Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

3
26 MAI 2201

Acum cinci ore, în interiorul lui Rama a început o serie de evenimente ieşite din comun. La momentul respectiv, mâncam cu toţii friptură de vită, cartofi şi salată (în efortul de a ne convinge că ceea ce mâncăm este delicios, avem denumiri pentru fiecare dintre combinaţiile chimice pe care le obţinem de la ramani - denumirile derivă, în general, din tipul substanţelor nutritive asigurate, astfel că „friptura de vită” este bogată în proteine, „cartofii” sunt la origine car­bohidraţi etc), când am auzit un şuierat clar şi îndepărtat. Ne-am oprit din mâncat şi bărbaţii s-au repezit să ajungă la suprafaţă. Cum şuieratul persista, am înşfăcat-o pe Simone, am înfăşurat-o în mai multe pături, mi-am înhăţat hainele groase şi am plecat după Michael şi Richard, sus, în frig.

La suprafaţă, şuieratul era mult mai puternic. Eram absolut siguri că venea dinspre sud dar, cum în Rama era întuneric, nu ne venea să ne îndepărtăm de adăpost. Totuşi, după câteva minute am început să vedem pete de lumină reflectate de oglinzile suprafeţelor zgârie-norilor din jur şi nu ne-am mai putut înfrâna curiozitatea. Ne-am furişat cu grijă spre ţărmul sudic al insulei, unde între noi şi impună­toarele coarne ale Emisferei Sudice a lui Rama nu aveau să mai fie clădiri.

Când am ajuns la ţărmul Oceanului Cilindric, un fasci­nant spectacol de lumini era deja în desfăşurare. Arcurile de lumină multicoloră ce zburau prin aer luminând gigan­ticele piscuri ale Emisferei Sudice au continuat mai bine de o oră. Până şi Simone era fascinată de mănunchiurile pre­lungi de raze roşii, albastre şi galbene care jucau între pis­curi, desenând curcubee în întuneric. Când spectacolul a încetat brusc, ne-am aprins lanternele şi am pornit spre adăpost.

După câteva minute de mers, conversaţia animată ne-a fost întreruptă de un ţipăt strident lung şi îndepărtat, sune­tul inconfundabil al uneia dintre creaturile aviare care ne ajutaseră anul trecut pe Richard şi pe mine să fugim din New York. Ne-am oprit brusc şi am ascultat. Întrucât de când revenisem în New York pentru a-i avertiza pe ramani asupra proiectilelor nucleare, nici n-am văzut, nici n-am auzit vreun aviar, eu şi Richard am fost foarte emoţionaţi. Richard fusese de câteva ori la adăpostul lor, însă nu primise nici un răspuns la strigătele îndreptate în josul coridorului vertical. Chiar în urmă cu o lună, spusese că bănuia că aviarii plecaseră definitiv din New York - ţipătul din seara asta indica în mod clar că măcar unul dintre prietenii noştri se mai găsea încă prin preajmă.

După câteva secunde, înainte să apucăm să discutăm dacă era cazul ca unul dintre noi să meargă în direcţia ţipă­tului, am auzit alt zgomot, tot familiar, prea puternic ca să ne simţim în largul nostru. Din fericire, periile târâtoare nu se aflau între noi şi adăpost. Am cuprins-o pe Simone cu ambele braţe şi am sprintat spre casă, cât pe ce, în graba mea, să mă izbesc de cel puţin două ori de clădiri, în beznă. Michael a sosit ultimul. Până atunci, eu terminasem de deschis atât copertina cât şi grilajul.

— Sunt mai mulţi, a spus Richard cu sufletul la gură, în timp ce zgomotul octopăianjenilor ne înconjura.

A îndreptat fasciculul lanternei spre aleea lungă ce ducea la est de adăpostul nostru şi am văzut două forme mari şi întunecate avansând spre noi. În mod normal, mergem la culcare la două-trei ore după cină, dar în seara asta am făcut o excepţie. Spectacolul de lumină, ţipătul strident al aviarului şi întâl­nirea cu octopăianjenii evitată în ultima clipă ne sporise adrenalina. Am discutat şi-am tot discutat. Richard avea convingerea că era pe cale să se întâmple ceva cu adevărat important. Ne-a reamintit că şi manevra lui Rama care năs­cuse temeri pe Pământ fusese precedată de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică. La vremea aceea, îşi amintea el, părerea unanimă a astronauţilor expediţiei Newton fusese că demonstraţia era menită a fi un anunţ sau poate un fel de alertă. Care era, oare, semnificaţia orbitoarei reprezentaţii din seara asta? se întreba el.

