Kurt Cobain nu joacă la Manchester United, îi spuse el

Merseră cu toţii la cel mai apropiat fast-food, pentru masa de seară. Ruth şi Ellie stăteau într-o parte, fumau şi şopteau; Marcus şi rudele lui continuau cu ciorovăiala în care se angajaseră cu atita entuziasm la sectia de politie. Clive voia ca Marcus să-şi continue călătoria la Cambndge, dar Fiona simţea că ar trebuia să se întoarcă la Londra,

265

4, js

în timp ce Marcus părea prea confuz ca să mai simtă mare lucru.

— în primul rînd, ce căuta Ellie cu tine? îl întrebă Will.

— Nu mai ţin minte, spuse Marcus. A vrut şi ea să vină.

— Trebuia să stea la noi? întrebă Clive.

— Nu ştiu. Cred că da.

— Mersi că ne-ai întrebat.

— Ellie nu e potrivită pentru mine, spuse Marcus ferm.

— Te-ai prins, nu? spuse Will.

— Nu prea ştiu pentru cine e potrivită, spuse Katrina.

— Cred că vom fi mereu prieteni, continuă Marcus. Dar nu ştiu. Cred că ar trebui să caut o persoană mai pu­ţin...

— Mai puţin nepoliticoasă şi nebună? Mai puţin vio­lentă? La naiba, mai puţin proastă? Mă pot gîndi la ne­numărate „mai puţinuri".

Această contribuţie venise din partea mamei lui Ellie.

— Mai puţin diferită de mine, spuse Marcus cu diplo­maţie.

— Atunci, baftă, spuse Katrina. Sîntem destui cei care ne-am irosit o jumătate din viaţă căutînd o persoană mai puţin diferită de noi şi pînă acum nu am găsit-o.

— E aşa de greu? întrebă Marcus.

— E cel mai greu lucru din lume, spuse Fiona, cu o îndîrjire neobişnuită, care-l făcu pe Marcus să tresară.

— De ce crezi că sîntem toţi singuri? spuse Katrina. Oare asta să fie? se întrebă Will. Asta făceau cu toţii,

căutau o persoană mai puţin diferită? Asta făcea şi el? Rachel era dinamică, serioasă, adunată, sensibilă şi di­ferită în mai multe feluri decît putea el să numere, dar rostul ei, din punctul de vedere al lui Will, era că nu semă­na deloc cu el. Atunci exista o hibă în raţionamentul Ka-trinei. Chestia cu căutarea persoanei mai puţin diferite... Nu funcţiona cu adevărat, înţelese el, decît dacă erai con­vins din capul locului că nu era aşa rău să fii cine erai.

266

35

Marcus chiar rămase pînă la urmă cu tatăl lui şi cu Lindsey. Ii părea rău pentru ei, dar într-un fel ciu­dat: la poliţie păruseră chiar pe dinafară, ca şi cum nu ar fi fost în^stare să se descurce. Marcus nu se mai gîndise la asta pînă acum, dar în seara aia chiar puteai să spui cine locuia la Londra şi cine nu, iar cei care nu locuiau la Londra păreau pur şi simplu speriaţi de bombe. Lui Clive şi lui Lindsey le fusese frică de Ellie, dar şi de mama lui Ellie sau de poliţie, se văicăriseră mult şi se perpeli­seră. .. Poate că nu avea nici o legătură cu Londra; poate că avea legătură mai degrabă cu genul de oameni pe ca-re-i cunoştea acum, sau poate doar îmbătrînise mult în ultimele două luni. Dar nu prea putea să vadă ce i-ar mai oferi tăticul lui; de-aceea îi păru rău pentru el şi de-ace-ea acceptă să se întoarcă la Cambridge cu el.

Clive continuă să se văicărească în maşină. De ce voia Marcus să se încurce cu o astfel de persoană? De ce nu încercase să o oprească? De ce vorbise urît cu Lindsey? Ce-i făcuse? Marcus nu răspunse, îşi lăsă tatăl să-i dea îna­inte, pînă cînd, în cele din urmă, păru să rămînă fără văicăreli, aşa cum rămîi fără benzină: începură să înceti­nească, să se potolească şi apoi dispărură cu totul, pur şi simplu. Chestia era că nu mai putea fi genul ăla de tătic, îşi ratase momentul. Era ca şi cum Dumnezeu s-ar hotă­rî brusc să fie iar Dumnezeu, la o veşnicie după ce a creat lumea: nu ar putea să coboare brusc din rai şi să zică: „A, nu ar fi trebuit să puneţi Empire State Building acolo, nu ar

267

fi trebuit să organizaţi lucrurile astfel încît oamenii din Africa să ia mai puţini bani şi nu ar fi trebuit să lăsaţi să se construiască arme nucleare." Pentru că şi tu ai putea să-i spui: „Ei bine, acum e puţin cam tîrziu, nu-i aşa? Unde ai fost cînd ne-am gîndit la lucrurile astea?"

