Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go

Aşa că am intrat la Woolworth's şi imediat m-am înveselit brusc. Chiar şi azi îmi place genul ăsta de locuri: un magazin uriaş, cu multe culoare, de-a lungul cărora sînt expuse jucării de plastic viu colo­rate, felicitări, tone de cosmeticale, poate chiar şi o cabină foto. Astăzi, dacă mă aflu într-un oraş şi îmi dau seama că am cîteva ore libere, intru într-un loc ca ăsta, în care poţi să te plimbi cît vrei şi să te simţi bine fără să cumperi nimic, iar vînzătorii nu se supără absolut deloc.

In orice caz, am intrat şi, la scurtă vreme după asta, ne-am despărţit, fiecare ducîndu-se să se uite la un alt raion. Rodney rămăsese aproape de intrare, lîngă un stativ enorm cu felicitări, şi undeva mai în interiorul magazinului l-am zărit pe Tommy sub un poster imens cu o formaţie de muzică pop, scotocind pe la casetele cu muzică. După vreo zece minute, cînd eu mă aflam undeva spre partea din spate a magazinului, mi s-a părut că aud vocea lui Ruth şi am pornit în direcţia respectivă. Deja dădusem col­ţul spre raion - cel cu animale pufoase din pluş şi cu jocuri de puzzle în cutii mari -, cînd le-am văzut pe Ruth şi pe Chrissie stînd una lîngă cealaltă în fundul raionului, într-un fel de tete-ă-tete. N-am ştiut cum să reacţionez. Nu voiam să le întrerup, dar era timpul să plecăm şi nu aveam chef să fac stînga-mprejur şi să dispar din nou. Aşa că m-am oprit acolo unde eram, prefăcîndu-mă absorbită de un puzzle, şi am aşteptat să mă vadă ele.

189

Abia atunci mi-am dat seama ca au revenit la subiectul cu zvonul. Chrissie spunea, coborind glasul, ceva de genul;

— Dar nu-mi vine să cred câ în tot timpul cit aţi fost acolo nu v-aţi gîndit mai mult la cum veţi face practic aşa ceva. Că nu aţi ailat la cine trebuie să mergi şi tot restul.

— Nu înţelegi, a spus Ruth. Dacă ai fi fost la Hailsham, ai fi înţeles. Pentru noi n-a fost niciodată o chestie chiar atît de importantă. Bănuiesc câ am ştiut mereu că dacă vrem să aflăm mai multe, nu trebuie decît să trimitem vorbă înapoi la Hailsham...

Atunci m-a văzut şi a amuţit. Cînd am lăsat jos jocul de puzzle şi m-am întors către ele, amîndouă mă priveau mînioase. în acelaşi timp, era ca şi cum le-aş fi prins făcînd ceva ce n-aveau voie, căci s-au îndepărtat vinovate una de cealaltă.

— E timpul să plecăm, am spus, prefăcîndu-mă că n-am auzit nimic.

Dar n-am reuşit s-o păcălesc pe Ruth. Cînd au trecut pe lîngă mine, m-a săgetat cu o privire otrăvită.

Aşa că în clipa în care am pornit iar la drum, conduşi de Rodney, în căutarea biroului unde o văzuse cu o lună în urmă pe posibila lui Ruth, atmosfera din grup era mai încordată ca niciodată. Iar faptul că Rndney a luat-o încontinuu pe străzi greşite nu ne-a ajutat deloc. De cel puţin patru ori a cotit foarte sigur pe sine pe o anumită străduţă ce pornea din strada principală, ca să ne trezim apoi că maga­zinele şi birourile se termină brusc şi că trebuie să ne întoarcem de unde am venit. După un timp Rodney căpătase un aer vinovat şi părea pe punctul de a renunţa. Şi atunci l-am găsit.

Tocmai ne întorseserăm iar şi ne îndreptam spre

strada principală, cînd Rodney s-a oprit brusc. Apoi

a arătat, fără o vorbă, spre cealaltă parte a străzii.