Pentru Michael, care nu fusese mult timp în Rama înainte de trecerea la mică distanţă de Pământ şi nici nu avusese contact direct cu aviarii sau cu octopăianjenii, evenimentele din seara asta aveau proporţii majore. Privirea aruncată în fugă creaturilor cu tentacule care veneau înspre noi pe alee îi oferise o estimare a groazei pe care eu şi Richard o simţiserăm anul trecut, când urcaserăm în fugă piroanele bizare şi scăpaserăm din adăpostul octopăianjenilor.

— Octopăianjenii sunt ramanii? a întrebat Michael. Dacă da, atunci de ce trebuie să fugim de ei? Tehnologia lor a depăşit-o atât de mult pe a noastră încât, efectiv, pot face cu noi orice doresc.

— Octopăianjenii sunt pasageri în acest vehicul, exact ca şi noi, a răspuns Richard repede. La fel şi aviarii. Octozii cred că s-ar putea ca noi să fim ramanii, dar nu sunt siguri. Aviarii reprezintă o enigmă. De bună seamă, ei nu pot fi o specie capabilă de călătorii spaţiale. În primul rând, cum au ajuns la bord? Să fie, oare, o parte din ecosistemul raman iniţial?

Instinctiv, am lipit-o pe Simone de trupul meu. Atât de multe întrebări! Atât de puţine răspunsuri! Prin minte mi-a trecut fulgerător imaginea sărmanului Takagishi, împăiat şi etalat în muzeul octopăianjenilor, şi m-am cutremurat.

— Dacă suntem pasageri, unde mergem? am întrebat. Richard a oftat.

— Am făcut nişte calcule, iar rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Deşi călătorim foarte repede în raport cu Soarele, viteza e minoră dacă ne referim la grupul nostru local de stele. Dacă traiectoria nu se schimbă, vom părăsi sistemul solar în direcţia stelei Barnard. Vom ajunge în sis­temul Barnard peste câteva mii de ani.

Simone a început să plângă. Era târziu şi era foarte obosită. M-am scuzat şi m-am dus în camera lui Michael, să-i dau să mănânce, în timp ce bărbaţii supravegheau rezultatele senzorilor pe ecranul negru, ca să vadă dacă puteau să-şi dea seama ce se întâmpla. Simone a supt agitată, chiar făcându-mă să mă doară sânul o dată. Neliniştea ei era extrem de neobişnuită. De regulă, e un copil potolit.

— Simţi şi tu teama noastră, nu-i aşa? am întrebat-o.

Citisem că pruncii percep emoţiile adulţilor din jurul lor. Poate că-i adevărat.

Tot n-am putut să mă liniştesc, nici chiar după ce Simone a adormit mulţumită pe pătura ei, pe podea. Simţurile premonitorii mă avertizau că evenimentele din seara asta semnalau tranziţia la o fază nouă a vieţii noastre la bordul lui Rama. Calculele lui Richard conform cărora Rama ar fi putut să navigheze prin vidul interstelar preţ de mai bine de o mie de ani nu mă încurajaseră. Am încercat să mă imaginez trăindu-mi restul vieţii în actualele condiţii şi mintea mi s-a blocat. Cu siguranţă, pentru Simone avea să fie o existenţă plictisitoare. M-am pomenit rostind o rugăciune, către Dumnezeu, sau către ramani, sau către cine or fi fost cei care aveau puterea să modifice viitorul. Rugăciunea era foarte simplă. Mă rugam ca schimbările ce aveau să vină să îmbogăţească, cumva, viaţa viitoare a pruncului meu.