Nu că ar fi crezut că tăticul lui trebuia să fi stat lîngă el, atîta doar că nu putea să aibă şi una, şi alta. Dacă voia să stea la Cambridge cu Lindsey, fumînd marijuana şi căzînd de pe pervazuri, foarte bine, dar atunci nu mai putea să se ia de mizele mărunte — iar Ellie era acum o miză măruntă, zău aşa, deşi cînd stătuseră pe bordură, aşteptînd să vină maşina poliţiei, păruse miza cea mai mare din toate timpurile. Va trebui să-şi găsească altă sluj­bă. Will putea să se descurce, mămica lui la fel, dar tăti­cul lui era pe dinafară.

Sosiră acasă la tăticul lui pe la zece treizeci, ceea ce însemna că îi trebuiseră şase ore să ajungă la Cambridge — nu prea rău, ţinînd cont de faptul că fusese arestat la jumătatea drumului. (Arestat! Fusese arestat! De fapt, dus la o secţie de poliţie într-o maşină de poliţie. Deja încetase să se gîndească la geamul spart ca la ceva ce rezultase din chiul şi care va duce la vagabondaj şi la dependenţă de droguri. Acum, că era liber, îşi dădea seama că exa­gerase. In loc de asta, luă incidentul de la Royston drept o măsură a evoluţiei sale din ultimele cîteva luni. în nici un caz nu ar fi fost în stare să ajungă în arest, atunci cînd venise la Londra. NU ar fi cunoscut oamenii potriviţi.)

Lindsey le turnă o ceaşcă de ceai şi rămaseră o vreme la masa din bucătărie. Apoi Clive îi făcu un fel de semn lui Lindsey, iar ea spuse că era obosită şi că se ducea la culcare, lăsîndu-i singuri.

— Te deranjează dacă-mi fac unjoint? îl întrebă tăticul lui.

— Nu, zise Marcus. Faci ce vrei. Dar eu nu trag nici un fum.

— Normal că nu. Te superi dacă-mi dai şi mie cutia? Mă doare dacă mă întind.

268

Marcus îşi trase scaunul spre rafturi, se sui pe el şi în­cepu să bîjbîie în spatele pachetelor de cereale de pe raf­tul de sus. Era ciudat cum puteai să ştii în continuare lu­cruri mici, neînsemnate, despre oameni, cum ar fi locul unde îşi păstrau cutia, chiar dacă nu ştiai ce gîndeau de la o săptămînă la alta.

Coborî, îi înmînă cutia şi îşi trase scaunul înapoi la masă. Tatăl lui începu să-şi răsucească unjoint, mormăind în hîrtia de ţigară în tot acest timp.

— Am început să-mi fac probleme mari după aceea, să ştii. După accident.

— După ce-ai căzut de pe pervaz?

Lui Marcus îi plăcea să spună asta. Suna stupid.

— Da. După accident.

— Mămica mi-a spus că ţi-ai pus întrebări serioase. -Şi?

— Şi, ce?

— Nu ştiu. Cum vezi tu problema?

— Cum văd eu problema întrebărilor pe care ti le-ai pus tu?

— Mă rog.

Tatăl său îşi ridică ochii de pe Rizla-urile sale.

— Mda. Cam aşa ceva.

— Păi depinde, nu? De întrebările pe care ţi le-ai pus.

— OK. întrebările pe care mi le-am pus sînt... M-a spe­riat accidentul ăsta, să ştii.

— Cînd ai căzut de pe pervaz?

— Da. Accidentul meu. De ce trebuie să spui tot tim­pul ce-a fost? în fine, m-a speriat.

— NU ai căzut de la mare înălţime. Doar ţi-ai rupt cla­vicula. Cunosc mulţi oameni care au păţit-o.

— Nu contează de la ce înălţime cazi, dacă asta te face să-ţi pui întrebări, nu-i aşa?

