Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

IX UN PARAGRAF DE LEGE

În 22, Seamew ancoră dis-de-dimineaţă în faţa portului Ponta Delgada, capitala insulei Sao-Miguel, ultima escală din Azore.

Având o întindere de 770 kilometri pătraţi, cu aproape l27 000 locuitori, această insulă este cea mai importantă din arhipelag; iar capitala care numără l7000 de suflete, considerată al patrulea oraş al regatului Portugaliei, este apărată la est şi la vest de două capuri: Ponta-Delgada, care-i dă şi numele, şi Ponta-Gall. Un dig de 850 metri lungime face ca rada închisă să fie foarte sigură, suficientă pentru adăpostirea a o sută de vapoare.

Seamew acostă între dig şi ţărm, în mijlocul altor numeroase nave cu pânze şi cu aburi. La nord, Ponta-Delgada se ridica în terase, fermecătoare datorită caselor sale foarte albe, dispuse în mod simetric. Strălucitoare, se înşirau de jur împrejur într-un ocean de grădini superbe, care încununau oraşul cu o aureolă verde. Întrucât cea mai mare parte dintre pasageri zăboveau prea mult în cuşetele lor, debarcarea fu amânată pentru după-amiază. Trei zile întregi fiind consacrate vizitării insulei Sao-Miguel şi patru-cinci ore rezervate pentru a parcurge Ponta-Delgadda, nu era cazul să se grăbească.

Totuşi hotărârea nu fu adoptată fără proteste furtunoase. Anumiţi pasageri manifestară o vie nemulţumire. Saunders şi Hamilton fură printre cei mai arţăgoşi, aşa cum era de aşteptat. Încă o derogare de la program! Asta devenea intolerabil! Se prezentară cu plângerile lor la administraţie. Administraţia răspunse că cei doi domni erau liberi să coboare pe uscat, dacă le dă ghes inima. Hamilton ripostă că ar trebui să coboare cu toţii, împreună cu administratorul şi interpretul, şi asta pe spezele agenţiei. Thompson îi sfătui atunci să-i convingă şi pe tovarăşii lor, şi întrevederea luă sfârşit pe un ton destul de acru.

Pe scurt, numai doi pasageri debarcară în timpul dimineţii: tânăra şi singuratica pereche care călătorea de capul ei. Thompson era sigur că nu-i va mai revedea decât la ora plecării.

Cât despre Saunders şi Hamilton, ei trebuiră să se resemneze.

Împreună cu patru sau cinci tovarăşi, aproape tot atât de antipatici ca şi ei, îşi petrecură timpul schimbând păreri cum nu se poate mai amabile. Acest grup de opozanţi nu era prea numeros. Exista totuşi, şi Thompson fu obligat să constate că cei doi călăi ai săi făceau prozeliţi. Pentru prima dată, o sciziune uşoară, dar reală, îi despărţea pe pasagerii de pe Seamew în două tabere, din fericire inegale. Motivele erau neînsemnate, dar se părea că toate neplăcerile trecute reveneau în memorie şi dădeau incidentului actual o amploare disproporţionată.

Thompson lăsă în seama timpului să împace lucrurile. După-masă, într-adevăr, când ambarcaţiunile au depus pe toată lumea, în afară de implacabilul Johnson şi suferindul Blockhead, pe cheul din Ponta-Delgada, orice nemulţumire fu uitată şi se procedă, sub conducerea lui Robert, la vizitarea oraşului, în rânduri a căror regularitate anunţa buna înţelegere. Văzură astfel toate bisericile şi mănăstirile din Ponta-Delgada şi în bătaia obsedantă a clopotelor, ce nu mai conteneau, rătăciră până seara pe străduţele înguste şi murdare.

Ce dezamăgire! Casele atât de albe, privite din depărtare, apăreau de aproape greoaie şi masive. Pe strada principală o ciurdă de porci uriaşi, printre care trebuia să te strecori, se plimbau nestingheriţi. Dar brâul de grădini înverzite? Ziduri înalte le adăposteau de privirile curioşilor. Abia dacă se puteau zări din când în când, peste creasta lor, vârfurile trandafirilor albi sau ale cameliilor imense, care la Sao-Miguel ating în mod obişnuit înălţimea unui copac mare.