28 MAI 2201

În seara asta s-a auzit din nou un şuierat prelung, urmat de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică a lui Rama. Nu m-am dus să-l văd. Am rămas cu Simone în adăpost Michael şi Richard nu s-au întâlnit cu nici unul dintre ceilalţi ocupanţi ai New York-ului. Richard a spus că spec­tacolul a durat cam tot atât cât primul, dar că reprezentaţi­ile, luate separat, erau considerabil diferite. Impresia lui Michael a fost că singura schimbare majoră era legată de culori. După părerea lui, culoarea predominantă din seara asta fusese albastru, pe când în urmă cu două zile fusese galben.

Richard este convins că ramanii sunt îndrăgostiţi de numărul trei şi că, de aceea, când se va însera, va mai fi un spectacol de lumină. Cum zilele şi nopţile în Rama sunt acum aproximativ egale, având câte douăzeci şi trei de ore fiecare - o perioadă de timp pe care Richard o numeşte echinocţiu raman, prezisă în mod corect de inteligentul meu soţ în almanahul pe care ni l-a distribuit lui Michael şi mie acum patru luni - , a treia reprezentaţie va începe în următoarele două zile pământene. Ne aşteptăm cu toţii ca la scurt timp după a treia demonstraţie să se întâmple ceva neobişnuit. Afară de cazul în care siguranţa lui Simone va fi incertă, în mod hotărât mă voi uita şi eu.
30 MAI 2201

Masivul nostru cămin cilindric este supus acum unei accelerări rapide, care a început de peste patru ore. Richard este atât de emoţionat încât abia se poate controla. E con­vins că dedesubtul Semicilindrului Sudic există un sistem de propulsie care funcţionează pe principii fizice care depăşesc până şi cele mai îndrăzneţe închipuiri ale savanţilor şi inginerilor umani. Se uită lung la datele sen­zorilor externi de pe ecranul negru, ţinând în mână multiu­bitul său calculator portabil şi, ocazional, introduce date bazate pe ceea ce vede pe monitor. Din când în când, rosteşte încet, pentru sine sau pentru noi, manevra despre care crede că este efectuată.

La vremea când Rama efectua corecţia de la mijlocul zborului pentru a realiza orbita de impact cu Pământul, eu zăceam inconştientă în fundul puţului, aşa că nu ştiu cât de tare s-a zdruncinat podeaua în decursul manevrelor ante­rioare. Richard spune că vibraţiile acelea au fost fleacuri pe lângă cele de acum. În momentul de faţă este dificil chiar şi să mergi. Podeaua saltă în sus şi în jos la fiecare frecvenţă înaltă, de parcă la doar câţiva metri de noi ar funcţiona un perforator. De când a început accelerarea, o ţinem pe Simone în braţe. Nu putem s-o lăsăm pe podea sau în leagăn, pentru că vibraţia o sperie. Eu sunt singura care mă mişc cu ea şi sunt extrem de precaută. Am mare grijă să nu-mi pierd echilibrul şi să cad - Michael şi Richard au căzut deja de două ori - fiindcă Simone s-ar putea răni grav, dacă aş cădea într-o poziţie necorespun­zătoare.

Bruma noastră de mobilă ţopăie prin toată camera. Un scaun chiar a sărit pe coridor acum o jumătate de oră şi a luat-o spre scări. La început am pus mobila la locul ei cam din zece în zece minute, dar acum o ignorăm pur şi simplu - în afară de cazul când porneşte spre intrare şi poate să ajungă în hol.

În general a fost o perioadă incredibilă, începând cu al treilea şi ultim spectacol de lumină din sud. Richard a ieşit primul în noaptea aceea, singur, chiar înainte de lăsarea întunericului. După câteva minute, s-a întors grăbit şi surescitat şi l-a înhăţat pe Michael. După un timp, când s-au întors, Michael arăta de parcă văzuse o stafie.

— Octopăianjenii! a strigat Richard. Sunt adunaţi cu zecile la doi kilometri spre est.

— Nu ştiu cu adevărat câţi sunt, a spus Michael. I-am văzut cel mult zece secunde, înainte să se stingă luminile.

— M-am uitat mai mult la ei când am fost singur, con­tinuă Richard. I-am văzut foarte clar cu binoclul. La început, erau doar câţiva, dar dintr-o dată au început să sosească în cârduri. Începusem să-i număr, când s-au orga­nizat într-un fel de detaşament. În faţa formaţiei stătea un octod uriaş cu capul dungat în roşu şi albastru.

— Eu n-am văzut nici uriaşul roşu-albastru, nici vreo „formaţie”, preciză Michael, în timp ce eu îi priveam neîn­crezător. Însă categoric am văzut mulţi cu capete închise la culoare şi tentacule negru-aurii. După părerea mea, se uitau spre sud, aşteptând să înceapă spectacolul de lumină.

— Am văzut şi aviarii, a adăugat Richard, apoi s-a întors către Michael. Cam câţi crezi că erau în stolul ăla din aer?

— Douăzeci şi cinci, poate treizeci. S-au aventurat sus, deasupra New York-ului, ţipând strident în timp ce se înălţau, apoi au zburat spre nord, peste Oceanul Cilindric. Cred că păsările au mai trecut prin asta. Cred că ele ştiu ce-o să se întâmple.

Am început s-o înfăşor pe Simone în pături. I-am explicat lui Richard că nu aveam de gând să ratez ultimul spectacol de lumină. De asemenea, i-am reamintit că-mi jurase că octopăianjenii se aventurează să iasă doar noaptea.

— Asta-i o ocazie deosebită, mi-a răspuns sigur pe sine, tocmai când şuieratul a început să răsune.

Reprezentaţia din seara asta mi s-a părut mai specta­culoasă. Poate şi datorită speranţelor mele. Roşul a fost neîndoielnic culoarea nopţii. La un moment dat, un arc roşu intens a desenat un hexagon complet şi continuu care lega vârfurile celor şase coarne mai mici. Dar oricât de spectaculoase ar fi fost luminile ramane, nu ele au fost atracţia serii. La vreo treizeci de minute de la începerea reprezentaţiei, Michael a strigat:

— Priviţi!

A arătat spre ţărm în direcţia în care el şi Richard văzuseră mai devreme octopăianjenii.

Mai multe sfere de lumină luaseră foc simultan pe cer deasupra îngheţatului Ocean Cilindric. Flăcările ajungeau până la cincizeci de metri de sol şi luminau o zonă de gheaţă de aproximativ un kilometru pătrat. În timpul minu­tului în care am putut vedea unele detalii, o masă mare şi neagră se mişca pe gheaţă, înspre sud. Richard mi-a întins binoclul lui tocmai când lumina flăcărilor pălea şi am reuşit să disting nişte creaturi în masa aceea. Un număr sur­prinzător de mare de octopăianjeni aveau modele colorate pe cap, însă majoritatea era cenuşiu închis ca mangalul, precum cel care ne-a urmărit până la adăpost. Atât tenta­culele negre-aurii cât şi forma corpului lor confirmau fap­tul că erau din aceeaşi specie cu cea pe care o văzusem anul trecut căţărându-se pe piroane. Şi Richard avusese drep­tate. Erau câteva zeci.

Când manevra a început, ne-am întors repede în adă­post. Era periculos să te afli afară în timpul vibraţiilor extreme. La răstimpuri, din zgârie-norii din jur se desprin­deau bucăţi mici şi se zdrobeau de sol. De îndată ce micul seism s-a pornit, Simone a început să plângă.

După o coborâre dificilă în adăpost, Richard a început să verifice senzorii externi, uitându-se în principal la pozi­ţiile stelelor şi planetelor (Saturn este perfect identificabilă în unele sisteme de coordonate ale lui Rama), iar apoi a făcut calcule pe baza datelor observate. Eu şi Michael am ţinut-o cu rândul pe Simone - până la urmă ne-am aşezat în colţul camerei, unde îmbinarea celor doi pereţi ne-a dat o oarecare senzaţie de stabilitate - şi am discutat despre ziua uimitoare.

Cam după o oră, Richard a anunţat rezultatele deter­minării preliminare a orbitei. Mai întâi ne-a oferit ele­mentele orbitale, în raport cu Soarele, ale traiectoriei noas­tre hiperbolice de dinaintea începerii manevrei. Apoi ne-a prezentat în mod teatral noile elemente osculante (cum le-a numit) ale traiectoriei curente. Undeva într-un cotlon al minţii trebuie să fi stocat informaţiile ce definesc termenul de „element osculant” dar, din fericire, n-a fost nevoie să caut. Am înţeles din context că Richard folosea un mod prescurtat de a ne spune cât de mult se schimbase hiper­bola noastră în primele trei ore ale manevrei. Totuşi mi-a scăpat implicaţia completă a schimbării de excentricitate a hiperbolei.

Michael şi-a amintit mai mult din mecanica celestă.

— Eşti sigur? a întrebat el aproape imediat.

— Rezultatele cantitative au marje măricele de eroare, a răspuns Richard, dar nu poate exista nici o îndoială privi­tor la natura calitativă a schimbării traiectoriei.

— Prin urmare, viteza cu care ieşim din sistemul solar creşte?

— Exact. Acceleraţia noastră este orientată practic exclusiv în direcţia creşterii vitezei în raport cu Soarele. Manevra a adăugat deja mulţi kilometri pe secundă la viteza noastră raportată la Soare.

— Măi să fie! a exclamat Michael. Uluitor!

Am înţeles esenţa spuselor lui Richard. Dacă mai avuseserăm vreo speranţă că s-ar fi putut să fim într-un voiaj în circuit care, ca prin minune, avea să ne readucă pe Pământ, speranţa aceea era acum spulberată. Rama urma să părăsească sistemul solar mult mai repede decât se aştep­tase vreunul dintre noi. În timp ce Richard vorbea cu entuziasm despre tipul de sistem de propulsie care putea să-i imprime o asemenea schimbare de viteză acestei „matahale de navă spaţială”, am alăptat-o pe Simone şi m-am pomenit gândindu-mă iar la viitorul ei. Aşadar, este clar că părăsim sistemul solar şi mergem altundeva, mi-am zis. Voi mai vedea eu vreodată altă planetă? Dar Simone? Fata mea, e posibil ca Rama să-ţi fie universul pentru întreaga viaţă.

Podeaua continuă să se zdruncine puternic, dar asta mă linişteşte. Richard spune că viteza noastră de ieşire continuă să crească rapid. Bun. Atâta timp cât mergem undeva unde n-am mai fost, vreau să călătoresc într-acolo cât mai repede cu putinţă.

4
5 IUNIE 2201

M-am trezit la miezul nopţii, după ce am auzit un ciocănit insistent venind din direcţia coridorului vertical al adăpostului. Deşi gradul normal de zgomot provenind de la zgâlţâitul constant este substanţial, eu şi Richard am auzit clar, fără dificultate, ciocănitul. Ne-am asigurat că Simone dormea liniştită în leagănul nou, construit de Richard pen­tru a reduce vibraţiile, apoi ne-am îndreptat cu grijă spre coridorul vertical.

Ciocănitul devenea tot mai puternic pe măsură ce urcam scările către grilajul care ne apără de musafiri nedoriţi. Pe un palier, Richard s-a aplecat şi mi-a şoptit că „probabil că Macduff bate la poartă” şi că „faptele noastre rele” aveau să fie descoperite în curând. Eram prea încor­dată ca să râd. Când mai aveam câţiva metri până la grilaj, am văzut o umbră mare, mişcătoare, proiectată pe peretele din faţa noastră. Ne-am oprit s-o studiem. Atât eu cât şi Richard ne-am dat seama imediat că trapa din exteriorul adăpostului nostru era deschisă - sus, în Rama, era ziuă tot timpul - şi creatura ramană sau biotul care ciocănea crea umbra bizară de pe perete.

Instinctiv, l-am apucat pe Richard de mână.

— Ce naiba-i asta? am întrebat.

— Trebuie să fie ceva nou, a spus Richard foarte încet. I-am zis că umbra semăna cu o sondă de petrol de modă veche care urca şi cobora. El a rânjit cu nervozitate şi m-a aprobat.

După ce am aşteptat preţ de cinci minute şi nici n-am văzut, nici n-am auzit vreo schimbare în ciocănitul ritmic, Richard mi-a spus că avea să urce până la grilaj, unde să vadă ceva mai mult decât o simplă umbră. Fireşte, asta însemna că necunoscutul care bătea la uşa noastră avea să-l vadă la rândul său pe Richard, presupunând că avea ochi sau ceva echivalent. În clipa aceea, din nu ştiu ce motiv, mi-am amintit de Takagishi şi m-a trecut un val de teamă. L-am sărutat pe Richard şi l-am rugat să nu-şi asume nici un risc.