Şi aşa era. în faţa noastră se afla chiar biroul

despre care ne povestise. Nu era exact ca în reclama

190

pe care o găsise Ruth pe jos în ziua aia, dar nu era nici prea departe de ea. Avea o faţadă mare de sticlă, ce cobora chiar pînă la nivelul străzii, astfel incit toţi cei care treceau pe acolo puteau vedea ce e înăuntru : o încăpere spaţioasă, cu vreo douăsprezece birouri aranjate în forme neregulate de L. In ghi­vece erau palmieri şi existau atît echipamente de birotică strălucitoare, cît şi lămpi cu lumină reglabilă. Oamenii se plimbau printre birouri sau se rezemau de cîte un perete despărţitor, pălăvrăgind şi spu-nîndu-şi bancuri, în timp ce alţii îşi trăseseră scaunele ergonomice unul lîngă celălalt şi stăteau la o cafea sau la un sandviş.

— Uite, a zis Tommy. Sînt în pauza de prînz, dar nu ies să mănînce în oraş. Nici nu văd de ce-ar face-o.

Am continuat să îi privim, iar lumea la care ne uitam ni s-a părut una inteligentă, plăcută şi mulţu­mită de ea însăşi. I-am aruncat o privire lui Ruth şi am observat că studiază neliniştită chipurile de dincolo de geam.

— OK, Rod, a spus Chrissie. Deci, care e posibila? A spus-o aproape sarcastic, de parcă ar fi fost

convinsă că toate astea se vor dovedi curînd o mare gafă din partea lui. însă Rodney a spus încet, cu un mic tremur de surescitare:

— Acolo. Cea din colţ. In costum albastru. Cea care acum vorbeşte cu femeia aia masivă în roşu.

La început am fost destul de rezervaţi, dar cu cît ne uitam mai mult la ea, cu atît ni se părea că seamănă mai tare. Femeia avea în jur de cincizeci de ani şi se ţinea destul de bine. Avea părul mai închis la culoare decît Ruth - deşi ar fi putut foarte bine să fie vopsit - şi şi-1 legase la spate într-o coadă simplă, aşa cum făcea de multe ori şi Ruth. Rîdea de ceva ce-i spunea tocmai atunci prietena ei în taior roşu, iar chipul ei, mai ales cînd îşi încheia rîsul cu un clătinat din cap, aducea destul de bine cu al lui Ruth.

191

Am continuat sâ o privim, fără să scoatem o vorbă. Apoi ne-am dat seama că două femei din altă parte a biroului ne observaseră. Una dintre ele a ridicat o mînă şi a fluturat-o ezitant spre noi. Acest lucru a întrerupt vraja şi am luat-o la fugă, chico­tind speriaţi.

Ne-am oprit abia cînd am ajuns destul de departe şi am început să vorbim cu însufleţire toţi odată, în afară de Ruth, care a rămas tăcută în mijlocul agitaţiei generale. Expresia de pe chipul ei din acel moment era greu de desluşit: categoric, nu era deza­măgită, dar nici euforică. Pe faţa ei se aşternuse un zîmbet, genul de zîmbet pe care îl are o mamă într-o familie obişnuită în timp ce cîntăreşte din ochi situaţia, iar copiii sar şi ţipă în jurul ei, rugînd-o să spună că da, au voie să facă tot ce doresc. Şi iată-ne, fiecare expunîndu-şi propriul său punct de vedere, iar eu eram fericită că puteam să spun cu mîna pe inimă că sînt perfect de acord cu ceilalţi, că femeia pe care o văzuserăm nu ieşea deloc din discuţie. Adevărul e că eram cu toţii uşuraţi: fără să ne dăm cu adevărat seama, ne pregătiserăm mental pentru o eventuală dezamăgire. însă acum puteam pleca liniştiţi înapoi la Căsuţe. Ruth putea să se lase încurajată de ceea ce văzuse şi noi, ceilalţi, o puteam susţine. Iar viaţa de birou pe care părea să o ducă femeia era cît de aproape am fi putut spera de cea pe care Ruth o descrisese adesea atunci cînd vorbea despre viitorul visat. Indiferent de cele petrecute între noi în ziua respectivă, în adîncul sufletului nici unul dintre noi nu îşi dorea ca Ruth să se întoarcă acasă deprimată, iar în momentul respectiv cre­deam că putem sta liniştiţi. Şi sînt destul de sigură că exact aşa ar fi fost dacă am fi pus capăt poveştii în acel punct.

