Julio Cortazar

—l14) inie îftM i<«osit

CRA FOARTE FIRESC atunci să-şi aducă aminte de seara când lângă canalul Saint-Martin i se făcuse propunerea (o mie de franci) de a vedea un film în casa unui doctor elveţian. Mai nimic, un operator al Axei care reuşise^ să filmeze o spânzurare cu toate detaliile. Două role întregi, e drept că fără sonor. însă o imagine excepţională, pe cuvânL Putea plăti la plecare. a în minutul necesar pentru a se hotărî să refuze şi să se ducă într-altă cafenea cu negresa haitiană prietenă cu prietenul doctorului elveţian, avusese timp să-şi imagineze scena şi să se situeze, ca de obicei, de partea victimei. Să fie spânzurat cineva era oricum ceva îngrozitor, cuvintele erau de prisos, dar dacă acest cineva aflase (şi culmea rafinamentului putea să fi fost tocmai să i se spună) că o cameră avea să înregistreze fiecare grimasă şi zvârcolire a sa spre desfătarea unor diletanţi în viitor… „Oricât de greu mi-ar fi, n-am s-ajung niciodată un nepăsător ca Etienne”, se gândi Oliveira. „Dar mă încăpăţânez să cred în năstruşnica idee că omul a fost făcut pentru altceva. Atunci, bineînţeles… Ce scule nenorocite ca să găseşti o ieşire din gaura asta.” Cel mai rău e că privise la rece fotografiile lui Wong, numai pentru că cel torturat nu era propriul său tată, lăsând la o parte faptul că trecuseră patruzeci de ani de la operaţia de la Pekin.

— Ascultă – îi zise Oliveira lui Babs, care se întorsese lângă el după ce se certase cu Ronald care insista să pună un disc cu Ma Rainey şi tuna şi fulgera împotriva lui Fats Walter – e de necrezut ce canalii pot fi unii. La ce se gândea Cristos în pat înainte de a adormi, dragă? Pe neaşteptate, la jumătatea unui zâmbet gura se preface într-un păianjen uriaş.

— Oh – făcu Babs – Să nu-mi vii cu delirium tremens. Şi la o astfel de oră!

— Totu-i superficial, fata mea, totu-i e-pi-der-mic. Să vezi, când eram copil mă luam la harţă cu babele din familie, surori şi alde-astea, tot gunoiul genealogic, şi ştii de ce? Mă rog, pentru o groază de prostii, dar între altele fiindcă pentru cucoane orice săvârşire din viaţă, cum spuneau ele, orice moarte care survenea prin vecini era infinit mai importantă decât un război, un cutremur care face să piară zece mii de inşi, sau altele de genul ăsta. Ajungi să fii cu adevărat tâmpit, dar tâmpit cum nici nu-ţi poţi imagina, Babs, căci pentru asta trebuie să-l fi citit pe Platon în întregime, şi mulţi părinţi ai Bisericii, apoi clasicii fără să sari nici măcar unul, şi pe deasupra să ştii tot ce se cuvine să ştii despre tot ce e cognoscibil, şi chiar în momentul acela ajungi la un grad de tâmpenie atât de necrezut că eşti în stare să-i cauţi pricină bietei tale mame analfabete şi să te înfurii deoarece cucoana e întristată nevoie mare din pricina morţii ovreiului din colţ sau a nepoatei vecinei de la etajul trei. Şi te apuci să-i vorbeşti despre cutremurul de la Bab El Mandeb sau despre ofensiva de la Vardar Ingh, şi ai pretenţia ca biata de ea să deplângă în mod abstract distrugerea celor trei tipuri ale armatei iraniene…,V – Take it easy – zise Babs.

— Have a drink, sonny, don 't be such a murder to me.

— Şi în realitate totul se reduce la chestia cu ochii care nu se văd… Ce nevoie era, spune-mi şi mie, să le zăpăceşti pe babe cu adolescenţa noastră puritană de cretini fricoşi? Măi, sunt beat criţă, frate dragă. Mă duc acasă.

