La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 29
În seara de după înmormântare tânăra mea doamnă şi cu mine şedeam în bibliotecă gândindu-ne abătute—una dintre noi era chiar deznă­dăjduită—la pierderea suferită şi vorbind despre viitorul nostru sumbru.

Ajunseserăm tocmai la concluzia că soarta cea mai bună care-ar fi putut-o aştepta pe Catherine ar fi fost îngăduinţa de a rămâne la Grange; cel puţin atât cât va mai trăi Linton— dacă i se va permite să vină cu ea aici—iar eu să rămân cu ei ca menajeră. Dar planul mi se părea prea plăcut pentru a putea nădăjdui în înfăptuirea lui. Totuşi am sperat şi-am început să mă înveselesc în perspectiva că-mi voi păstra căminul şi slujba şi, mai presus de toate, pe iubita mea stăpână, când o servitoare, una din cele concediate, dar care nu plecase încă, s-a repezit grăbită în odaie, spunându-ne că "diavolul acela de Heathcliff” venea prin curte şi ne întrebă dacă să nu-i încuie uşa în nas.

Chiar de-am fi fost atât de nebune să-i poruncim acest lucru, n-am fi avut timp s-o facem. A intrat fără nici o formalitate; nici n-a bătut la uşă şi nici n-a trimis pe cineva să-l anunţe. Era stăpân şi-a profitat de privilegiul stăpânului, intrând direct, fără a spune o vorbă. Glasul servitoarei care venise să ne înştiinţeze l-a lămurit că suntem în bibliotecă. A intrat de-a dreptul şi, făcând semn servitoarei să iasă, a închis uşa.

Era aceeaşi încăpere în care, cu optsprezece ani în urmă, fusese introdus în chip de musafir.Aceeaşi lună strălucea prin ferestre, aceeaşi privelişte de toamnă se aşternuse afară. Noi nu aprinseserăm încă nici o lumânare, dar întreaga încăpere era luminată; se vedeau chiar şi portretele de pe perete, capul splendid al doamnei Linton şi faţa blajină a soţului ei. Heathcliff înaintă spre cămin. Timpul îi schimbase destul de puţin înfăţişarea. Era ace­laşi bărbat, faţa lui întunecată era parcă mai galbenă, mai trasă şi mai liniştită, corpul poate puţin mai greoi, dar nici o altă deosebire. Când îl văzu, Catherine se ridică şi căută să fugă din odaie.

— Stai, zise el prinzând-o de braţ. S-a isprăvit cu fugile tale! Unde vrei să te duci? Am venit să te iau acasă şi sper că vei deveni o fiică ascultătoare şi nu-l vei mai îmboldi pe fiul meu la nesupunere. Când am descoperit c-a luat şi el parte la fuga dumitale, nici n-am ştiut cum să-l pedepsesc. E şubred ca o pânză de păianjen, îl poţi nimici cu o singura ciupitură; dar îţi vei da seama de pe faţa lui că totuşi şi-a primit pedeapsa cuvenită! Asta într-o seară, adică alaltăieri, după care l-am aşezat într-un fotoliu; de-atunci nu m-am mai atins de el. L-am trimis pe Hareton afară şi-am rămas numai noi doi în cameră. După două ore l-am chemat pe Joseph să-l ducă din nou sus, şi de-atunci încoace prezenţa mea produce asupra nervilor lui o impresie atât de puternică, de parcă aş fi o nălucă. Cred că adeseori mă vede chiar şi când nu sunt prin preajma lui. Hareton zice că se trezeşte noaptea şi ţipă, cam din oră în oră, şi te cheamă să-l aperi de mine. Aşa că, fie că-l iubeşti, fie că nu-l iubeşti pe scumpul tău bărbat, trebuie să vii. De-acum înainte ţi-l las în grijă şi-mi declin orice competenţă în ceea ce-l priveşte.

— De ce n-o laşi pe Catherine să rămână aici, am înce­put eu să pledez, şi de ce nu-l trimiţi pe domnul Linton la ea? Îi urăşti pe-amândoi, n-ai să le simţi lipsa, ei nu pot fi decât o tortură de fiecare clipă pentru inima dumi­tale denaturată.

— Caut un chiriaş pentru Grange, mi-a răspuns, şi vreau să-mi am copiii lângă mine. Şi-apoi fata astn e obligată să-mi slujească pentru pâinea ei. Eu n-am de gând s-o ţin în lux şi-n trândăvie după moartea lui Linton! Şi-acum grăbiţi-vă şi pregătiţi-vă de drum, nu mă forţaţi să vă constrâng.

— Am să vin, zise Catherine. Linton e singurul om care mi-a mai rămas de iubit pe lume; şi cu toate c-ai făcut tot ce-ai putut ca să-l urăsc şi să mă urască şi el pe mine, nu vei reuşi să ne faci să ne urâm. Şi te poftesc să nu mai cutezi să-l loveşti când sunt de faţă şi să nu mă mai terorizezi!

— Eşti cam lăudăroasă şi îndrăzneaţă, răspunse Heathcliff, dar nu te iubesc destul ca să lovesc în el. O să ai parte din plin de caznă şi durere atâta vreme cât va mai trăi. Nu eu sunt acela care te va face să-l urăşti... ci firea lui dulce. După evadarea ta şi consecinţele ei, nutreşte pentru tine nişte sentimente amare ca fierea. Nu te aştepta la mulţumiri pentru nobila-ţi dăruire. L-am auzit făcându-i lui Zillah un tablou demn de toată lauda despre ceea ce-ar face el dacă ar fi puternic ca mine. Deci înclinarea există, şi slăbiciunea îi va ascuţi mintea pentru a găsi un mod de a-şi înlocui forţa fizică.

— Ştiu că are o fire urâtă, zise Catherine, e doar fiul dumitale. Dar sunt mulţumită că firea mea e mai bună şi pot ierta. Ştiu că mă iubeşte, şi de aceea îl iubesc şi eu. Domnule Heathcliff, "dumneata” n-ai pe "nimeni” care să te iubească, şi cu cât ne chinui mai mult cu-atât vom fi răzbunaţi mai pe deplin gândindu-ne că neomenia dumi­tale izvorăşte din suferinţa dumitale, care e mai cumplită decât a noastră. Dumneata "eşti” nenorocit, nu-i aşa? Sin­gur ca diavolul şi invidios ca el. "Nimeni” nu te iubeşte... "nimeni” nu te va plânge când vei muri! N-aş vrea să fiu în locul dumitale!

Catherine vorbi pe un ton de triumf macabru; parcă se pătrunsese de mentalitatea viitoarei ei familii, găsind plăcere în suferinţele duşmanilor.

— Deocamdată o să-ţi pară rău că eşti cine eşti, zise socrul ei, dacă mai stai aici încă un minut. Cară-te vrăji­toare ce eşti şi strânge-ţi lucrurile!

Cathy plecă, dispreţuitoare. În absenţa ei am început să-i cerşesc locul lui Zillah la Heights, oferindu-i în schimb locul meu. Dar n-a admis sub nici un motiv. Mi-a porun­cit să tac din gură şi-apoi pentru prima dată, şi-a făcut ochii roată în jurul încăperii, uitându-se la tablouri. După ce l-a privit îndelung pe cel al doamnei Linton, a spus:

— Am să-l duc acasă. Nu pentru că aş avea nevoie de el, dar... se întoarse brusc spre foc şi, având pe buze ceva ce— din lipsa unui cuvânt mai potrivit—trebuie să-l numesc zâmbet, continuă: Să-ţi spun ce-am făcut ieri! L-am pus pe groparul care tocmai săpa groapa lui Linton să scoată pământul de pe coşciugul ei şi-am deschis capa­cul. O clipă m-am gândit că aş vrea să rămân şi eu acolo, când i-am văzut din nou faţa—faţa i-a rămas aceeaşi!—şi omul a avut de luptat cu mine ca să mă scoată din groapă. Dar mi-a spus că, dacă aerul pătrunde înăuntru, se va schimba; atunci am desfăcut numai o scândură laterală a coşciugului, iar capacul l-am aşezat la loc. N-am rupt-o pe cea din partea lui Linton, fir-ar el blestemat! Aş fi vrut să-i fie coşciugul plumbuit! Apoi l-am mituit pe gropar să dea la o parte scândura aceea când o să mă îngroape şi pe mine acolo şi să scoată aceeaşi scândură laterală şi de la coşciugul meu, pe care-l voi comanda anume. Aşa că, atunci când Linton va veni la noi, nu va şti să ne deosebească pe unul de celălalt!

— Ai făcut o mare nelegiuire, domnule Heathcliff! am exclamat eu. Nu ţi-a fost ruşine să tulburi liniştea moartei?

— N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el, doar mi-am uşurat sufletul. De-acum încolo o să mă simt mult mai liniştit, şi ai mai multe şanse să rămân sub pământ după ce voi ajunge acolo. Am tulburat-o pe ea? Nu, ea m-a tulburat pe mine zi şi noapte, vreme de optsprezece ani... fără încetare... fără mustrări de conştiinţă... până ieri noapte. Ieri noapte am fost liniştit. Am visat că-mi dormeam ultimul somn lângă cea adormită acolo: inima mea se oprise lângă a ei, şi obrazul meu rece era lipit de obrazul ei.

— Şi dacă ai fi găsit-o una cu pământul, sau şi mai rău, ce-ai mai fi visat atunci? i-am spus.

— Că sunt şi eu una cu pământul şi una cu ea şi aş fi fost şi mai fericit! mi-a răspuns. Crezi că mi-e frică de-o schimbare de felul acela? Când am ridicat capacul, m-am aşteptat s-o văd schimbată sau una cu pământul, dar mă bucur că nu s-a întâmplat încă nici o schimbare, căci astfel voi putea împărtăşi aceeaşi soartă cu ea. Şi-apoi, până n-am văzut cu ochii mei chipul ei senin, cu greu aş fi putut înlătura acel simţământ straniu ce mă cuprinsese. A început într-un mod ciudat. Ştii bine c-am fost ca nebun după moartea ei, şi necontenit, din zori până-n zori, am implorat-o să-mi dea un semn că spiritul îi dăi­nuie încă! Cred cu tărie în fantome. Sunt convins că ele pot exista şi există printre noi. În ziua în care-a fost înmormântată a nins. Seara, m-am dus la cimitir în curtea bisericii. Sufla un vânt rece ca iarna... de jur împrejur totul era pustiu. Nu mi-a fost teamă că prostănacul ei de bărbat va veni în văgăuna aceea atât de târziu, iar alţii n-aveau ce căuta acolo. Fiind singur şi dându-mi seama că nu ne despart decât doi metri de pământ afânat, mi-am zis: "Am s-o strâng iarăşi în braţe! Dacă-i rece, am să cred că vântul dinspre miazănoapte m-a îngheţat pe "mine”, iar dacă-i nemişcată, am să cred că doarme. Şi-am luat o lopată din magazia de unelte şi-am început să sap din răsputeri... Am atins coşciugul. Atunci am îngenuncheat, să scormonesc cu mâinile. Lemnul începuse să scârţâie pe la şuruburi, eram pe punctul de a-mi atinge ţinta, când mi s-a părut că aud pe cineva suspinând sus, lângă marginea mormântului, cineva care se apleca spre mine. "Ah, numai de-aş putea să ridic capacul, am mârâit eu, doresc să ne acopere pământul pe amândoi!” şi-am continuat să trag şi mai disperat de capac. Atunci am auzit încă un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi s-a părut că-i simt suflarea caldă, o suflare care se lupta cu vântul încărcat de chiciu­ră, îndepărtându-l. Ştiam că nu era lângă mine nici o făptură în carne şi oase, dar, cu aceeaşi certitudine cu care simţi apropierea unui corp material în întuneric, cu toate că nu-l poţi vedea desluşit, cu aceeaşi certitudine am sim­ţit-o şi eu acolo pe Catherine; şi nu jos, dedesubtul meu, ci sus, pe pământ. Un sentiment brusc de uşurare mi s-a revărsat din inimă în tot trupul. Am renunţat la munca mea chinuitoare şi m-am simţit deodată mângâiat, nespus de mângâiat. O simţeam alături de mine şi a rămas cu mine până am umplut din nou mormântul şi până am ajuns acasă. Poţi să râzi dacă vrei, dar eu eram sigur că, odată intrat în casă, am s-o văd. Eram convins că era cu mine, şi nu mă puteam opri să-i vorbesc. Ajuns la Heights, m-am repezit în grabă la uşă. Era încuiată, şi mi-aduc aminte că blestemul acela de Earnshaw şi soţia mea nu m-au lăsat să intru. Mi-aduc aminte că m-am înfrânat să nu-l calc în picioare şi că după aceea am fugit sus, în camera mea, şi-apoi în camera Catherinei, şi-acolo m-am uitat cu ne­răbdare în jurul meu... O simţeam lângă mine... "aproape” c-o şi vedeam, şi totuşi "n-o puteam vedea!” După chinul cu care-o doream, după ardoarea rugăminţilor de a o zări numai o clipă, sudoarea mea trebuie să fi fost de sânge atunci! Dar n-am putut-o vedea. S-a arătat aşa cum a fost adeseori în viaţa ei, ca un diavol faţă de mine! Şi de atunci, uneori mai mult, alteori mai puţin am fost prada acestei torturi de neîndurat! Infernală tortură, care-mi ţine nervii într-o asemenea încordare încât, dacă n-ar fi făcuţi dintr-un material dur, de mult s-ar fi muiat şi-ar fi devenit slabi, ca ai lui Linton. Când şedeam în casă cu Hareton, mi se părea că, dacă ies afară, o voi întâlni, iar când umblam pe dealuri, mi se părea c-am s-o găsesc acasă. Când plecam de-acasă, mă grăbeam să mă întorc căci "trebuia” să fie pe undeva pe la Heights, eram sigur! Iar când dormeam în camera ei... eram alungat. Nu era chip să mă culc acolo căci în clipa în care închideam ochii, era ori afară la fereastră, ori dădea la o parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori îşi aşeza capul ei scump pe-aceeaşi pernă cu mine, aşa cum făcea când era copil, şi-atunci trebuia să deschid pleoapele ca s-o văd. Şi-aşa le deschi­deam şi le închideam de-o sută de ori pe noapte... şi mereu eram dezamăgit! Aşa m-a torturat! Adeseori gemeam atât de tare, încât ticălosul acela bătrân de Joseph credea că, fără îndoială, conştiinţa mi se zvârcolea chinuită de Satana din mine. Acum, de când am văzut-o, sunt liniştit... ceva mai liniştit. A găsit un mod straniu de a mă ucide, nu cu bucăţica, ci cu bucăţele infime, cât un fir de păr! M-am înşelat vreme de optsprezece ani cu năluca unei speranţe.