— Ba cred că da. „ .

— Ai vorbit serios la poliţie? Cînd ai spus că nu suit

bun de nimic ca tată?

— A, nu ştiu. De fapt, nu.

269

— Pentru că ştiu că nu am fost extraordinar.

— Nu. Extraordinar, nu.

— Şi.., ai nevoie de un tată, aşa e? Acum văd asta. îna­inte nu o vedeam.

— Nu ştiu de ce am nevoie.

— Bun, dar ştii că ai nevoie de un tată.

— De ce?

— Pentru că toată lumea are. Marcus se gîndi la asta.

— Toată lumea are nevoie ca să... ştii tu... ca să por­nească în viaţă. După aia, nu sînt sigur. De ce crezi că am nevoie de unul acum? Mă descurc şi fără.

— Nu se vede.

— De ce, pentru că altcineva a spart un geam? Nu, pe bune, mă descurc şi fără. Poate chiar mă descurc mai bine. Adică, e greu doar cu mami, dar anul ăsta la şcoală... Nu pot să-ţi explic, dar mă simt mai în siguranţă decît pînă acum, pentru că ştiu mai mulţi oameni. Eram superspe-riat pentru că mi se părea că doi oameni nu ajungeau, şi acum nu mai sînt doi. Sînt o grămadă. Şi mi-e mai bine aşa.

— Cine e grămada asta? Ellie, Will şi oamenii de felul lor?

— Da, oamenii de felul lor.

— Nu vor rămîne lîngă tine o veşnicie.

— Unii da, altii nu. Dar, vezi, înainte nu ştiam că putea să facă şi altcineva treaba asta, iar ei pot. Poţi să găseşti oameni. E ca-n numerele alea de acrobaţie.

— Ce numere de acrobaţie?

— Alea cînd stai în picioare pe o grămadă de oameni într-o piramidă. Nu prea contează cine sînt, nu-i aşa, cît timp sînt acolo şi nu-i laşi să plece fără să găseşti pe alt­cineva.

— Chiar crezi asta? Că nu contează cine e dedesubt?

— Da, acuma. Nu credeam, dar acum cred. Pentru că nu poti să te bazezi pe mămica şi pe tăticul, dacă fac prostii, se cară şi se deprimă.

Tăticul său terminase de pregătit joint-ul. îl aprinse şi trase un fum adînc.

— Astea erau problemele serioase pe care mi le-am pus. Că nu ar fi trebuit să mă car.

— Nu contează, taţi. Zău. Ştiu unde să te găsesc dacă se strică lucrurile.

— A, mersi.

— Scuze. Dar... mi-e bine. Zău. Pot să găsesc diverşi oameni. O să mă descurc.

Si se va descurca, ştia asta. Nu ştia dacă se va descurca şi Ellie, pentru că ea nu se gîndea atît de serios la unele lucruri, deşi era deşteaptă, ştia politică şi aşa mai departe; şi nu ştia dacă mămica lui se va descurca, pentru că o bună parte din timp nu era destul de puternică. Dar era sigur că va fi în stare să facă faţă în nişte feluri inaccesi­bile lor. Putea să facă faţă la şcoală, pentru că ştia ce să facă şi înţelesese în cine puteai să ai încredere şi în cine nu, o înţelesese chiar aici, la Londra, unde oamenii se abordau unii pe alţii din tot felul de unghiuri ciudate. Pu­teai să creezi mici desene alcătuite din oameni, care nu ar fi fost posibile dacă mămica şi tăticul nu s-ar fi despărţit şi ar fi rămas tustrei în Cambridge. Asta nu funcţiona la toată lumea. Nu funcţiona la oamenii nebuni şi la oamenii care nu cunoşteau pe nimeni, la oamenii care erau bol­navi sau la cei care beau prea mult. Dar la el va funcţiona, va avea personal grijă de asta, şi pentru că va funcţiona, hotărîse că era un mod mai bun de a face treabă decît cel pe care voia să-l încerce tatăl lui.

Mai vorbiră putinţei despre lindsey, despre cum dorea ea un bebeluş, despre cum nu se putea decide tăticul lui şi întrebară dacă pe Marcus l-ar deranja dacă ar face un copil; Marcus spuse că i-ar plăcea şi că-i plăceau bebelu­şii, în realitate, nu-i plăceau; dar cunoştea valoarea unor persoane în plus în jurul lui, iar bebeluşul lui Lrndsey-va creşte ca să devină o persoană în plus, ^j^f^g se duse la culcare. Tâticul lui îl îmbrăcă şi deveni un pic

plîngăcios, dar i se suise deja la cap, aşa că Marcus nu-i dădu atenţie.