Dar îi era greu să renunţe la blana de eschimos atât de călduţă, la contemplarea îndepărtată şi aproape indiferentă a lui Gregorovius în plin interviu sentimental al Magăi. Rupându-se de toate astea ca şi cum ar jumuli de pene un cocoş bătrân cadaveric ce opune rezistenţă, cu vitejia lui de odinioară, oftă uşurat când recunoscu tema din Bluc Interlude, un disc pe care-l avusese odată la Buenos Aires. Nici nu-şi mai amintea de instrumentiştii din orchestră, decât de Benny Carter şi poate de Chu Berry, şi ascultând acel solo rafinat de simplu al lui Teddy Wilson hotărî că era mai bine să rămână până când se termina discul. Wong spusese că ploua, toată ziua plouase. Acesta trebuia să fie Chu Berry, dacă nu cumva chiar Hawkins în persoană, dar nu, nu era Hawkins. „De necrezut cum devenim cu toţii din ce în ce mai săraci”, se gândi Oliveira privind-o pe Maga care-l privea pe Gregorovius care privea în gol. „0 s-ajungem să ne ducem la Bibliotheque Mazarine să facem fişe despre soiurile de mandragoră, şiragurile de mărgele ale triburilor bantu sau istoria comparată a forfecuţelor de unghii.” Să-ţi imaginezi un repertoriu de fleacuri, uriaşa muncă de a le cerceta şi a le cunoaşte în profunzime. Istoria forfecuţelor de unghii, două mii de cărţi citite pentru a căpăta certitudinea că până în 1675 nu se menţionează acest mărunt obiect atât de necesar. Brusc la Mainz cineva scoate o gravură cu o doamnă care-şi taie o unghie. Nu chiar cu o forfecuţă, dar cu ceva asemănător. în veacul al XVIII-lea un oarecare Philip McKinney brevetează la Baltimore prima forfecuţă cu arc: problemă rezolvată, degetele pot apăsa cu nădejde ca să taie unghiile de la picioare, incredibil de tari, şi forfecuţă se deschide iar automat Cinci sute de fişe, un an de muncă. Dacă am trece acum la inventarea şurubului sau la folosirea verbului „gond” în literatura pali din secolul al VlII-lea? Orice lucru putea fi mai interesant decât să ghicesc dialogul dintre Maga şi Gregorovius. Să găsesc o baricadă, orice altceva, Benny Carter, forfecuţele de unghii, verbul „gond”, alt pahar, o tragere în ţeapă rituală dusă minunat la bun sfârşit de un călău atent la cele mai mici detalii, sau Champion Jack Dupree adâncit în bluesuri, baricadat mai bine decât el pentru că (şi acul făcea] un zgomot îngrozitor)

Say goodbye, goodbye to whiskey

Lordy, so long to gin

Say goodbye, goodbye to whiskey

Lordy, so long to gin

I jiist want my reefers

I just want tofeel high again -

Astfel că în mod sigur Ronald avea să se întoarcă la Big Bill Broonzy, călăuzit asociaţii pe care Oliveira le cunoştea şi respecta, şi Big Bill o să le vorbească de altj baricadă cu aceeaşi voce cu care Maga îi povesteşte pesemne lui Gregorovius copilăria ei la Montevideo, Big Bill fără amărăciune, matter offact, They said ifyou white, you all right, Ifyou brown, stick arouri', But as you black

Mm, mm, brother, get back, get back.

— Ştiu bine că nu se câştigă nimic – zise Gregorovius.

— Amintirile nu pot face altceva decât să schimbe acel trecut mai puţin interesant

— Da, nu se câştigă nimic – spuse Maga.

— De asta, daca v-am rugat să-mi vorbiţi despre Montevideo e pentru că dumneavoastră sunteţi pentru mine ca o regină de la jocul de cărţi, văzută doar din faţă dar fără volum. V-o spun aşa ca să mă înţelegeţi.

— Iar Montevideo este volumul… Prostii, prostii, prostii. Ce înseamnă pentru dumneavoastră timpurile de demult? Mie îmi pare că tot ce mi s-a întâmplat mi s-a întâmplat ieri, cel mult aseară.

— Mai bine – zise GregoroviusAcum sunteţi o regină, dar nu de la jocul de cărţi.