însă atunci Ruth a spus:

192

— Hai să mai rămînem aici, pe zidul ăla. Doar cîteva minute. După ce trece suficient timp ca să fi uitat de noi, putem merge să mai aruncăm o privire.

Am fost de acord, însă în timp ce mergeam spre zidul scund indicat de Ruth, ce înconjura mica par­care, Chrissie a zis, poate puţin prea apăsat:

— Dar chiar dacă nu o mai vedem niciodată, sîntem cu toţii de acord că e o posibilă. Şi că e un birou foarte drăguţ. Chiar este.

— Hai să aşteptăm cîteva minute, a spus Ruth. Pe urmă plecăm.

Eu nu m-am aşezat pe zid, fiindcă era jilav şi destul de şubred şi, în egală măsură, fiindcă m-am gîndit că e posibil să apară în orice clipă cineva care să înceapă să strige la noi că de ce stăm acolo. însă Ruth s-a aşezat, cu genunchii depărtaţi, de parcă ar fi stat pe un cal. Am şi acum în minte, la fel de vii, imaginile cu cele zece-cincisprezece minute în care am stat şi-am aşteptat. Nici unul dintre noi nu mai vorbeşte despre posibilă. Ne mulţumim să pretindem că nu facem decît să ne omorîm nişte timp, că ne-am oprit pur şi simplu ca să admirăm un loc frumos în timpul unei excursii cu program de voie. Rodney execută un mic dans pentru a ne demonstra cît de bine se simte. Se urcă pe zid, încearcă să-şi menţină echilibrul, apoi se lasă intenţionat să cadă. Tommy face glume despre unii trecători şi, deşi nu sînt deloc amuzante, rîdem. Doar Ruth, aflată în mijlocul nostru, rămîne tăcută. îşi păstrează acelaşi surîs pe faţă, dar abia dacă face vreo mişcare. Vîntul îi adie prin păr, iar soarele intens de iarnă o face să-şi mijească ochii, astfel încît nu ştii sigur dacă rîde de vreo comicărie de-a ta sau doar se strîmbă din cauza luminii. Iată imaginile pe care le păstrez în minte şi se leagă de acele clipe în care am aşteptat în parcare. Bănuiesc că aşteptam ca Ruth să hotă­rască momentul în care ne vom duce să aruncăm o a doua privire. Ei bine, ce a urmat a scutit-o să ia o astfel de decizie.

193

.ii

j:

Tommy, care se întrecea cu R)dney în figuri de echilibristică pe zid, a sărit brusc jos şi a rămas nemişcat. Apoi a zis:

— Uite-o! Ea e !

Ne-am oprit cu toţii din ce făceam şi ne-am uitat spre silueta ce venea din direcţia biroului. Acum femeia era îmbrăcată cu un pardesiu bej şi se chinuia să-şi închidă servieta din mers. Incuietoarea îi făcea probleme, aşa că tot încetinea pasul, apoi îl iuţea iar. Am continuat să ne uităm, ca într-un fel de transă, cum traversează. După care, în clipa în care tocmai dădea colţul spre strada principală, Ruth a sărit în picioare şi a zis:

— Hai să vedem unde se duce.

Am ieşit instantaneu din transă şi ne-am luat după ea. Ce-i drept, Chrissie a trebuit să ne amin­tească să mergem mai încet, pentru a nu le crea trecătorilor impresia că sîntem o bandă de răufă­cători ce o urmăresc pe femeie. Am pornit pe strada principală, la o distanţă rezonabilă în spatele ei, hlizindu-ne, ferindu-ne de oamenii din sens contrar, despărţindu-ne şi adunîndu-ne iar. Trebuie să fi fost undeva în jurul orei două, iar trotuarele erau pline de cumpărători. Din cînd în cînd aproape că o pierdeam de tot din vedere, dar continuam să mergem, făcîndu-ne de lucru prin faţa vitrinelor atunci cînd ea intra în vreun magazin şi strecu-rîndu-ne pe lîngă cărucioare cu rotile şi bătrîni atunci cînd ieşea iar.

