemn nu mai constituia de mult o onoare şi o plăcere deosebită, ci cu mult mai mult o povară şi o trudă grea, o sarcină în vederea căreia trebuie să-ţi creezi singur dispoziţia sufletească, să te încu­rajezi şi să te stimulezi întrucâtva. Faţă de acest bătrân înţe­lept şi sfetnic încercat, Knecht simţea nu numai o veneraţie plină de recunoştinţă, deoarece calendarul său îi fusese adesea un îndrumar preţios, ci şi o superioritate bucuroasă, ba chiar veselă şi orgolioasă, superioritatea tinereţii. Căci printre numeroasele griji ale unui maestru în jocul cu mărgele de sticlă, de care luase cunoştinţă, nu se înscria şi aceasta: s-ar putea să nu reflectezi destul de devreme la jocul anual, s-ar putea să întâmpini această îndatorire cu insuficientă bucurie şi concentrare, s-ar putea să-ţi lipsească plăcerea de a-l pune la cale şi chiar ideile. Nu, Knecht, căruia în lunile acestea i se păruse că a şi îmbătrânit, se simţi în acel ceas tânăr şi puternic. N-a putut să se dăruiască îndelung acestui sentiment plăcut, să-l deguste, scurtul răgaz de odihnă aproape că se încheiase.

Dar sentimentul plăcut şi voios îi rămase în inimă, îl luă cu el, şi astfel ceasul de odihnă din grădina magistrului şi lectura "paginii din calendar tot i-au adus ceva, tot au dat naştere la ceva. Folosul n-a constat numai în senzaţia de destindere şi în acea clipă de sporire a bucuriei de a trăi, ci şi în două idei ce i-au venit în minte, devenind în aceeaşi clipă hotărâri. Prima: când va fi bătrân şi obosit, îşi va ceda funcţia chiar în ceasul în care va simţi că alcătuirea unui joc anual a devenit pentru el o îndatorire împovărătoare şi că are dificultăţi în găsirea ideilor. A doua: va începe de îndată să lucreze în vederea primului său joc anual, iar ca ajutor principal şi camarad la această muncă îl va convoca pe Tegularius, fapt ce-ar însemna o satisfacţie şi o bucurie pentru prieten, iar pentru el însuşi un prim pas în încercarea de a da o nouă formă de viaţă acestei prietenii până atunci paralizate. Căci prilejul şi impulsul în această direcţie nu le putea oferi Tegularius, ele trebuiau să pornească de la el, de la magistru.

Prietenul ar avea din belşug de lucru, încă de la Maria-fels, Knecht vântura în minte ideea unui joc cu mărgele de sticlă, pe care voia s-o utilizeze acum pentru primul său joc festiv ca magistru. La baza acestui joc ― în asta consta atrăgătoarea idee ― urmau să se afle, în ceea ce priveşte structura şi dimensiunile, vechea schemă rituală confucianistă a arhitecturii locuinţei chinezeşti, orientarea după punctele cardinale, porţile, zidul spiritelor, raporturile şi de­terminările clădirilor şi curţilor, orânduirea lor în funcţie de constelaţii, de calendar, de viaţa familială, apoi simbolica şi regulile stilistice ale grădinii. Odinioară, în timp ce studia un comentariu la I-Ching, ordinea şi semnificaţia mitică a aces­tor reguli îi apăruseră ca un simbol deosebit de cores­punzător şi agreabil al cosmosului şi al încadrării omului în univers, de asemenea în această tradiţie a construirii lo­cuinţei străvechiul spirit mitic popular i se revelase ca fiind într-o relaţie uimitor de intimă cu savantul spirit speculativ al mandarinilor şi magiştrilor. Se ocupase destul de des şi cu plăcere ― fireşte, fără a lua notiţe ― cu ideile referitoare la planul acestui joc, pentru ca să-l poarte în mintea lui înche­gat ca un întreg; abia de la preluarea funcţiei nu se mai gândise la el. Acum se decise fără nici o ezitare să-şi construiască jocul festiv pe această idee de inspiraţie chinezească, iar Fritz, în cazul că va reuşi să intuiască miezul spiri­tual al ideii, trebuia numaidecât să înceapă studiile pentru construirea jocului şi pregătirile pentru transpunerea aces­tuia în limbajul specific.