— Pentru mine, atunci nu înseamnă cu multă vreine în urmă. Atunci e departe, foarte departe, dar nu cu multă vreme în urmă. Galeriile din Piaţa Independenţei, le ştii şi tu, Horacio, piaţa aceea atât de tristă cu restaurantele cu fripturi la grătar, precis că seara s-a comis vreo crimă şi vânzătorii de ziare strigă în gura mare ştirile prin galerii.

— Loteria şi numerele câştigătoare – zise Horacio.

— Masacrul din Salto, politica, fotbalul…

— Vaporul care face curse, un rachiu de trestie marca Ancap. Culoare locală, măi.

— Trebuie să fie atât de exotic – spuse Gregorovius, aşezându-se astfel încât să-i acopere vederea lui Oliveira şi să rămână şi mai singur cu Maga care privea lumânările şi bătea ritmul cu piciorul.

— La Montevideo nu era timp, pe atunci – zise Maga – Locuiam foarte aproape de fluviu, într-o casă uriaşă cu o curte interioară. Eu aveam veşnic treisprezece ani, mi-amintesc perfect Cerul albastru, treisprezece ani, învăţătoarea din clasa a cincea se uita cruciş. într-o bună zi m-am îndrăgostit de un băiat blond care vindea ziare în piaţă. Avea un fel de a spune „zeare” care mă făcea să simt un gol aici… Purta pantaloni lungi dar n-avea mai mult de doisprezece ani. Tata nu lucra, îşi petrecea după-amiezele bând mate în curte. Pe mama am pierdut-o când aveam cinci ani, am fost crescută de nişte mătuşi care apoi au plecat la ţară. Când aveam treisprezece ani stăteam singuri, tata şi cu mine. Casa noastră era una cu mulţi locatari. Un italian, două bătrâne, un negru cu nevastă-sa care se certau noaptea, dar apoi luau ghitara şi cântau. Negrul avea nişte ochi roşii, ca o gură umedă. Mie mi-era cam silă de ei, preferam să mă joc în stradă. Dacă tata mă găsea jucându-mă în stradă mă silea să intru în casă şi mă bătea. într-o zi, pe când mă bătea, am văzut ca negrul spiona prin uşa întredeschisă. La început nu mi-am dat seama prea bine, părea că îşi scarpină piciorul, făcea ceva cu mâna… Tata era prea ocupat croindu-mă cu o curea. E ciudat cum poţi să-ţi pierzi brusc inocenţa, fără să afli măcar c-ai intrat într-altă viaţă. în seara aceea, în bucătărie, negresa şi negrul cântară până târziu, eu stăteam la mine în cameră şi plânsesem atât de mult că mi se făcuse o sete îngrozitoare, dar nu voiam să ies. Tata bea mate în faţa uşii. Era o căldură pe care dumneavoastră n-o puteţi înţelege, cu toţii sunteţi din ţări reci. E umiditatea, mai cu seamă în preajma fluviului, se pare că la Buenos Aires e şi mai rău, Horacio zice că-i cu mult mai rău, nu ştiu. în noaptea aceea îmi simţeam rufele lipite de trup, cu toţii stăteau şi beau întruna mate, de două sau trei ori am ieşit din cameră şi m-am dus să beau de la cişmeaua din curte printre muşcate, mi se părea că apa de acolo era mai rece. Nu se vedea nici o stea, muşcatele aveau un miros pătrunzător, sunt nişte plante puternice, foarte frumoase, ar trebui să mângâiaţi o frunză de muşcată. în celelalte camere stinseseră deja lumina, tata se dusese la cârciuma lui Ramos cel chior, am băgat înăuntru bancheta, ceaiul şi vasul gol pe care el le lăsa mereu pe prag, şi puteau să ni le fure derbedeii de pe maidanul învecinat Mi-aduc aminte că atunci când am străbătut curtea s-a ivit o clipă luna şi m-am oprit s-o privesc, luna mă făcea totdeauna să mă ia cu fiori, mi-am înălţat faţa să mă bată lumina, credeam în superstiţiile astea, n-aveam decât treisprezece ani. Am mai băut o înghiţitură de la cişmea şi m-am întors în camera mea care era sus, trebuia să urci o scară de fier unde odată, când aveam nouă ani, mi-am scrântit glezna Când am dat să aprind lumina de pe noptieră o mână fierbinte m-a înhăţat de umăr, am simţit că cineva închidea uşa, altă mână mi-a astupat gura, şi m-a răzbit miros de sudoare, negrul mă pipăia pe toate părţile şi-mi spunea la ureche tot felul de vorbe, îmi umplea faţa de bale, îmi smulgea cămaşa iar eu nu puteam face nimic, nici măcar să strig fiindcă ştiam că mă omoară dacă strigam şi nu voiam să mă omoare, orice altceva era mai bine decât asta, să mori era insulta cea mai groaznică, prostia cea mai mare. De ce mă priveşti aşa, Horacio? îi povestesc cum m-a violat negrul din curte, Gregorovius ţine cu tot dinadinsul să afle ce viaţă duceam eu în Uruguay.