Apoi femeia a cotit-o de pe strada principală spre străduţele de lîngă faleză. Chrissie era îngrijorată ca nu cumva să ne observe acum, cînd nu ne mai puteam ascunde în mulţime, însă Ruth a continuat să meargă, iar noi am urmat-o.

în cele din urmă am ajuns pe o străduţă laterală îngustă, cu cîte o prăvălie ici şi colo, unde se aflau aproape numai case obişnuite. A trebuit să pornim iar în şir indian şi, în clipa în care din sens contrar

194

a venit o dubită, ne-am văzut siliţi să ne lipim de pereţii caselor pentru a-i face loc. In scurt timp femeia şi cu noi eram singurii oameni de pe toată strada şi dacă ea s-ar fi uitat în urmă, i-ar fi fost imposibil să nu ne observe. însă a continuat să meargă la vreo zece paşi în faţa noastră, apoi a intrat pe o uşă - la „The Portway Studios".

De atunci m-am întors de mai multe ori la Portway Studios. Acum cîţiva ani şi-a schimbat proprietarii, iar la ora actuală vinde tot felul de lucrări de artă sau de artizanat: ghivece, farfurii, animale din lut. Pe vremea aceea erau doar două încăperi mari şi albe, în care nu existau decît tablouri frumos aranjate, cu suficient de mult spaţiu între ele. Şi totuşi firma din lemn de deasupra uşii a rămas aceeaşi şi azi. în orice caz, ne-am hotărît să intrăm după ce Rodney ne-a atras atenţia asupra faptului că sîntem extrem de dubioşi cum stăm aşa, fără nici o treabă, pe străduţă. înăuntrul magazinului puteam măcar să ne prefacem că ne uităm la picturi.

Cînd am intrat, femeia pe care o urmăriserăm tocmai vorbea cu altă femeie, mult mai în vîrstă, cu păr argintiu, care părea să aibă grijă de magazin. Stăteau jos, de o parte şi de alta a unui birouaş de lîngă uşă, şi, în afara lor, galeria era pustie. Nici una dintre cele două nu ne-a acordat nici o atenţie în clipa în care am trecut pe lîngă ele unul cîte unul, ne-am împrăştiat prin magazin şi am încercat să ne arătăm fascinaţi de tablouri.

Adevărul e că, oricît de preocupată eram de ideea cu posibila lui Ruth, am început chiar să mă bucur de picturile din faţa mea şi de pacea desăvîrşită ce stăpînea acel loc. Mă simţeam la o sută de kilometri de strada principală. Pereţii şi tavanele erau de culoarea mentei, iar ici şi colo vedeai atîrnat cîte un fragment de plasă de pescar sau cîte o bucată de lemn ros de vreme, de la o barcă, înfiptă sus, lîngă cornişă. Tablourile - cele mai multe uleiuri în nuanţe

195

intense de albastru şi verde — aveau şi ele teme marine. Poate că ne prinsese din urmă, subit, obo­seala - la urma urmei, eram plecaţi de dinainte de a se crăpa de ziuă -, dar n-am fost singura pe care farmecul locului a transportat-o pe tărîmul visului. Am rătăcit fiecare prin cîte un colţ şi ne-am uitat la fiecare tablou pe rînd, făcînd doar cînd şi cînd cîte o remarcă în şoaptă, de genul „Vino să te uiţi la ăsta!" In tot acest timp auzeam cum posibila lui Ruth şi femeia cu părul argintiu continuau să discute. Nu vorbeau prea tare, dar în acel loc glasurile lor păreau să umple întregul spaţiu. Discutau despre un bărbat pe care îl cunoşteau amîndouă şi care habar n-avea cum să se poarte cu copiii lui. Şi, în timp ce le ascultam, aruncînd priviri furişe în direcţia lor, ceva a început să se schimbe încet-încet. Cel puţin pentru mine. Nu-mi dădeam seama dacă şi cu ceilalţi se întîmplă la fel. Dacă am fi plecat după ce o văzuserăm prima oară pe femeie prin geamul biroului, ba chiar şi dacă, după ce-o urmăriserăm prin oraş, am fi pierdut-o, încă ne-am mai fi putut întoarce la Căsuţe plini de însufleţire şi triumfători. Insă acum, în acea galerie, femeia era mult prea aproape de noi, mult mai aproape decît am fi vrut. Şi cu cît o auzeam şi o priveam mai mult, cu atît mai diferită ni se părea de Ruth. Era un sentiment din ce în ce mai puternic, aproape tangibil, ce creştea în sufletul fiecăruia dintre noi şi îmi dădeam foarte bine seama că Ruth, care era absorbită de un tablou din colţul opus al încăperii, probabil îl simte şi ea, la fel ca noi toţi. De asta, cred, am zăbovit atîta în galeria respectivă: amînam cît puteam momentul în care va trebui să acceptăm acest adevăr.