Când a ajuns la ultimul palier, chiar deasupra locului în care aşteptam eu, corpul îi era parţial în lumină şi ascundea privirii umbra mişcătoare. Ciocănitul a încetat brusc.

— E într-adevăr un biot, a strigat Richard. Seamănă cu o călugăriţă care se roagă şi are un braţ suplimentar în mijlocul feţei. Iar acum deschide grilajul, a adăugat el şi a sărit imediat de pe palier.

O secundă mai târziu era lângă mine. M-a apucat de mână şi am coborât în fugă. Nu ne-am oprit decât când am ajuns la nivelul la care locuiam, câteva paliere mai jos.

Auzeam mişcare deasupra noastră.

— În spatele primei călugăriţe mai era una şi cel puţin un biot buldozer, a spus Richard gâfâind. Îndată ce m-au văzut, au început să dea la o parte grilajul... Se pare că ciocăneau ca să ne prevină de prezenţa lor.

— Dar ce vor? am întrebat retoric. (Zgomotul de dea­supra noastră continua să crească.) Sună de parcă ar fi o armată.

După câteva secunde, i-am auzit coborând pe scări.

— Trebuie să ne pregătim să fugim, a spus înnebunit Richard. Ia-o pe Simone, iar eu am să-l trezesc pe Michael.

Am pornit pe coridor către zona în care locuiam. Michael se trezise deja din cauza zgomotului, iar Simone se foia şi ea. Ne-am bulucit toţi în camera principală, ne-am aşezat vizavi de ecranul negru, pe podeaua care se zgâlţâia, şi i-am aşteptat pe invadatori. Richard pregătise pe tastatură o solicitare către ramani care, prin introducerea a două comenzi suplimentare, avea să determine ridicarea ecranului negru exact aşa cum făcea când binefăcătorii noştri nevăzuţi erau pe cale să ne livreze un produs de dimensiuni mari.

— Dacă suntem atacaţi, ne vom încerca norocul în tunelurile din spatele ecranului.

A trecut o jumătate de oră. După zgomotul puternic din direcţia scărilor, ne-am dat seama că intruşii se aflau deja pe nivelul nostru, dar nici unul nu intrase încă în culoarul ce ducea spre zona de locuit. După alte cincisprezece minute, curiozitatea l-a biruit pe soţul meu.

— Mă duc să văd care-i situaţia, a spus el, lăsându-l pe Michael cu mine şi cu Simone.

S-a întors în mai puţin de cinci minute.

— Sunt cincisprezece, poate douăzeci, ne-a zis încrun­tându-se nedumerit. Trei tipuri de călugăriţe, plus două tipuri diferite de bioţi buldozer. Par să construiască ceva în partea cealaltă a adăpostului.

Simone adormise din nou. Am pus-o în leagăn, apoi i-am urmat pe bărbaţi în direcţia zgomotului. Când am ajuns în zona circulară, unde scările urcă spre deschizătura către New York, am dat peste o activitate trepidantă, ca de furnicar. Era imposibil de urmărit tot ce se făcea în partea opusă a încăperii. Călugăriţele păreau că-i supraveghează pe bioţii buldozer, în timp ce aceştia lărgeau un coridor ori­zontal în cealaltă parte a zonei circulare.

— Are cineva vreo idee despre ceea ce fac? a întrebat Michael în şoaptă.

— Nici cea mai vagă, a răspuns Richard.

Au trecut aproape douăzeci şi patru de ore şi tot nu-i clar ce anume construiesc bioţii. Richard crede că extin­derea coridorului este menită să adăpostească un tip de amenajare nouă. A mai sugerat că, în mod aproape sigur, activitatea are o legătură cu noi întrucât, la urma urmelor, se desfăşoară în adăpostul nostru.

Bioţii muncesc fără să se oprească pentru odihnă, mân­care sau somn. Probabil urmează un plan general sau o procedură comunicată în amănunţime, căci nici unul nu pare să aibă nelămuriri. Activitatea lor neîncetată este un spectacol uluitor. În ceea ce-i priveşte, bioţii nu ne-au dat nici măcar o dată de înţeles că ştiu că-i privim.

