Julio Cortazar

Există nun metafizice Da, iubito, sigur că da Vei fi stând acum îngnjmdu-ţi copilul, plângând la răstimpuri, şi aici s-a făcut din nou ziuă, cu un soare galben ce nu încălzeşte J'habite a Saint-Germain-des-Pres, et chaque soir j'ai rendez-vous avec Verbine I Ce gros pierrot n 'a pas change et pour counr le guilledou Pentru douăzeci de franci în fanta pentru monede Leo Ferre îţi cântă iubirile sale, ori Gilbert B6caud, ori Guy B6art Iar acolo, în ţara mea De vrei să vezi viaţa în roz I Pune douăzeci de centime infantă Poate ai dat drumul la radio (china e plătită doar până luni va trebui să te anunţ) şi asculţi muzică de cameră, probabil Mozart, sau ai pus un disc foarte încet să nu-l trezeşti pe Rocamadour îmi face impresia că nu-ţi prea dai seama că Rocamadour e foarte bolnav, tenbil de slăbit şi de bolnav, şi că ar fi mai bine îngrijit la spital Dar acum nu-ţi mai pot vorbi de treburi de-astea, să spunem că totul s-a sfârşit şi că eu hoinăresc aiurea, căutând nordul, sudul, dacă le caut într-adevăr Dacă le caut într-adevăr Dar dacă le caut, la ce bun toate astea9 Oh, iubirea mea, mi-e dor de tine, mă doare lipsa ta peste tot, mă doare pielea, gâtul, fiecare respiraţie sunt cum neantul îmi cuprinde pieptul unde tu nu mai eşti

— Toi – spune Crevel – toujours preţ a gnmser Ies cinq ctages des pythomsses faubounennes, qui ouvrent grandes Ies portes du futur

Şi de ce nu, de ce n-ar trebui s-o caut pe Maga, de atâtea on fusese de-ajuns să mă apropii, venind pe rue de Seine, de arcada ce dă spre Quai de Conţi pentru ca, îndată ce lumina de culoarea scrumului şi a măslmei care pluteşte peste fluviu îmi îngăduie să desluşesc conturunle, să-i şi văd silueta zveltă profilându-se pe Pont des Arts, o porneam aiurea la vânătoare de umbre, mâncam cartofi prăjiţi în Faubourg Saint-Denis, ne sărutam în apropierea şlepurilor de pe canalul Saint-Martm. Cu ea alături simţeam un aer nou, seninele fabuloase ale asfinţitului sau felul în care se ns?

profilau lucrurile din jur când eram împreună, iar pe grilajul de la Cour de Rohan vagabonzii se înălţau spre împărăţia lunatică şi înspăimântătoare a martorilor şi judecătorilor… De ce n-ar trebui s-o iubesc pe Maga şi s-o fac să fie a mea sub zeci de tavane a şase sute de franci camera, cu paturi cu cuverturi destrămate şi murdare, dacă în acest şotron năvalnic, în această cursă cu picioarele vârâte într-un sac eu mă recunoşteam şi îmi spuneam pe nume, în sfârşit şi până când oare ieşit în afara timpului şi a cuştilor sale cu maimuţe şi etichete, a vitrinelor sale Omega Electron Girard Perregaud Vacheron & Constantin indicând orele şi minutele sacrosantelor obligaţii istovitoare, într-o atmosferă în care ultimele legături cădeau una după alta, iar plăcerea era oglinda împăcării, oglindă pentru ciocârhi dar totuşi oglindă, ceva ca un sacrament din om în om, dans în jurul chivotului, biruinţă a somnului gură lângă gură, uneori fără să ne desprindem, cu sexele împreunate şi calde, cu braţele ca nişte călăuze vegetale, cu mâinile mângâind stăruitor o coapsă, un grumaz…

— Tu t'accroches a des histoires – spune Crevel —. Tu etreins des mots…

— Nu, bătrâne, asta se face mai curând de cealaltă parte a oceanului, pe care tu n-o cunoşti. De la o vreme nu mai fac dragoste cu cuvintele. Le folosesc mai departe, ca tine şi ca toată lumea, dar le perii cu multă grijă înainte de a mi le pune.