— Povesteşte-i de-a fir-a-păr – zise Oliveira.

— Oh, o idee generală e de-ajuns – spuse Gregorovius.

— Nu există idei generale – răspunse Oliveira.

—l20)

— V_JND A PLECAT din cameră aproape se crăpase de ziuă iar eu nu mai ştiam nici să plâng.

— Scârbosul de el – zise Babs.

— Oh, Maga merita cu prisosinţă omagiul acesta – spuse Etienne – Partea curioasă, ca totdeauna, e divorţul diabolic între formă şi conţinut în tot ce-ai povestit mecanismul e aproape exact la fel ca între doi îndrăgostiţi, cu excepţia rezistenţei mai mici şi probabil a agresivităţii mai mici.

— Capitolul al optulea, partea a patra, paragraful A – zise Oliveira. Presses Universitaires Francaises.

— Ta giteule – făcu Etienne.

— în concluzie – îşi dădea cu părerea Ronald – ar cam fi timpul să ascultăm ceva în genul lui Hot and Bothered.

— Titlu potrivit împrejurărilor evocate – zise Oliveira umplându-şi paharul – Negrul a fost un viteaz, măi.

— Nu-şi au loc glumele – zise Gregorovius.

— Tu ţi-ai căutat-o, amice.

— Iar tu eşti beat, Horacio.

— Bmeânţeles. E momentul cel mare, ceasul lucidităţii, Tu, fata mea, ar trebui să te angajezi la vreo clinică de geriatrie. Uită-te la Ossip, plăcutele tale amintiri l-au întinerit cel puţin cu douăzăci de ani.

— El şi-a căutat-o – zise înciudată Maga – Să nu-mi spună acum că nu-i place. Dă-mi nişte vodcă, Horacio.

Însă Oliveira nu părea dispus să se mai amestece între Maga şi Gregorovius, care şoptea explicaţii neluate de nimeni în seamă. Se auzi limpede vocea lui Wang care se oferea să facă nişte cafea. Foarte tare şi fierbinte, un secret învăţat la cazinoul din Menton. Clubul aprobă în unanimitate, aplauze. Ronald sărută cu duioşie eticheta unui disc, îl făcu să se învârtească, îi apropie acul ceremonios. Preţ de o clipă maşina Ellington îi răvăşi pe toţi cu fabuloasa-i întrecere muzicală între trompetă şi Baby Cox, intrarea subtilă şi abia simţită a lui Johnny Hodges, acel crescendo (dar ritmul începea să se înăsprească după treizeci de ani, un tigru bătrân dar încă flexibil) printre acute susţinute şi totodată slobode, mic miracol anevoios: Swing, ergo sum. Rezemându-se de blana de eschimos, privind luminările verzi prin paharul de vodcă (ne duceam să vedem peştii pe Quai de la Me'gissene) era aproape prea simplu să te gândeşti că ceea ce numim realitate merita fraza dispreţuitoare a lui Duke, It dorit mean a thing ifit airit that swing, dar de ce mâha lui Gregorovius încetase să mai mângâie pletele Magăi, bietul Ossip stătea acolo mai plouat ca o curcă, nespus de întristat de deflorarea aceea din timpuri imemoriale, îţi făcea milă să-l vezi ţeapăn în atmosfera aceea unde muzica îndulcea orice rezistenţă şi urzea un fel de respiraţie comună, pacea unei singure inimi uriaşe bătând pentru toţi, implicându-i pe toţi. Iar acum un glas spart, croindu-şi drum de pe un disc uzat, lansând pe neştiute vechea invitaţie renascentistă, vechea tristeţe anacreontică, un cârpe diem Chicago 1929.

You so beautiful but you gotta die some day, You so beautiful but you gotta die some day, „' „ „*;*?!'*'

AII I want's a little loviri before you pass away. * '*»>-

La răstimpuri cuvintele celor morţi coincideau cu gândurile celor vii (dacă unii erau în viaţă iar ceilalţi muriseră). You so beautiful. Je ne veux pas mourir sans avoir compris pourquoi j'avais vecu. Un blues, Rene” Daumal, Horacio Oliveira, but you gotta die some day, you so beautiful but Şi din pricina asta Gregorovius stăruia să afle trecutul Magăi, ca să moară o idee mai puţin de moartea aceea ce pândeşte din urmă şi care înseamnă orice ignorare a lucrurilor aduse de timp, pentru a o fixa în propriul lui timp, you so beautiful but you gotta, pentru a nu iubi o fantomă care se lasă mângâiată pe plete în lumina verde, sărmanul Ossip, şi ce urât se sfârşea noaptea! totul era de necrezut, pantofii lui Guy Monod, but you gotta die some day, negrul Ireneo (mai târziu, când a căpătat încredere, Maga avea să-i povestească despre Ledesma, despre tipii din noaptea de carnaval, saga montevideană completă). Şi pe neaşteptate, cu o perfecţiune lipsită de pasiune, Earl Hines propunea prima variaţiune din / airit got nobody, şi până şi Perico, adâncit într-o lectură îndepărtată, îşi înălţa chipul şi încremenea ascultând, Maga îşi sprijini liniştită capul de coapsa lui Gregorovius şi privea parchetul, bucata de covor turcesc, un fir roşu ce se pierdea sub piedestal, un pahar gol lingă piciorul unei mese.

Voia să fumeze dar n-avea să-i ceară o ţigară lui Gregorovius, fără să ştie de ce n-avea să i-o ceară şi nici lui Horacio, dar ştia de ce n-avea să i-o ceară lui Horacio, nu voia să-l privească în ochi şi el să râdă din nou răzbunându-se pentru că toată noaptea stătuse lângă Gregorovius iar de el nu s-a apropiat deloc Descumpănită, 1 se năzăreau gânduri sublime, citate din poezii pe care şi le însuşea ca să se simtă chiar buricul pământului, pe de o parte / ain't got nobody, and nobody cares for me, ceea ce nu era adevărat fiindcă cel puţin doi din cei prezenţi erau indispuşi din cauza ei, şi în acelaşi timp un vers de Perse, ceva cam aşa Tu est la, mon amour, et je n'ai lieu qu'en toi, în care Maga se refugia cuibărindu-se în melodia lui lieu, a lui Tu est la, mon amour, blândă acceptare a fatalităţii care impunea să închizi ochii şi să simţi trupul ca o ofrandă, ceva pe care oricine îl putea poseda şi pângări şi proslăvi cum făcuse Ireneo, şi că muzica lui Hines coincidea cu petele roşii şi albastre care-i jucau pe sub pleoape şi se numeau, nu se ştia de ce, Volană şi Vălene, la stânga Volană (and nobody cares for me) învârtindu-se înnebunitor, sus Vălene”, agăţată ca o stea de un azur Piero della Fraiicesca, et je n'ai lieu qu 'en toi, Volanâ şi Vălene, Ronald n-ar putea cânta niciodată la pian ca Earl Hines, de fapt Horacio şi ea ar trebui să aibă discul acesta şi să-l asculte noaptea pe întuneric, să înveţe să se iubească în ritmul acestor fraze, prelungi mângâieri înfiorate, / ain't got nobody pe spinare, pe umeri, degetele pe ceafă, cu unghiile mtrând în păr şi retrăgându-se încetişor, un iureş final şi Vălene se împletea cu Voland, tu est la, mon amour and nobody cares for me, Horacio era acolo dar nimeni nu-i dădea atenţie, nimeni n-o mângâia pe cap. Vălene” şi Volană dispăruseră şi pleoapele o dureau de atâta cât le strânsese, se auzea vocea lui Ronald şi iată mirosul de cafea, ah, mirosul minunat de cafea, Wong dragule Wong Wong Wong.

Se îndreptă, clipind, se uită la Gregorovius care părea împuţinat şi parcă murdar Cineva îi întinse o ceaşcă.

—l37)

:vaa ivii

— JNu-MI PLACE SĂ VORBESC despre el ca să mă aflu-n treabă – zise Maga l – Mă rog – spuse Gregorovius – Eu întrebam doar.

— Pot vorbi despre altceva, dacă tot ce vreţi e să m-auziţi vorbind.

— Nu fiţi rea.

— Horacio e ca dulceaţa de guayaba – spuse Maga nnoia, – Cum e dulceaţa de guayaba?!j,

— Horacio e ca un pahar cu apă pe furtună. '( – Ah – făcu Gregorovius.

— Ar fi trebuit să se nască în epoca aceea de care vorbeşte madame Leonie când e puţin ameţită. O vreme în care nimeni nu era agitat, tramvaiele erau cu cai iar războaiele se duceau pe câmpul de luptă. Nu existau leacuri contra insomniei, spune madame Le”onie.

— Frumoasa epocă de aur – zise Gregorovius – Şi mie mi-au povestit Ia Odessa de asemenea vremuri. Mama, atât de romantică, avea plete resfirate pe umeri… Ţineau ananaşi prin balcoane, noaptea nu era nevoie de scuipătoare, era ceva extraordinar. Dar eu nu-l văd pe Horacio băgat în acest lăptişor de matcă.

— Nici eu, dar ar fi mai puţin trist Aici totul îl doare, până şi aspirinele îl dor. Zău, aseară l-am silit să ia o aspirină fiindcă-l durea o măsea. A luat-o şi s-a apucat s-o privească, îi venea tare greu să se hotărască s-o înghită. Mi-a spus nişte chestii ciudate, că era infect să foloseşti nişte chestii de care în realitate n-ai habar, nişte chestii inventate de alţii ca să aline dureri care nici astea nu-s cunoscute… Ştiţi şi dumneavoastră cum e el când începe să despice firul în patru.

— Aţi repetat de mai multe ori cuvântul „chestii” – zise Gregorovius – Nu-i prea elegant, în schimb arată foarte bine ce i se întâmplă lui Horacio. E o victimă a chestificării. e lunpede.

— Ce e chestificarea asta? hi'ăf

— Chestificarea e sentimentul acela neplăcut că acolo unde ni se termină prezumţia începe pedeapsa. îmi pare rău că folosesc un limbaj abstract şi aproape alegoric, dar vreau să spun că Oliveira e sensibil în mod patologic la ceea ce-i impune tot ce-l înconjoară, lumea în care trăieşte, tot ce i-a hărăzit soarta, ca s-o spunem cu gentileţe, într-un cuvânt, îl înnebuneşte circumstanţa. Adică lumea îl face să sufere. Dumneavoastră aţi bănuit acest lucru, Lucia, şi cu încântătoare inocenţă vă imaginaţi că Oliveira ar fi mai fericit în oncare din Arcadiile de buzunar plăsmuite de toate madamele Leonie de pe lume, ca să nu mai vorbim de mama mea cea de la Odessa. Căci dumneavoastră n-aţi crezut povestea cu ananaşii, presupun.

— Nici povestea cu scuipătoarele – zise Maga – E greu de crezut i

Lui Guy Monod 1 s-a năzărit să se scoale când Ronald şi Etienne căzuseră la învoială să-l asculte pe Jelly Roii Morton; deschizând un ochi hotărî că spinarea aceea care se profila în strălucirea lumânărilor verzi era a lui Gregorovius. Se înfiora violent, luminările verzi văzute din pat îl impresionau neplăcut, ploaia în lucarnă se amesteca straniu cu un rest de imagini din vis, tocmai visase un loc absurd dar plin de soare, unde Gaby umbla goală aruncând firimituri de pâine unor porumbei mari ca nişte raţe şi cu desăvârşire proşti. „Mă doare capul”, îşi spuse Guy. Nu-l interesa absolut deloc Jelly Roii Morton deşi era amuzant să auzi ploaia bătând în lucarnă şi câiitecul lui Jelly Roii: Stood în a corner, with herfeet soaked and wet…, precis că Wong ar fi născocit pe dată o teorie despre timpul real şi cel poetic, dar o fi oare adevărat că Wong spusese că o să facă nişte cafea? Gaby dând firimituri de pâine porumbeilor şi Wong, vocea lui Wong strecurându-se printre picioarele lui Gaby goală într-o grădină cu flori în culori violente spunând: „Un secret învăţat la cazinoul din Menton”. E foarte posibil ca Wong să-şi facă la urma urmei apariţia cu o cafetieră plină.

Jelly Roii cânta la pian bătând uşor ritmul cu pantoful în lipsa unei percuţii mai ca lumea, Jelly Roii putea interpreta Mantie 's Blues legănându-se puţin, cu ochii aţintiţi asupra unei muluri de pe tavan, sau era o muscă ce zbura şi apoi venea la loc sau o pată care zbura şi apoi venea la loc în ochii lui Jelly Roii. Two-nineteen done took my baby away… Viaţa fusese asta, trenuri care duceau şi aduceau lumea în vreme ce stai la colţ de stradă cu picioarele ude, auzind un pian mecanic şi hohote de râs răzbătând prin vitrinele îngălbenite ale sălii unde nu totdeauna aveai bani să intri. Two-nineteen done took my baby away… Babs mersese cu atâtea trenuri în viaţă, îi plăcea să călătorească adesea cu trenul dacă în final se găsea vreun prieten care s-o aştepte, dacă Ronald îi mângâia şoldul, cu gingăşie ca acum, desenându-i muzica pe piele.

Two-seventeen'll bring her back some day, bineînţeles într-o bună zi alt tren o va aduce înapoi, dar cine ştie dacă Jelly Roii avea să se afle pe peronul acela, la pianul acela, la ceasul acela în care cântase bluesurile lui Mamie Desdume, ploaia bătând într-o lucarnă din Paris, la unu dimineaţa, picioarele ude şi curva care şopteşte Ifyou can't give a dollar, gimme a lousy dime, Babs spusese ceva în genul ăsta la Cincinnati, toate femeile spuseseră ceva în genul ăsta vreodată pe undeva, chiar şi prin paturile regilor, Babs îşi făcea o idee cu totul specială despre paturile regilor, dar oricum vreo femeie o fi spus ceva în genul ăsta, Ifyou can't give a million, gimme a lousy grand, chestie de proporţii, şi de ce pianul lui Jelly Roii era atât de trist, atât de asemănător cu ploaia ce-l deşteptase pe Guy şi-o făcea pe Maga să plângă, şi Wong ăsta care nu mai venea cu cafeaua!

— E prea mult – zise Etienne, oftând – Nu ştiu cum de pot înghiţi gunoiul ăsta. E emoţionant dar e totuşi un gunoi.

— Bineînţeles că nu e o medalie de Pisanello – spuse Oliveira.

— Nici vreun opus oarecare de Schoenberg – zise Ronald – De ce mi-ai cerut-o atunci? Eşti lipsit nu numai de inteligenţă, ci şi de omenie. Ai stat vreodată în ploaie cu pantofii care iau apă în miez de noapte? Jelly Roii a stat, se vede după cum cântă, e ceva cunoscut, bătrâne.

— Eu pictez mai bine cu picioarele uscate – zise Etienne – Şi să nu-mi vii cu argumente de la Salvation Army. Ai face mai bine să pui ceva mai inteligent, vreun solo al lui Sonny Rollins. Cel puţin tipii de la West Coast te duc cu gândul la Jackson Pollock sau la Tobey, se vede că au lăsat în urmă vârsta pianului şi a cutiei cu acuarele

— E în stare să creadă în progresul artei – zise Oliveira, căscând – Nu-l lua în seamă, Ronald, cu mâna care ţi-a rămas liberă scoate discul acela mic cu Stack O'Lee Blues, la urma urmelor are un solo la pian care mi se pare că merită.