Domnul Heathcliff se opri şi-şi şterse fruntea! Părul i se lipise de ea, ud de sudoare. Ochii îi erau aţintiţi asu­pra cenuşii roşii din foc, sprâncenele nu-i stăteau încrun­tate, ci ridicate spre tâmple, îndulcindu-i înfăţişarea sălba­tică a feţei, dându-i o expresie neobişnuită de tulburare, o expresie dureroasă de concentrare, asupra unui subiect care-l pasiona. De fapt nu-mi vorbise propriu-zis mie—de aceea am tăcut. Şi nu mi-a plăcut să-l aud vorbind! După scurtă vreme începu să mediteze privind portretul ei, apoi îl luă din perete şi-l rezemă de canapea, ca să-l poată vedea mai bine; si-n timp ce se uita la portret, intră Catherine anunţând că-i gata şi că va pleca imediat ce i se va înşeua poneiul.

— Să-mi trimiţi portretul acasă, mâine, îmi zise Heath­cliff. Apoi, întorcându-se spre ea, adăugă: Poţi să mergi şi fără ponei, e-o seară frumoasă, şi la Wuthering Heights n-o să ai nevoie de ponei. În plimbările pe care le vei face, te vei putea sluji de picioare! Haide! Să plecăm!

— Rămâi cu bine, Ellen! şopti scumpa şi mica mea stăpână. Când mă sărută, buzele îi erau ca de gheaţă. Să mai vii pe la mine să mă vezi, Ellen, nu uita!

— Ba să nu faci una ca asta, doamnă Dean! zise noul ei tată. Când voi dori să-ţi vorbesc, am să vin eu aici. N-am nevoie de nici un fel de indiscreţie din partea dumitale.

I-a făcut semn să iasă înaintea lui, iar ea, aruncând în urmă o privire care mi-a înjunghiat inima, s-a supus. I-am urmărit de la fereastră cum au coborât prin grădină. Heathcliff a prins braţul Catherinei sub al lui, cu toate că la început ea s-a opus, şi apoi, cu paşi grăbiţi, a dus-o pe alee... Foarte curând, pomii nu m-au lăsat să-i mai văd.