De dimineaţă, tăticul lui şi Lindsey se oferiră să-l con­ducă la gară cu maşina şi îi oferiră destui bani pentru un taxi de la King's Cross pînă la apartament. Urcă în tren şi se uită pe fereastră. Era sigur că avea dreptate în legă­tură cu numărul de acrobaţie; dar chiar dacă era o tîmpe-nie, va continua să creadă în ea. Dacă asta îl ajuta să răzba­tă pînă în ziua cînd va fi complet liber să comită greşelile pe care le făceau toţi, atunci unde era răul?

lll

36

Faptul că o dorea atît de mult pe Rachel încă îl speria pe Will. în orice moment, i se părea lui, femeia pu­tea să decidă că Will dădea prea multă bătaie de cap, că nu era bun de nimic, sau că nu era în stare de nimic în pat. Ar putea să cunoască pe altcineva; ar putea să ajun­gă la concluzia că nu voia o relaţie cu rumeni. Ar putea să moară brusc, fără avertisment, într-un accident de ma­şină în drum spre casă, după ce îl va fi lăsat pe Aii la şcoa­lă. Se simţea ca un pui de găină al cărui ou crăpase, iar el era afară, în lume, tremurînd şi nesigur pe picioare (dacă puii de găină erau nesiguri pe picioare — poate că ăia erau mînjii, viţeii sau alte animale), fără măcar un cos­tum Paul Smith sau o pereche de Rayban care să-l pro­tejeze. Nici măcar nu ştia la ce bun toată frica asta. Ce bi-ne-i făcea? Nici unul, din cîte îşi dădea seama, dar era prea tîrziu ca să mai pună întrebarea asta acum. Tot ce ştia era că nu exista cale de întoarcere; acea parte din via­ţa lui se terminase.

în cele mai multe zile de sîmbătă, acum, Will îi scotea pe Aii şi pe Marcus undeva în oraş. Totul începuse din dorinţa lui de a le mai menaja pe mame... Nu, nu era ade­vărat, începuse cu dorinţa lui de a se vîrî în viaţa lui Rachel şi de-a o face să creadă că avea şi el ceva substanţă. Şi nu se putea spune că era cea mai rea slujbă din lume; pri­mele două ieşiri fuseseră dificile, pentru că, dintr-un mo­tiv sau altul, încercase să facă o chestie educativă şi u du­sese la British Museum şi la National Gallery, şi tustrei

373

fuseseră plictisiţi şi arţăgoşi, dar asta mai ales din cau­ză că Will însuşi ura să facă lucrurile astea. (Oare exista pe lume un loc mai plicticos decît British Museum? Dacă exista, Will nu voia să ştie de el. Oale. Monede. Ulcioare. Săli întregi pline de farfurii. Ar trebui să existe o noimă în scoaterea lucrurilor la expoziţie, hotărî Will. Vechimea nu însemna că obiectele alea erau neapărat interesante. Simpla lor supravieţuire nu era suficientă ca să justifice atenţia.)

Dar chiar cînd era pe punctul de a abandona întreaga idee, îi dusese la cinema, la unul dintre filmele alea tînnpi-te de vară, care-i atrăgeau pe copii, şi se distraseră tus­trei de minune. Aşadar, acum era o chestie fixă: prînz la McDonald's sau la Burger King, film, shake la Burger King sau la McDonald's, la cel unde nu fuseseră la prînz, iar apoi acasă, îi dusese şi la Arsenal de vreo două ori şi fusese OK, dar Aii încă îl împungea pe Marcus dacă i se dădea o şansă, şi de obicei i se dădea mai mult de-o şan­să în lungile după-amiezi din tribuna pentru familişti de la Highbury, aşa că fotbalul fu lăsat pentru rarele dăti cînd rămîneau fără filme care să le insulte nu doar inteligen­ţa, ci tot ce mai aveau.