Acum o oră, Richard, Michael şi cu mine am discutat pe scurt despre frustrarea pe care o simţim din cauză că nu ştim ce se petrece în jurul nostru. La un moment dat, Richard a zâmbit.

— De fapt, nu diferă prea mult de situaţia de pe Pământ, a comentat misterios.

Când Michael şi cu mine l-am presat să ne explice ce voia să spună, a dat din mână, într-un gest de renunţare.

— Chiar şi acasă, cunoştinţele noastre sunt sever limi­tate, a răspuns abstract. Căutarea adevărului este întot­deauna o experienţă frustrantă.

8 IUNIE 2201

Pentru mine este de neconceput că bioţii au putut ter­mina lucrarea atât de repede. Acum două ore, ultimul dintre ei, călugăriţa supraveghetor care, la începutul după-amiezii de azi, ne făcuse semn să inspectăm noua încăpere (folosind pentru asta „mâna” din mijlocul „feţei”), a luat-o în sfârşit pe scări în sus şi a dispărut. Richard spune că rămăsese în adăpostul nostru până se asigurase că am înţeles totul.

Singurul obiect din încăperea nouă este un rezervor dreptunghiular, îngust, care în mod evident a fost proiectat pentru noi. Are laturi metalice, lucioase, şi este înalt de trei metri. În ambele capete se află scări ce suie de la podea la buza lui. La doar câţiva centimetri sub buză, o pasarelă robustă înconjoară perimetrul rezervorului.

În interiorul structurii dreptunghiulare se află patru hamacuri prinse de pereţi. Fiecare dintre aceste creaţii fasci­nante a fost menită unui anumit membru al familiei noastre. Hamacurile pentru Michael şi Richard se află în capetele rezervorului; eu şi Simone avem paturile în mijloc, hamacul ei mititel fiind chiar lângă al meu.

Bineînţeles că Richard a examinat deja în detaliu întregul aranjament. Întrucât rezervorul are capac iar hamacurile sunt amplasate între o jumătate de metru şi un metru sub buză, a tras concluzia că rezervorul se închide şi apoi, probabil, este umplut cu un lichid. Dar de ce a fost construit? Urmează oare să fim supuşi unui set de expe­rienţe? Richard e sigur că suntem pe cale de-a fi testaţi în vreun fel, însă Michael spune că folosirea noastră pe post de cobai este „incompatibilă cu personalitatea ramană” pe care am remarcat-o până acum. Comentariul lui m-a făcut să râd. Incurabilul lui optimism religios s-a extins acum şi asupra ramanilor. Asemeni doctorului Pangloss al lui Voltaire, Michael a fost mereu de părere că noi trăim în cel mai bun dintre toate universurile posibile.

Călugăriţa supraveghetor a mai zăbovit prin preajmă, în majoritatea timpului urmărindu-ne de pe pasarela rezer­vorului, până când ne-a văzut pe fiecare culcat în hamacul său. Richard a remarcat că, deşi hamacurile fuseseră pozi­ţionate la adâncimi diferite în lungul pereţilor, fiecare ne vom „afunda” cam până la acelaşi nivel, când le vom ocupa. Azi după-amiază, în timp ce îmi „testam” hamacul, legănarea lui mi-a reamintit atât de teama cât şi de exaltarea pe care le-am simţit în timpul fantasticei călătorii în reţeaua de hamuri peste Oceanul Cilindric. Când am închis ochii, mi-a fost uşor să mă revăd chiar deasupra apei, suspendată sub cei trei aviari mari care mă purtau spre libertate.

În lungul peretelui adăpostului, sub rezervor, privind din zona în care locuim, există mai multe ţevi groase conectate direct la rezervor. Bănuim că scopul lor este să transporte fluidul necunoscut care va umple interiorul. Presupun că vom afla destul de repede.

Aşadar, ce facem în continuare? Toţi suntem de acord că trebuie să aşteptăm, pur şi simplu. Fără îndoială că până la urmă vom petrece un timp în rezervorul ăsta. Însă pro­babil că ni se va spune când trebuie s-o facem.