Apoi, pe neaşteptate, femeia a plecat, iar noi am rămas acolo, evitînd să ne uităm unul la altul. însă nici unul dintre noi nu se gîndise să o urmărim pe femeie şi, pe măsură ce timpul trecea, secundă după secundă, a devenit limpede că, fără să rostim nici

196

un cuvînt, căzuserâm deja de acord asupra modului în care vedeam situaţia.

în cele din urmă femeia cu păr argintiu a venit de la birou şi i-a spus lui Tommy, care se afla cel mai aproape de ea:

— Aceasta chiar este o lucrare deosebit de fru­moasă. E preferata mea.

Tommy s-a întors spre ea şi a pufnit în rîs. Apoi, în timp ce eu m-am grăbit să-i sar în ajutor, femeia a întrebat:

— Sînteţi elevi la liceul de artă?

— Nu chiar, am spus eu înainte ca Tommy să apuce să răspundă. Sîntem doar... cum să zic? ...pasionaţi.

Femeia cu păr argintiu s-a luminat brusc la faţă, apoi a început să ne spună că artistul la opera căruia ne uitam este rudă cu ea şi să ne povestească totul despre cariera lui de pînă atunci. Acest lucru a avut cel puţin efectul de a ne scoate brusc din starea de transă în care intraserăm şi ne-am strîns în jurul ei pentru a o asculta, aşa cum făceam la Hailsham atunci cînd un paznic începea să vor­bească. Asta a stîrnit-o pe femeie să continue, iar noi aprobam din cap şi exclamam, în timp ce ea ne povestea despre locul în care fuseseră pictate tablo­urile, orele la care îi plăcea artistului să lucreze, cum unele lucrări fuseseră făcute fără nici o schiţă... Apoi, cît se poate de firesc, expozeul ei s-a terminat, noi am oftat cu toţii, i-am mulţumit şi am ieşit.

Strada fiind atît de îngustă, un timp n-am putut vorbi unii cu alţii şi cred că am fost cu toţii foarte recunoscători pentru asta. în timp ce ne îndepărtam de galerie în şir indian, l-am văzut pe Rodney, care mergea în faţă, întinzîndu-şi braţele teatral, de parcă şi-ar fi regăsit brusc buna dispoziţie de la venirea noastră în oraş. Dar gestul lui n-a convins pe nimeni şi în clipa în care am ajuns pe o stradă mai lată, ne-am oprit cu toţii, în grup.

197

Eram din nou aproape de marginea unei stînri. Şi, ca şi mai înainte, dacă te uitai peste balustradă, observai potecile coborînd în zigzag pînă la malul mării, cu unica diferenţă că de data asta vedeai promenada, cu şirurile ei de cabine de lemn.

Am rămas cîteva clipe cu privirea în gol, bătuţi de vînt. Rodney încă se mai chinuia să afişeze o veselie forţată, de parcă era hotărît să nu accepte ca toate cele întîmplate să ne strice o excursie atît de reuşită. Ii arăta lui Chrissie ceva în mare, departe, la orizont. Dar Chrissie şi-a întors privirea dinspre

el şi a zis :

— Păi, cred că sîntem cu toţii de acord, nu? Nu

e Ruth.

A rîs scurt, apoi şi-a lăsat o mînă pe umărul lui

Ruth.

— îmi pare rău. Tuturor ne pare rău. Dar nu cred că e vina lui Rodney. N-a fost chiar atît de departe. Trebuie să recunoşti, cînd am văzut-o prima oară dincolo de geam, chiar arăta...

A tăcut, apoi a atins iar umărul lui Ruth.