Marcus era acum mai mare decît Aii. Prima dată cînd se întilniseră, atunci cînd Marcus fusese fiul lui Will pe durata după-amiezei, Aii păruse mult mai mare decît Marcus, dar explozia lui din ziua aceea îi stricase puţintel acoperirea şi, în orice caz, Marcus progresase în lunile care trecuseră de-atunci. Se îmbrăca mai bine — cîştigase dis­puta cu mama lui în privinţa permisiunii de a merge la cumpărături cu Will —, se tundea în mod regulat, încer­ca din greu să nu cînte cu voce tare, iar prietenia lui cu Ellie şi Zoe (care, spre surprinderea tuturor, rezistase şi se adîncise) însemna că era mai adolescentin în atitudine; cu toate că fetele îi apreciau şi îndrăgeau ocazionalele ex­centricităţi, Marcus începea să se sature de chiotele lor de încîntare ori de cîte ori spunea ceva stupid şi deveni­se trist, într-un fel, dar şi sănătos şi ceva mai circumspect cînd vorbea.

274

Era straniu; Will îi simţea lipsa. De mult timp Will voia să discute cu Marcus despre ce însemna să umbli de co-lo-colo gol-goluţ, temîndu-te de toţi şi de toate, deoarece Marcus era singura persoană din lume care ar fi fost în stare să-i dea un sfat; dar Marcus — vechiul Marcus, în orice caz — dispărea.

— O să te-nsori cu mama? întrebă Aii din senin, în tim­pul uneia dintre mesele lor precinematografice la fast-food.

Marcus îşi ridică privirea cu interes din cartofii prăjiţi.

— Nu ştiu, îngăimă Will.

Se gîndise mult la asta, dar nu reuşise niciodată să se convingă că avea dreptul să-i ceară mîna; de cîte ori ră-mînea peste noapte la ea acasă, se simţea peste putinţă de binecuvîntat şi nu voia să facă nimic care i-ar fi putut periclita impresia de privilegiu. Uneori abia îndrăznea să o întrebe cînd avea să o mai vadă; să o întrebe dacă voia să-şi petreacă restul zilelor cu el însemna să întindă coarda.

— înainte şi eu voiam să se însoare cu mama mea, spu­se Marcus cu voioşie.

Will fu cuprins brusc de dorinţa de a-i turna în sîn lui Marcus cafeaua clocotindă din fast-food.

— Da? spuse Aii.

— Da. Nu ştiu din ce motiv, credeam că asta ar rezolva totul. Dar mama ta e altfel. E mai adunată decît a mea.

— şi mai vrei să se însoare cu mama ta?

— Am şi eu dreptul să spun o vorbă? întrebă Will.

— Nu, spuse Marcus, ignorînd întreruperea lui Will. Vezi, eu nu cred că asta e calea bună.

— De ce nu?

— Pentru că... Ştii cum e cu piramidele alea din oameni? Ăsta-i genul de mod de viaţă care mă interesează acum.

— Ce tot îndrugi, Marcus? îl întrebă Will şi nu era de­loc o întrebare retorică.

— Cînd eşti copil, eşti mai în siguranţă, dacă toţi sînt prieteni între ei. Cînd oamenii se combină... nu ştiu. E mai nesigur. Uite cum e acum. Mama ta şi cu a mea se înţe­leg bine.

275 l

Era adevărat. Fiona şi Rachel se vedeau acum în mod regulat, spre disconfortul mergînd pînă la tortură al lui Will.

— Will se vede cu ea, eu mă văd cu tine, cu Ellie şi cu Zoe, cu Lindsey şi cu tata. Acum le-am aranjat. Dacă mama ta şi cu Will se cuplează, tu crezi că eşti în siguranţă, dar nu eşti, pentru că or să se despartă, sau Will o să înne­bunească, sau ceva de genul ăsta.

Aii aprobă din cap cu înţelepciune. Impulsul lui Will de a opări fusese înlocuit de impulsul de a-l împuşca pe Marcus şi apoi de-a întoarce arma spre sine.

— Şi dacă Rachel şi cu mine nu ne despărţim? Dacă rămînem împreună pentru totdeauna?

— Bine. în regulă. Dovedeşte-o. Eu pur şi simplu nu cred că viitorul e al cuplurilor.

— A, bravo, îţi mulţumesc... Einstein.

Will ar fi vrut ca riposta lui să fie mai tăioasă decît atît. Voise să-i vină în cap un fel de expert sociocultural în căs­nicii, al cărui nume să fie instantaneu recunoscut de doi copii de doisprezece ani, dar „Einstein" fusese tot ce putu­se să scoată. Ştia că nu se potrivea.