Crevel n-are încredere şi-l înţeleg. între mine şi Maga creşte un desiş de cuvinte, abia dacă ne despart câteva ceasuri şi câteva străzi şi acum chinul meu se numeşte chin, iubirea mea se numeşte iubire… Cu trecerea timpului voi simţi tot mai puţin şi-mi voi aminti tot mai mult, dar ce e amintirea dacă nu limbajul sentimentelor, un dicţionar de chipuri şi zile şi parfumuri ce revin precum verbele şi adjectivele în cursul vorbirii, luând-o pe furiş înaintea lucrului în sine, a prezentului pur, întristându-ne sau învăţându-ne prin substituţie, până când propria noastră fiinţă ajunge şi ea să fie substituită, faţa care priveşte în urmă deschide ochii larg, adevăratul chip se şterge încet-încet ca în pozele de demult, şi oricare dintre noi se preface dintr-o dată în Janus. Toate acestea i le spun lui Crevel, însă de fapt vorbesc cu Maga, acum că suntem atât de departe unul de celălalt. Şi nu-i vorbesc cu acele cuvinte de care ne-am slujit doar ca să nu ne înţelegem, acum când e prea târziu încep să aleg altele, ale ei, învăluite într-un nimb pe care ea îl pătrunde şi care nu are nume, aură şi tensiune ce fac să vibreze aerul între două trupuri sau umplu de pulbere aurită o încăpere sau un vers. Dar n-am trăit oare aşa tot timpul, rănindu-ne cu gingăşie? Nu, n-am trăit aşa, ea ar fi dorit-o eu însă am readus încă o dată ordinea falsă ce ascunde haosul, m-am prefăcut că mă dăruiam unei vieţi profunde a cărei apă năvalnică o atingeam de fapt doar cu vârful piciorului. Există râuri metafizice, ea le străbate înot precum rândunica aceea care înoată în văzduh, rotindu-se fascinată jur-împrejurul clopotniţei, lăsându-se să cadă spre a-şi lua avânt şi a se înălţa şi mai sus. Eu descriu şi definesc şi tânjesc după aceste râuri, ea le străbate înotând. Şi n-o ştie, întocmai ca rândunica. N-are nevoie să ştie aşa cum am eu, poate trăi în dezordine fără s-o reţină nici o conştiinţă a ordinii. Dezordinea aceasta care e ordinea ei misterioasă, această boemă a trupului şi sufletului care-i deschide larg adevăratele porţi. Viaţa ei nu înseamnă dezordine decât pentru mine, care m-am îngropat în prejudecăţi pe care le dispreţuiesc şi respect totodată. Eu, cel condamnat să fiu iertat fără scăpare de Maga care mă judecă fără s-o ştie. Ah, lasă-mă să intru, lasă-mă să văd într-o zi prin ochii tăi.

Zadarnic. Condamnat să fiu iertat întoarceţi-vă acasă şi citiţi-l pe Spinoza. Maga nu ştie cine e Spinoza. Maga citeşte nefârşite romane de autori ruşi şi germani şi de Perez Galdos şi le uită imediat. Niciodată nu î-ar da prin cap că mă condamnă să-l citesc pe Spinoza. Judecător nemaipomenit, judecător prin mâinile ei, prin fuga ei în plină stradă, judecător prin simplul fapt că se uită la mine dezgolindu-mă dintr-o privire, judecător prin prostia şi nefericirea şi descumpănirea şi stângăcia şi insignifianţa ei. Prin toate acestea pe care le cunosc din amara mea experienţă, după propriu-mi calapod > nenorocit de profesor universitar şi om cultivat, prin toate acestea, judecătorule. Lasă-te să cazi, rândunico, avântându-te cu foarfecile acelea ascuţite ce spintecă cerul la Saint-Germain-des-Pres, scoate din orbite ochii aceştia care privesc fără să vadă, sunt condamnat fără drept de apel, repede la eşafodul albastru pe care mă înalţă mâinile femeii îngrijindu-şi copilul, repede osânda, repede ordinea amăgitoare de a fi singur şi, a redobândi suficienţa, egoştiinţa, conştiinţa Şi cu atâta ştiinţă o zadarnică năzuinţă de a mi se face milă de ceva, de a simţi cum plouă pe dinăuntru, de a se porni în sfârşjt ploaia, de a mirosi a pământ, a viu, da, în sfârşit, a viu.

DuPĂ SPUSELE OAMENILOR, bătrânul alunecase, maşina trecuse pe roşu, bătrânul dorise să se sinucidă, şi toate mergeau din ce în ce mai prost la Paris, traficul ajunsese ceva de groază, vina era a bătrânului, frânele maşinii nu funcţionaseră ca lumea, bătrânul fusese de o imprudenţă temerară, viaţa devenea tot mai scumpă, în Paris erau prea mulţi străini care nu înţelegeau regulile de circulaţie şi le suflau locurile de muncă francezilor.

Bătrânul nu părea lovit prea tare. Zâmbea vag, trecându-şi niâna peste mustaţă. Sosi o ambulanţă, îl ridicară pe targa, şoferul maşinii gesticula mai departe explicând accidentul poliţistului şi curioşilor.

— Locuieşte pe rue Madame, la treizeci şi doi – zise un băiat blond care schimbase câteva cuvinte cu Oliveira şi cu ceilalţi curioşi – E scriitor, îl cunosc. Scrie cărţi.

— Bara de protecţie l-a lovit peste picioare, dar maşina frânase zdravăn.

— L-a lovit în piept – spuse băiatul – Bătrânul alunecase pe nişte rahat. w

— L-a lovit peste picioare – zise Oliveira. ';

— Depinde de punctul de vedere – interveni un domn extrem de scund. *

— în cazul acesta… N-ar trebui să-i anunţăm familia?

— N-are familie, e scriitor.

— Ah! – făcu Oliveira. *4

— Are o pisică şi o mulţime de cărţi. Am urcat odată la el să-i duc un pachet de la portăreasă. Şi m-a poftit înăuntru. Erau cărţi peste tot. Trebuia să păţească aşa ceva, scnitoni sunt distraţi. Pe mine, ca să mă calce o maşină…

Se porniră câţiva stropi de ploaie care împrăştiară într-o clipă corul martorilor. Ridicându-şi gulerul canadienei, Oliveira simţi la nas vântul rece şi începu să meargă fără nici o ţintă. Era sigur că bătrânul nu păţise mare lucru, dar continua să-i vadă faţa aproape liniştită, mai curând perplexă, pe când îl întindeau pe targa printre cuvinte de îmbărbătare şi cordialul îndemn „Allez, pipere, c'est rien, ga!” al brancardierului, un tip roşcat care le spunea desigur tuturor la fel. „Lipsa totală de comunicare”, se gândi Oliveira. „Nu-i vorba atât că am fi singuri, e doar ştiut şi n-ai ce-i face. Ar f^şingur.

m

/înseamnă în definitiv a fi singur pe un anume plan unde alte feluri de singurătate ar vjmtea comunica, de-ar fi posibil, cu noi. Dar orice conflict, un accident pe stradă sau

0 declaraţie de război provoacă brutala interferare a unor planuri diferite, şi un om care e poate un savant eminent în domeniul sanscritei sau al fizicii cuantice devine un pepere pentru brancardierul care-l transportă după accident Edgar Poe într-un cărucior, Verlaine pe mâna unor felceri, Nerval şi Artaud ajunşi la psihiatru. Ce putea şti despre Keats medicul italian care-i punea lipitori şi-l făcea să moară de foame? Dacă oameni ca aceştia trec sub tăcere aşa ceva, mai mult decât probabil, ceilalţi triumfă orbeşte, fără intenţie rea desigur, fără să ştie că operatul acela, tuberculosul acela, rănitul acela gol de pe pat sunt de fapt de două ori singuri fiind înconjuraţi de j făpturi care se mişcă parcă în spatele unui perete de sticlă, într-un alt timp.”