Ruth n-a spus nimic. S-a mulţumit să ridice slab din umeri, aproape ca şi cum s-ar fi ferit de atin­gerea lui Chrissie. Stătea cu ochii mijiţi în zare, mai degrabă spre cer decît spre apă, Vedeam cît se poate de limpede că e supărată, dar cineva care n-o cunoştea bine ar ii putut crede că e doar dusă pe

gînduri.

— îmi pare rău, Ruth, a spus Rodney şi a atins-o

şi el uşor pe umăr.

însă pe chip avea un zîmbet ce parcă spunea că nu se aştepta nici un moment să fie considerat vinovat de ceva. Genul de zîmbet pe care-1 afişează cineva care a încercat să-ţi facă un serviciu, dar nu

a reuşit.

îmi aduc aminte că în momentul acela, uitîndu-mă la Chrissie şi la Rodney, m-am gîndit că da, sînt OK. în felul lor, erau nişte persoane cumsecade şi

198

acum încercau sa o scoată pe Ruth din starea asta. In aceiaşi timp însă, îmi amintesc că - deşi ei erau cei care vorbeau, iar Tommy şi cu mine tăceam — am simţit un fel de resentiment împotriva lor în numele lui Ruth. Fiindcă, oricît de plini de amabi­litate erau, vedeam cît se poate de clar că în adîncul sufletului se simţeau uşuraţi. Erau uşuraţi că lucru­rile decurseseră astfel şi că acum erau în situaţia de a o alina pe Ruth, în loc să fi rămas să aştepte o explozie ameţitoare a speranţelor ei. Erau uşuraţi că nu vor trebui să înfrunte, mai direct ca niciodată, ideea care îi fascina, nu le dădea pace şi îi înspăi-mînta: ideea că nouă, elevilor de la Hailsham, ne sînt deschise tot felul de posibilităţi, care lor le sînt cu totul inaccesibile. îmi amintesc că atunci mi-am dat seama cît de diferiţi de noi trei erau Chrissie şi Rodney.

Apoi Tommy a spus:

— Nu înţeleg deloc care e problema. Ne-am distrat şi noi un pic.

— Poate că tu te-ai distrat un pic, Tommy, a spus Ruth tăios, încă privind undeva în faţa ei. N-ai fi zis asta dacă am fi venit să-1 căutăm pe posibilul tău.

— Ba cred că da, a spus Tommy. Nu văd cu ce ne ajută. Chiar dacă ţi-ai găsi posibila, modelul real după care ai fost creată, tot nu văd cu ce ar schimba asta situaţia.

— îţi mulţumesc pentru contribuţia extrem de preţioasă, Tommy.

— Eu cred că Tommy are dreptate, am zis eu. E o prostie să crezi că vei avea aceeaşi soartă ca şi modelul tău. Sînt perfect de acord cu Tommy. Ne-am distrat şi noi un pic, atîta tot. N-are nici un sens să ne ambalăm aşa de tare.

Am întins mîna şi am bătut-o şi eu uşor pe Ruth pe umăr. Am vrut să simtă diferenţa dintre atin­gerea mea şi cea a lui Chrissie şi Rodney şi am ales

199

dinadins acelaşi loc. Am aşteptat o reacţie, un semn că Tommy şi cu mine avem o cu totul altă relaţie cu ea decît veteranii. Insă ea nu a făcut absolut nimic. Nici măcar n-a ridicat din umeri, cum făcuse

la Chrissie.

Undeva în spatele meu l-am auzit pe Rodney făcînd ture în goană şi scoţînd tot felul de sunete, care sugerau că a îngheţat în bătaia extrem de puternică a vîntului.

— Ce-aţi zice să mergem în vizită la Martin? a spus el. Apartamentul lui e foarte aproape de aici, chiar în spatele caselor de colo.

Ruth a oftat brusc şi s-a întors către noi.

— Sinceră să fiu, a spus ea, am ştiut de la început că e o mare prostie.

— Mda, a zis repede Tommy. Ne-am distrat şi

noi un pic.

Ruth i-a aruncat o privire agasată.

— Tommy, te rog eu mult, termină odată cu chestia asta cu „ne-am distrat şi noi un pic"! Nu te ascultă

nimeni.