— Ce legătură are?

— Nici una, mormăi Will. Marcus îl privi cu milă.

— Şi nu fi aşa condescendent.

— Ce-nseamnă condescendent? întrebă Marcus cu toa­tă seriozitatea.

Deci, asta era. Will era tratat cu condescendenţă de ci­neva care nici măcar nu era suficient de mare ca să înţe­leagă sensul cuvîntului.

— înseamnă nu mă trata ca pe un idiot.

Marcus îl privi de parcă ar fi vrut să spună: mă rog, cum altfel te-aş putea trata?, iar Will avu toată înţelegerea. Acum chiar se lupta să menţină diferenţa de vîrstă: aerul de autoritate al lui Marcus, tonul lui atotştiutor era atît de convingător, încît Will nu ştia cum să-l contrazică. Şi nici nu voia. încă nu-şi pierduse toată demnitatea; mai

276

avea un petic minuscul, cam de dimensiunile unei zgai-be mici, şi voia să-l păstreze.

— Pur şi simplu pare mult mai mare, spuse Fiona înu tr-o după-amiază, după ce Will i-l aduse, iar el dispăru în dormitorul său, cu un „mulţumesc" superficial şi un „bună" răstit către mama lui.

— Unde am greşit, ha? întrebă Will plîngăreţ. I-am dat totul acestui băiat şi iată cum ne răsplăteşte.

— Mă simt de parcă l-aş pierde, spuse Fiona.

Will încă nu învăţase cum să facă bancuri cu ea. Ce ieşea pe gura lui, cu greutatea şi consistenţa spumei de cappuccino, părea să intre în urechea ei ca budinca.

— Acum e numai cu Smashing Pumpkins, Ellie şi Zoe şi... cred că fumează.

Will rîse.

— Nu e de rîs.

— Intr-un fel, e. Cît ai fi dat ca Marcus să fie prins fu-mînd cu gaşca, acum cîteva luni?

— Nimic. Detest fumatul.

— Da, dar...

O lăsă baltă. Fiona era hotărîtă să nu priceapă ideea pe care el încerca să o exprime.

— Eşti necăjită din cauză că-l pierzi?

— De ce întrebi? Bineînţeles că sînt.

— Doar pentru că ai părut... nu vreau să fiu groso­lan, dar chiar ai părut că te simti mai bine în ultimul timp.

— Cred că aşa mă şi simt. Nu ştiu ce e, dar pur şi sim­plu mă simt mai puţin copleşită de toate.

— Asta-i grozav.

— Cred că pur şi simplu controlez mai bine lucrurile. Nu ştiu de ce.

Will credea că ştia una dintre cauze, dar ştia de ase­menea că nu ar fi nici frumos, nici înţelept să insiste. Ade­vărul era că această versiune a lui Marcus nu era greu de suportat. Avea prieteni, putea să-şi poarte singur de grijă, îi crescuse o nouă piele — genul de piele pe care

277Will tocmai o lepădase. Se aplatizase şi devenise la fel de robust şi de obişnuit ca orice alt copil de doisprezece ani. Dar tustrei fuseseră nevoiţi să piardă nişte lucruri ca să cîştige altele. Will îşi pierduse carapacea, nonşalanţa şi distanţa şi se simţea speriat şi vulnerabil, dar reuşea să fie cu Rachel; Fiona pierduse o halcă mare din Marcus, dar reuşea să stea departe de spitalul de urgenţă; Marcus se pierduse pe sine, însă reuşea să se întoarcă acasă de la şcoală cu pantofii în picioare.

Marcus ieşi din camera sa, uitîndu-se urît.

— Mă plictisesc. Pot să merg să iau o casetă video? Will nu putu să reziste: avea o teorie pe care voia să

o testeze.

— Auzi, Fiona. De ce nu scoti partiturile tale, ca să asa­sinăm Both Sides Now?

— Vrei?

— Da. Sigur.

Dar era atent la Marcus, a cărui expresie era cea a unui băiat căruia i se ceruse să danseze gol în faţa unui pu­blic mixt de supermodele şi verişori.

— Te rog, mami. Nu.

— Nu fi caraghios. Doar îţi place să cînti. îţi place Joni Mitchell.

— Ba nu. Nu îmi mai place. O urăsc din suflet pe Joni Mitchell.

Will ştiu atunci, fără umbră de îndoială, că Marcus avea să fie în regulă.