Ferindu-se sub un portal îşi aprinse o ţigară. Se însera, pâlcuri de fete ieşeau de prin magazine, dornice să râdă, să vorbească tare, să se împingă, să se bucure lungind sfertul acela de oră înainte de a-şi pleca ochii asupra biftecului şi revistei săptămânale. Oliveira îşi văzu de drum Fără nevoia de a dramatiza, cea mai modestă obiectivitate

1 se părea o incursiune în absurdul Parisului, în viaţa gregară. Deoarece se gândise la poeţi îi era uşor să-şi amintească de toţi cei care denunţaseră singurătatea omului lângă om, derizoria comedie a saluturilor, acel „pardon” spus când dai nas în nas pe scară, locul pe care-l oferi doamnelor în metrou, fraternitatea în ale politicii şi ale sportului Numai un optimism biologic şi sexual le putea ascunde unora provenienţa insulară, oricât de rău i-ar părea lui John Donne. Contactele de lucru şi de neam şi de branşă, şi cele din pat sau de pe terenul de sport, erau asemenea ramurilor şi frunzelor care se întrepătrund şi se mângâie de la copac la copac, în vreme ce trunchiurile îşi înalţă dispreţuitoare paralelele lor de neîmpăcat „In adâncul nostru am putea fi ca la suprafaţă”, se gândi Oliveira, „dar ar trebui să trăim altfel. Şi ce înseamnă să trăieşti altfel? Poate să trăieşti în mod absurd spre a termina cu absurdul, să te retragi înlăuntrul tău cu o asemenea violenţă încât saltul să se sfârşească în braţele altcuiva. Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine cât ţine legătura cu o femeie, şi pe deasupra numai în ce o priveşte pe ea. în adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur că tot e ceva”… Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Şi din priciua asta îi trecea acum prin minte ceva ce ar fi trebuit poate să-i treacă la început: Fără a se poseda pe sine nimeni nu putea poseda altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Cine se cunoştea pe sine, cine cunoştea singurătatea absolută pe care o presupune faptul de a nu putea pune preţ nici pe propria sa tovărăşie, de a trebui să te duci la cinema sau la bordel sau acasă la nişte prieteni sau să te dedici unei profesii care te acaparează ori căsătoriei ca cel puţin să fii singur-printre-ceilalţi? Astfel, în chip paradoxal, cuhnea singurătăţii ducea la culmea spiritului gregar, la iluzia nesfârşită a însoţirii cu o altă fiinţă, la omul singur în salonul cu oglinzi şi ecouri. însă oameni ca el şi mulţi alţii, care se acceptau pe sine (sau care se respingeau dar o făceau cunoscându-se îndeaproape) intrau în paradoxul cel mai groaznic, cel de a se afla poate la marginea cunoaşterii altei fiinţe şi a nu mai putea înainta nici un pas. Adevărata cunoaştere a altei fiinţe, alcătuită din legături delicate, din înţelegeri minunate cu lumea, nu se putea înfăptui dintr-o singură direcţie, mâinii întinse trebuia să-i răspundă altă mână din afară, de dincolo.

OpRIT LA UN COLŢ DE STRADĂ, sătul de atmosfera rarefiată a reflecţiilor sale (cu toate că în once moment, fără să ştie de ce, se gândea că bătrânelul lovit se afla probabil într-un pat de spital, înconjurat de medici şi studenţi şi infirmiere toţi impersonali într-un mod amabil, întrebându-l cum se numea şi ce vârstă şi ocupaţie avea, spunându-i pesemne că nu era nimic grav, alinându-i îndată suferinţa cu injecţii şi bandaje), Oliveira se apucase să se uite la ce se petrecea în jur, constatând că întocmai ca once colţ de stradă din once oraş, acela era ilustrarea perfectă a ceea ce gândea el chiar atunci şi că aproape nu mai menta osteneala să se gândească la ceva. In cafenea la adăpost de fng (a trebuit să intre şi să bea un pahar de vin), câţiva zidari stăteau la taifas cu patronul, la tejghea Doi studenţi citeau şi scriau ceva la o masă, şi Oliveira îi vedea cum îşi ridică pnvirea şi se uită spre zidan, apoi şi-o coboară iar pe carte sau pe caiet, şi tot aşa Dmtr-o cuşcă de sticlă într-alta, să-i pnveşti pe alţii, să te izolezi, să-i priveşti iar asta era tot Deasupra terasei acoperite a cafenelei, o. cucoană de la etajul întâi părea că stă şi coase ori croieşte o rochie lângă geam Pieptănătura ei înaltă se mişca ntmic Oliveira îşi imagina gândunle ei, foarfecile, copiii care aveau să se întoarcă de la şcoală dintr-o clipă într-alta, bărbatul la sfârşitul zilei de lucru într-un birou sau la vreo bancă. Zidarii, studenţii, cucoana, şi acum un cbchard care apărea de pe o stradă transversală, cu o sticlă de vin roşu ieşindu-i din buzunar împingând un cărucior de copil plin de ziare vechi, cutii goale de conserve, haine rupte şi slinoase, o păpuşă fără cap, un pachet din care se ivea o coadă de peşte Zidarii, studenţii, cucoana, acel clochard, şi în ghereta de condamnaţi la stâlpul infamiei, LOTERIE NAŢIONALE, o bătrână cu părul în şuviţe rebele scăpând de sub un fel de căciuliţa cenuşie, cu mâinile în nişte mitene albastre, TIRAGF MERCREDI, aşteptând clienţii fără a avea aerul că-i aşteaptă, cu un vas cu cărbuni aprinşi la picioare, vârâtă în coşciugul ei vertical, liniştită, pe jumătate îngheţată, ofennd şansa de a câştiga şi cu gândul cine ştie pe unde, fărâme de idei, repetiţii senile, învăţătoarea din copilărie care-i dădea dulciuri, un soţ mort pe Somme, un băiat comis-voiajor, noaptea mansarda ei fără apă curentă, supa pe trei zile, bucata de boeuf bourguignon ce costă mai puţin decât un biftec, TERAGE MERCREDI Zidarii, studenţii, clochard-ul, vânzătoarea de lozun, fiecare în cuşca sa de sticlă, dar dacă un bătrân ar cădea în faţa unei maşini imediat ar da fuga cu toţii la locul accidentului, s-ar auzi un schimb vehement de impresii, de critici, tot felul de nepotrivin şi coincidenţe până când ar începe iar să plouă şi zidani s-ar întoarce la tejghea, studenţii la masa lor, cei cărora le spunem X la X şi cei cărora le spunem Z la Z

Numai trăind în mod absurd s-ar putea distruge vreodată acest absurd infinit”, îşi repetă Oliveira „Măi să fie, o să mă ud până la piele, trebuie să intru pe vreundeva „ Văzu afişele din faţă de la Salle de Geographie şi se refugie la intrare O conferinţă despre Australia, continent necunoscut fntâlnire a discipolilor lui Cnst de la Montfavet Concert de pian interpretat de madame Bertlie Trepat înscrieri pentru un curs despre meteonţi Puteţi deveni campion de judoka în cinci luni Confennţă despre urbanizarea Lyonului Concertul de pian avea să înceapă imediat şi biletul costa puţin Oliveira se uită spre cer, ndică din umeri şi mtră îl bătea gândul să se ducă acasă la Ronald sau la Etienne la alteher, dar mai bine o lăsa pe mai târziu Fără să ştie de ce, îl amuza faptul că pianista se numea Bertlie Trepat Şi-l mai amuza şi ideea de a se refugia într-o sală de concert pentru a scăpa scurtă vreme de el însuşi, ca o ilustrare ironică a multora din gândurile care i-au tot venit în cap mergând fără ţintă pe străzi. „Nu suntem nimic, măi”, îşi zise pe când întinse o sută douăzeci de franci cam pnn dreptul dinţilor babei din colivia casei de bilete. Avea locul pe rândul zece, numai şi numai din cauza răutăţii babei deoarece concertul era gata să înceapă şi nu era mai nimeni în afară de câţiva bătrâni, unii cu chelie, alţii cu barbă, iar restul şi cu chelie şi cu barbă, cu aerul că sunt din cartier sau din familie, două femei între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu mantouri demodate şi umbrele de pe care se prelingea apa, câţiva tineri, în pereche aproape toţi, care discutau cu vehemenţă dându-şi coate, foşnet de hârtii de bomboane şi scârţâit de scaune vieneze dintre cele mai proaste. Cam douăzeci de persoane în total. Mirosea a seară ploioasă, marea sală era îngheţată şi umedă, se auzeau vorbe confuze în spatele fundalului. Un bătrân îşi aprinse pipa şi Oliveira se grăbi să scoată o Gauloise. Nu prea se simţea în largul său, îi intrase apă într-un pantof, mirosul de mucegai şi haine ude îi cam făcea greaţă. Trase cu nădejde din ţigară până s-a aprins prost şi n-a mai fost bună de nimic. Afară răsună un gong bâlbâit şi unul din tineri aplaudă frenetic. Plasatoarea bătrână, cu basca într-o parte şi un machiaj cu care precis că şi dormea, trase perdeaua de la intrare. Abia atunci Oliveira îşi aminti că-i dăduseră un program. Era o foaie prost imprimată la şapirograf pe care se putea descifra cu mare efort că madame Berthe Trepat, medalia de aur, va cânta cele „Trei mişcări discontinue'„, de Rose Bob (în primă audiţie), „Pavana pentru Generalul Leclerc”, de Alix Alix (în primă audiţie civilă) şi „Sinteza Delibes-Saint-Săens”, de Delibes, Saint-Săens şi Berthe Trepat „La naiba”, îşi zise Oliveira. „La naiba cu programul ăsta!” Fără să se ştie prea bine cum ajunsese acolo, îşi făcu apariţia în spatele pianului un domn cu guşă atârnândă şi păr alb. Era îmbrăcat în negru şi mângâia cu o mână rozalie lanţul care-i traversa vesta fantaisie. O vestă destul de slinoasă, i se păru lui Oliveira. Răsunară câteva aplauze seci provenind de la o domnişoară cu impermeabil violet şi ochelari cu montură de aur. Cu o voce extraordinar de asemănătoare cu cea a unui papagal, domnul în vârstă începu să facă prezentarea concertului, graţie căreia publicul află că Rose Bob era o fostă elevă căreia madame Berthe Trepat îi dăduse lecţii de pian, că „Pavana” lui Alix Alix fusese compusă de un distins ofiţer de armată care se ascundea sub un pseudonim atât de modest, şi că cele două lucrări menţionate foloseau cu circumspecţie procedeele cele mai moderne de scriitură muzicală. în ce priveşte „Sinteza Delibes-Saint-Săens” (şi aici bătrânul îşi înălţă ochii extaziat), aceasta reprezenta în cadrul muzicii contemporane una din inovaţiile cele mai radicale pe care autoarea, madame Trepat, o calificase drept „sincretism fatidic” Caracterizarea era îndreptăţită în măsura în care geniul muzical al lui Delibes şi al lui Saint-Săens tindea spre osmoză, spre fuziune şi interfonie, tendinţe paralizate de excesul individualist al Occidentului şi condamnate să nu se avânte spre a plăsmui o creaţie superioară şi sintetică dacă n-ar fi intervenit geniala intuiţie a lui madame Trepat. într-adevăr, sensibilitatea sa captase afinităţile care scăpau ascultătorului obişnuit, asumându-şi nobila dar dificila misiune de a se preface în punte cu valoare de mediu sub hipnoză cu ajutorul căreia se putea realiza întâlnirea celor doi iluştri bărbaţi ai Franţei. Este momentul să precizăm că madame Berthe Trepat, pe lângă activitatea ca profesoară de muzică, îşi va sărbători curând nunta de argint cu această compoziţie. Oratorul nu îndrăznea, într-o simplă prezentare a concertului care, putea vedea bine, era aşteptat cu nerăbdare de public, să adâncească după cum s-ar fi cuvemt analiza operei muzicale a lui madame Tre”pat. în orice caz, şi pentru a servi drept pentagramă mentală celor care aveau să asculte pentru prima oară compoziţiile Rosei Bob şi ale lui madame Trapat, putea rezuma estetica lor menţionând construcţiile antistructurale, adică celule sonore autonome, rod al inspiraţiei pure, înlănţuite în intenţia generală a operei dar cu desăvârşire eliberate de tiparele clasice, dodecafonice sau atonale (repetă cu emfază ultimele două cuvinte). Aşa bunăoară cele „Trei mişcări discontinue'„, de Rose Bob, eleva predilectă a lui madame Trepat, porneau de la reacţia stârnită în spiritul artistei de zgomotul unei uşi trântindu-se violent, iar cele treizeci şi două de acorduri care alcătuiau prima mişcare erau tot atâtea repercursiuni ale acestui zgomot pe planul estetic; oratorul nu credea că dezvăluie un secret dacă împărtăşea avizatului auditoriu faptul că tehnica de compoziţie a „Sintezei Delibes-Saint-Săens” îşi avea originea în forţele primitive şi ezoterice ale creaţiei. Nu va uita niciodată că a avut privilegiul deosebit de a fi asistat la o fază a acestei sinteze, ajutând-o pe madame Tre'pat să plimbe un pendul de rabdomanţie pe partiturile celor doi maeştri cu scopul de a alege acele pasaje a căror influenţă asupra pendulului confirmau uimitoarea intuiţie a artistei. Şi, cu toate că ar mai fi însă multe de spus, oratorul credea că se cuvenea să se retragă, nu însă înainte de a saluta în persoana lui madame Trepat unul din figurile spiritului francez şi un exemplu patetic de geniu neînţeles de marele public.

Guşa se agită violent şi domnul în vârstă, gâtuit de emoţie şi de guturai, dispăru în culise. Patruzeci de mâini dezlănţuiră câteva aplauze, spiritele elevate se extaziară, Oliveira se întinse cât mai comod în fotoliu şi se simţi mai bine. Şi bătrânul cu accidentul se simţea desigur mai bine în patul de la spital, cufundat în somnolenţa ce urmează după şoc, interval fericit pe parcursul căruia renunţi să-ţi mai ţii firea şi patul e ca un vapor, ca un concediu plătit, o ruptură cu viaţa de zi cu zi. „Mai că-mi vine samă duc să-l văd într-una din zilele astea”, îşi zise Oliveira. „Dar poate că-i destram iluzia insulei pustii, mă prefac în urme de paşi pe nisip. Măi să fie, că delicat am ajuns!”

Aplauzele îl făcură să-şi deschidă ochii şi să asiste la reverenţa chinuită prin care madame Bertlie Trepat mulţumea. înainte de a-i vedea chipul rămase încremenit uitându-se la pantofi, nişte pantofi atât de bărbăteşti că nici o fustă nu-i putea ascunde. Pătraţi şi fără tocuri, cu şireturi inutil feminine. Ceea ce urma era rigid şi mare, un soi de grăsană vârâtă într-un corset implacabil. însă Berlie Trepat nu era grasă, abia dacă ar putea trece drept voinică. Avea pesemne sciatică sau lumbago, ceva care o obliga să se mişte în bloc, acum frontal, salutând cu efort, şi apoi în profil strecurându-se între taburet şi pian şi îndoindu-se geometric până rămase aşezată. De acolo artista întoarse brusc capul şi salută încă o dată, deşi nimeni nu mai aplauda. „Undeva sus trebuie să fie cineva care o trage de sfori, îi trecu prin cap lui Oliveira. îi plăceau marionetele şi păpuşile mecanice, şi aştepta adevărate minuni de la sincretismul fatidic. Bertlie Trepat mai aruncă o privire spre public, faţa-i rotundă şi parcă pudrată cu făină lăsă impresia că preia toate defectele lunii pline, iar gura ca o vişină de un roşu strident se lărgi până căpătă forma unei bărci egiptene. Din nou din profil nasu-i mic ca un cioc de papagal se aplecă un moment peste clape în timp ce mâinile se aşeazau de la do la şi ca nişte pungi din piele uzată de căprioară. începură să răsune cele treizeci şi două de acorduri ale primei mişcări discontinue. între cel dintâi şi al doilea trecură cinci secunde, între al doilea şi al treilea cincisprezece secunde. Ajungând la al cincisprezecelea acord, Rose Bob decretase o pauză de douăzeci şi cinci de secunde.