Această neplăcută plimbare îi indispunea pe turişi, văzând cu ochii. Anunţarea întoarcerii fu primită cu bucurie.

Coborând panta, coloana nu mai păstra admirabila ordine pe care o ţinuse până atunci. Fără îndoială că respectul disciplinei era prea înrădăcinat pentru ca aceşti englezi calmi să fi cutezat s-o încalce de la început. Dar îi cuprinsese o oboseală vădită. Intervale mari separau rândurile, dintre care unele se măriseră ilegal în detrimentul altora. Puteau fi văzuţi oameni rămaşi în urma coloanei. Thompson constata toate acestea şi ofta. Ajungând la malul mării, turiştii avură parte de o surpriză zguduitoare. Pe cheu mişuna o mulţime numeroasă şi se auzeau strigăte de furie. Unii ridicau pumnii strânşi în chip de ameninţare. Era evident că se înfruntau două tabere, schimbând injurii înainte de a le transforma în lovituri. Oare se repetau tulburările din Terceira?

Thompson şi în urma lui toţi pasagerii se opriră nehotărâţi. Imposibil să ajungă la bărcile vaporului, trecând prin mulţimea prin care nu se putea răzbi. Le rămâneau ambarcaţiunile locale. Acestea, desigur, nu lipseau din port, dar lipseau marinarii. În jurul turiştilor nu se afla nimeni. Tot ce era viaţă se concentrase în faţa lui Seamew, pe locul unde mulţimea uriaşă părea gata să se-ncaiere, în urma unor neînţelegeri a căror cauză le era necunoscută.

Deodată Thompson scoase un strigăt. Şase ambarcaţiuni se detaşaseră de cheu şi, însoţite de urletele gloatei, se depărtau vâslind cu putere şi formând două grupe distincte, trei din ele părând că le urmăresc pe celelalte. În orice caz, nu încăpea îndoială că se îndreptau spre Seamew şi, după experienţa avută la Terceira în ce priveşte violenţa practicată în Azore, aveai toate motivele să tremuri pentru soarta vaporului. În culmea agitaţiei, Thompson se plimba încolo şi-ncoace de-a lungul şi de-a latul cheiului.

Deodată luă o hotărâre. Apucând de parâmă o barcă mai apropiată, se urcă în ea, trăgându-l după el pe Robert care fu urmat de Roger şi Lindsay. Într-o clipă, ambarcaţiunea se puse în mişcare. Ancora fu ridicată şi, prin eforturile celor patru vâslaşi, se-ndreptă cu iuţeală spre vaporul ameninţat. Electrizaţi de acest exemplu, ceilalţi pasageri se grăbiră să-l imite. Ambarcaţiunile se umplură, oamenii apucară vâslele — familiare majorităţii englezilor — şi, cinci minute mai târziu, o escadră în miniatură tulbura apele portului cu ramele ei. După ce-l abordă pe Seamew, Thompson se mai linişti. Cele şase bărci suspecte ţineau într-adevăr de două tabere potrivnice şi neînţelegerea dintre ele aducea asediaţilor un ajutor nesperat. Ori de câte ori una din bărci încerca o mişcare înainte, o altă barcă, din grupul advers, se punea de-a curmezişul şi făcea imposibilă apropierea de schela vaporului, păzită dealtfel de vreo doisprezece marinari.

— Ce se-ntâmplă aici, căpitane? întrebă Thompson gâfâind şi sărind pe punte.

— Nu ştiu nimic, domnule, răspunse flegmatic căpitanul.

— Cum, căpitane, nu ştii ce a putut stârni o asemenea dezordine?

— Câtuşi de puţin, domnule. Eram în cabina mea, când domnul Flyship a venit să mă prevină că o fată s-a urcat la bord şi că grupuri de oameni se adunau pe cheu, făcând gesturi ameninţătoare. Nu ştiu dacă una din fapte a determinat-o pe cealaltă, căci mi-a fost imposibil să înţeleg o iotă din încâlcitul jargon al acestei copile.

— Şi această copilă, căpitane, unde se află?

— În salon, domnule.

— Mă duc, rosti Thompson cu emfază, ca şi cum s-ar fi îndreptat spre moarte. Până atunci, căpitane, continuă să veghezi asupra vaporului de care răspunzi.

Căpitanul, în loc să riposteze, zâmbi pe sub mustaţă cu un aer dispreţuitor.

Situaţia, dealtfel, nu părea prea critică. Pasagerii traversară fără greutate linia beligeranţilor. Unii după alţii, suiră la bord. Seamew putea să suporte multă vreme o blocadă atât de prost instituită.

Pe scurt, era limpede că dacă — din motive necunoscute — Seamew avea duşmani pe insula Sao-Miguel, el avea, din motive la fel de necunoscute, aliaţi de nădejde, al căror concurs, pentru moment, era de ajuns pentru a-i asigura apărarea.

Între timp, Thompson şi Robert intraseră în salon. Aşa cum îi înştiinţase bravul căpitan, găsiră acolo o tânără fată care căzuse zdrobită pe un divan, cu faţa ascunsă în mâini şi plângând în hohote. De cum îi auzi venind, se ridică repede şi schiţă un modest salut, descoperind o faţă fermecătoare, care exprima pentru moment o descumpănire dureroasă.

— Domnişoară, zise Robert, un fel de răzmeriţă s-a iscat în jurul acestui vapor. Aţi putea să ne spuneţi dacă această agitaţie are vreo legătură cu prezenţa dumneavoastră aici?

— Vai, domnule, mi-e teamă că da, răspunse tânăra izbucnind, din nou în plâns.

— În acest caz, domnişoară, vă rog să vă explicaţi. Întâi şi-ntâi, cum vă cheamă?

— Thargela Lobato.

— Şi de ce domnişoara Lobato a urcat la bord? întrebă Robert.

— Pentru a mă apăra de mama! răspunse hotărât tânăra azoriană.

— De mama dumneavoastră?

— Da, este o femeie rea. Şi apoi...

— Şi apoi?... insistă Robert.

— Şi apoi, murmură tânăra Thargela, îmbujorându-se, din cauza lui Joachimo Salazar.

— Joachimo Salazar? repetă Robert. Cine este acest Joachimo Salazar?

— Logodnicul meu, răspunse Thargela, ascunzându-şi obrajii în mâini.

Robert îşi răsuci mustaţa cu un aer plictisit. Iată o chestiune care lua o întorsătură ridicolă. Ce să faci cu această copilă? Aşa cum remarcă Thompson cu nerăbdare, nu veniseră la Sao-Miguel ca să apere inima unor fete tinere lovite în sentimentele lor. Robert socoti totuşi că puţină morală va fi de ajuns ca să-i scoată gărgăunii din cap.

— Hai, copila mea, spuse el cu glas liniştitor, trebuie să te întorci acasă. Nu ţi-ai dat seama, probabil, că nu e bine să te revolţi împotriva propriei tale mame.

Thargela se ridică brusc în picioare.

— Nu este mama mea! strigă ea cu o voce aspră, pălind, apucată de o furie subită. Sunt un copil părăsit, dat în grija acestei femei ticăloase al cărei nume îl port, din lipsa altuia, în afară de cel de Thargela. Şi, dealtfel, chiar dacă ar fi mama mea, n-are dreptul să mă despartă de Joachimo. Şi prăbuşindu-se pe banchetă, Thargela izbucni din nou în lacrimi.

— Toate acestea sunt bune şi frumoase, dragul meu domn, îi zise Thompson lui Robert. Dar, în sfârşit, oricât de tristă ar fi situaţia acestei copile, asta nu ne priveşte pe noi şi deci n-o putem ajuta cu nimic. Caută s-o faci să înţeleagă. E timpul să punem capăt acestei comedii.

Dar la primul cuvânt pe care Robert îl rosti pentru a explica neputinţa lor de a-i fi de folos, Thargela ridică spre el faţa luminată de o bucurie triumfătoare.

— Ba puteţi! Puteţi! exclamă ea. Există legea!

— Legea? repetă Robert.

Dar degeaba încercă el s-o întoarcă în fel şi chip. Thargela avea legea de partea ei. Ştia acest lucru şi o susţinea morţiş. Dealtfel, dacă domnii englezi voiau să fie mai bine informaţi, de ce nu-l cheamă pe Joachimo Salazar? Nu era departe. El va lămuri totul. Va răspunde la toate întrebările. Şi fără a aştepta vreo încuviinţare, Thargela, trăgându-l pe Robert pe punte, îl duse la bastingajul de la babord, şi-i arătă, cu un surâs care-i lumina chipul fraged, un tânăr înalt, stând în picioare la cârma uneia din bărcile beligerante.

— Joachimo! Joachimo! strigă ea.

La auzul glasului ei, izbucni larmă. Cât despre luntraş, cârmuind cu îndemânare, acostă la vapor şi sări pe punte, în timp ce barca se-ntorcea la linia de luptă.

Era într-adevăr un băiat frumos, cu chipul sincer şi hotărât. Prima lui grijă fu s-o ridice pe Thargela în braţe şi să-i dea două sărutări sonore, luând ca martor cerul şi pământul, ceea ce făcu să se înteţească, urletele taberelor adverse. După ce-şi îndeplini această datorie, o discuţie aprinsă se iscă între logodnici, apoi, în sfârşit, Joachimo, întorcându-se spre pasagerii care contemplaseră această scenă cu multă curiozitate, le mulţumi în termeni aleşi pentru ajutorul pe care voiau să-l dea scumpei sale Thargela.

Robert traducea exact totul. Thompson însă nu se arăta mulţumit. Ce diplomat era băiatul! Nu-l obligă astfel faţă de echipaj şi de călători?

Între timp, Joachimo îşi continua cuvântarea improvizată. Ceea ce spusese Thargela era exact. Legea din Azore permitea tinerilor să se căsătorească după voia lor, cu ajutorul metodei pe care fata o întrebuinţase. Era suficient să părăseşti, în acest scop, locuinţa părintească, pentru a scăpa, ipso facto, de sub autoritatea paternă sau maternă şi să cazi sub aceea a judecătorului, care era nevoit atunci, dacă i se cerea, să dea autorizaţia dorită. Desigur, Joachimo nu cunoştea în detaliu termenii legii, dar exista posibilitatea de a merge imediat la corregidor, care îi va lămuri pe domnii englezi atât despre valoarea morală a femeii Lobato, cât şi despre drepturile pupilei sale Thargela şi ale logodnicului ei, acest Joachimo atât de bun de gură. Şi dacă vor să ştie de ce Thargela a ales Seamew ca refugiu, mai degrabă decât casa unui prieten, este pur şi simplu pentru că cei săraci nu au prieteni. În plus, cumătra Lobato, pe jumătate vrăjitoare şi pe jumătate cămătăreasă pe zălog, avea la mână — prin ameninţări

sau momeli — jumătate din sărăcimea cartierelor, aşa cum o dovedea manifestaţia actuală. Pe uscat, Thargela ar fi riscat să fie luată acasă. La bordul lui Seamew, sub paza nobilului popor englez, nu se putea întâmpla acest lucru.

După cele expuse, abilul orator tăcu.

Ultimele sale cuvinte avură darul să convingă. Tânărul azorian văzu efectul produs, prin schimbarea atitudinii lui sir Hamilton. Deşi nu-l cunoştea, se străduise să-l câştige pe acest personaj, a cărui ţinută bătăioasă îl arăta a fi cel mai refractar între toţi cei ce-l ascultaseră. Dar băgă de seamă că Hamilton se muia în chip vădit. Aprobase chiar, dând din cap, concluziile discursului ţinut de azorean.

Thompson, nehotărât, privea pe furiş în dreapta şi în stânga.

— Care e părerea dumneavoastră, captain, despre toate acestea? întrebă el.

— Hm! tăcu căpitanul, întorcând capul cu modestie. Dar, în spatele lui, credinciosul Artimon veghea.

— Tu, care eşti un gentleman englez, se adresă el vechiului său prieten, ai refuza o femeie?

— Hm! făcu la rândul său Thompson, aruncând spre pasageri o privire nesigură.

— Pe legea mea, spuse Alice Lindsay înaintând curajoasă în mijlocul cercului făcut de pasageri, cred că, fără a dăuna nimănui, s-ar putea cel puţin accepta ceea ce propune acest băiat, adică să mergem la corregidor, care ne va arăta în ce constă datoria noastră.

— Facă-se voia dumneavoastră, doamnă Lindsay! exclamă Thompson. Agenţia nu poate refuza nimic pasagerilor săi.

Izbucniră strigăte de „bravo". Evident, tinerii logodnici cuceriseră pe toţi călătorii de pe Seamew. La aceste aplauze, singur Hamilton nu se asocie. Fenomen surprinzător, atitudinea lui redevenise subit corectă ca întotdeauna, dar rece. O cetăţeană americană luând într-un fel iniţiativa acţiunii, brusc, afacerea încetă să-l mai intereseze. Era de acum înainte o chestiune care trebuia să se rezolve între două popoare inferioare: portughezii şi americanii. Anglia, întruchipată în persoana sa, nu avea de ce să se mai amestece.

— În orice caz, reluă Thompson, acest demers nu va putea fi făcut decât după cină, a cărei oră cred că a fost depăşită de mult. Va rămâne apoi de traversat linia asediatorilor. Ar trebui, scumpe domnule profesor, să explicaţi băiatului cum stă situaţia.

— Mă însărcinez eu cu totul, declară Joachimo.

— Apropiindu-se de balustradă, le strigă beligeranţilor să-l asculte şi le transmise hotărârea luată. Comunicarea lui fu primită în chip felurit. Dar, în sfârşit, din moment ce nu mai era vorba de o răpire, de un delict săvârşit cu ajutor străin, din moment ce această afacere trebuia să capete o rezolvare legală, nu le mai rămânea decât să se supună, şi se supuseră cu toţii. Fiecare din tabere era liberă ca, la o adică, să-şi atribuie victoria. Accesul spre Seamew se degajă imediat şi când, după cină, Thompson şi Robert, în tovărăşia lui Joachimo, debarcară, pe cheu domnea un calm relativ.

Totuşi, cei trei bărbaţi ajunseră la biroul oficial escortaţi de un număr destul de mare de cetăţeni. Corregidor-ul nu se afla acolo şi un agent trebui să se ducă să-l caute. El veni curând. Era un om între două vârste, chel, cu obrazul cărămiziu, care vădea un temperament irascibil şi morocănos. Iritat fără îndoială de deranjul neprevăzut, îi interogă cu glas supărat pe aceşti vizitatori sosiţi la o oră atât de târzie.

Robert îl puse la curent, în puţine cuvinte, despre ce era vorba şi-i ceru avizul. Dar oricât de pe scurt îi expusese afacerea, fusese totuşi prea prolix, dacă ar fi să judecăm după gestul nerăbdătorului corregidor, care bătea cu degetele un marş foarte zgomotos, pe birou.

— Femeia Lobato, răspunse el în stil telegrafic, reputaţie deplorabilă, Joachimo Salazar şi tânăra Thargela — excelentă, dreptul incontestabil al acesteia din urmă de a se refugia unde-i convine şi să ia de bărbat pe cine-i place, din clipa când eu, corregidor, voi fi ordonat astfel. Totuşi, nu pot da asemenea ordin decât dacă Thargela îl cere fie prin viu grai, fie printr-o declaraţie scrisă.

— Iat-o, rosti în grabă Joachimo, care întinse o hârtie corregidor-ului.

— Bine, aprobă acesta şi luă un toc de care se servi pentru a scrie o ameninţătoare rezoluţie pe o foaie tipărită:

Astăzi 22. Căsătoria pe 25. Desemnez pe don Pablo Terraro. Biserica Sao Anthonio.

Corregidor-ul se ridică şi apăsă puternic pe o sonerie. La acest semnal, doi agenţi intrară în cabinetul magistratului.

— Domnilor, bună-seara! rosti corregidor-ul, şi cei trei împricinaţi se regăsiră în stradă.

— Iată o afacere încheiată, tinere, îi spuse Robert lui Joachimo. Peste trei zile te vei căsători cu Thargela ta.

— Ah, domnilor, domnilor, cum să vă mulţumesc? exclamă Joachimo, care strângea călduros mâinile străinilor.

— Făcând-o fericită pe soţia dumitale, tinere, zise Robert râzând. Dar ce vei face până-n ziua căsătoriei?

— Eu? întrebă mirat Joachimo.

— Da. Nu vă temeţi de toţi aceşti apucaţi care v-au hărţuit?

— Deloc, rosti cu nepăsare tânărul, arătându-şi ambele braţe. Cu astea mă voi apăra.

Şi fluierând vesel o arie de dans, se pierdu pe străzile întunecate ale insulei Sao-Miguel.