Apoi, întorcîndu-se către Chrissie şi Rodney, a

continuat:

— N-am vrut să vă spun atunci cînd mi-aţi povestit prima oară despre tipa aia. Dar, cum să vă zic, n-am crezut nici o secundă. Nu se folosesc niciodată, dar niciodată, femei ca ea. Gîndiţi-vă şi voi: de ce-ar vrea o femeie ca ea să participe la aşa ceva? Ştim cu toţii asta, aşa că ar fi mai bine să o recu­noaştem deschis. Nu am fost creaţi după modele de

genul ăsta...

— Ruth! am întrerupt-o tăios. Ruth, te rog, nu

începe cu asta!

Insă ea a continuat:

— O ştim foarte bine. Modelele noastre au fost ultimele scursuri umane. Drogaţi, prostituate, alcoo­lici, vagabonzi. Poate şi puşcăriaşi, dacă nu erau psihopaţi. Ei sînt cei din care ne tragem. O ştim

200

prea bine. aşa că de ce să n-o recunoaştem, deschis? O femeie ca asta ? Să fim serioşi! Aşa e. Ai dreptate, Tommy. Ne-am distrat şi noi un pic. Hai să ne distrăm şi •-■oi un pic imaginîndu-ne cum ar fi. Şi femeia cealaltă, prietena ei, cea de la galerie... Elevi la un liceu de artă, asta a crezut că sîntem. Credeţi că ne-ar fi vorbit la fel de frumos dacă ar fi ştiut ce sîntem de fapt? Ce credeţi că ar fi zis dacă i-am fi spus „Scuzaţi-mă, credeţi că prietena dumneavoastră a fost vreodată model pentru clone?" Ne-ar fi aruncat pe uşă afară. O ştim, aşa că am putea să o şi recunoaştem. Dacă vrei să-ţi cauţi posibilul, dacă vrei s-o faci ca lumea, atunci trebuie să cauţi în şanţ. în pubele de gunoi. în WC-uri publice. Acolo vei găsi persoana după care am fost modelaţi cu toţii.

— Ruth - glasul lui Rodney era ferm şi vag ame­ninţător -, hai să uităm de toate astea şi să ne ducem să-1 vedem pe Martin. în după-amiaza asta e liber. O să-ţi placă. E un tip foarte amuzant.

Chrissie şi-a pus un braţ în jurul umerilor lui Ruth.

— Haide, Ruth. Hai să facem cum zice Rodney. Ruth s-a ridicat în picioare, iar Rodney a luat-o

la pas.

— Puteţi să vă duceţi, am spus eu liniştită. Eu nu merg.

Ruth s-a întors şi m-a privit atent.

— Ei, ia te uită la ea! Te pomeneşti că te-ai supărat!

— Nu m-am supărat. Dar cîteodată spui nişte prostii cît tine de mari, Ruth.

— Of, of, domnişoara s-a supărat! Biata de Kathy! Nu-i place deloc să spui lucrurilor pe nume.

— N-are nici o legătură. Pur şi simplu nu am nici un chef să mă duc în vizită la un îngrijitor. Nu avem voie să facem asta şi nici măcar nu-1 cunosc pe tip.

Ruth a ridicat din umeri şi a schimbat cîteva priviri cu Chrissie.

201

— Bine, a zis. Oricum, nu scrie nicăieri că trebuie neapărat să stăm în grup compact tot timpul. Dacă domnişoara nu doreşte să ne însoţească, nu o obligă nimeni. Să facă ce vrea.

Apoi s-a aplecat spre Chrissie şi i-a şoptit teatral:

— E lucrul cel mai bun de făcut cînd o apucă amocul. O laşi singură, se plimbă şi-i trece.

— Cel tîrziu la patru să fii la maşină, mi-a zis Rodney. Dacă nu, faci autostopul.

Apoi a izbucnit în rîs.

— Hai, măi, Kathy, nu face faţa asta lungă! Vino

şi tu cu noi.

— Nu. Uar voi puteţi să vă duceţi. Eu n-am chef. Rodney a ridicat din umeri şi a plecat. Ruth şi

Chrissie au pornit în urma lui, însă Tommy nu a schiţat nici o mişcare. Abia în clipa în care Ruth s-a uitat lung la el, a zis: