La răscruce de vânturi

CAPITOLUL 33
În dimineaţa ce urmă după această zi de luni, Earnshaw, nefiind încă în stare să-şi vadă de îndeletnicirile obişnuite, rămase prin casă, iar eu mi-am dat seama repede că va fi cu neputinţă să-mi mai ţin protejata pe lângă mine, ca până atunci. Coborâse îna­intea mea şi ieşise în grădină, unde-l văzuse pe vărul ei, făcând o muncă uşoară; iar când m-am dus să-i poftesc la micul dejun, am văzut că îl convinsese să scoată tufele de coacăze negre şi roşii de pe o porţiune destul de mare de teren şi acum erau amândoi ocupaţi cu planul unor transplantări de la Grange.

Am fost îngrozită văzând devastarea pe care-o putu­seră face numai într-o jumătate de ceas. Tufişurile de coacăze negre erau lumina ochilor lui Joseph, iar ea ale­sese tocmai în mijlocul lor un loc pentru un strat de flori.

— Ia te uită! Tot ce-aţi trebăluit aici va fi arătat stăpânului, am exclamat eu, chiar în clipa când se va descoperi! Şi ce scuze aveţi pentru libertatea pe care v-aţi luat-o de a dispune de grădină? O să avem parte de o ceartă straşnică din pricina asta! Să vedeţi voi! Domnule Hareton, mă mir că n-ai mai multă minte şi te-ai apucat să faci tot buclucul ăsta numai că te-a ru­gat ea!

— Am uitat că erau ale lui Joseph, răspunse Earnshaw cam încurcat, dar am să-i spun c-am făcut-o din capul meu.

Noi mâncam întotdeauna cu domnul Heathcliff. Eu ţineam locul stăpânei casei, făcând ceaiul şi servind, aşa că prezenţa mea la masă era necesară. Catherine şedea de obicei lângă mine, dar în ziua aceea s-a strecurat mai aproape de Hareton. Iar eu mi-am dat seama că nu va fi mai discretă în prietenie decât fusese în duşmănie.

— Şi-acum bagă de seamă să nu vorbeşti şi să nu te ocupi prea mult de vărul tău, i-am şoptit pe când in­tram în sală. Sunt sigură că asta are să-l supere pe domnul Heathcliff şi-o să se înfurie pe amândoi.

— Nu-ţi fie teamă, îmi răspunse.

În minutul următor se apropie tiptil de Hareton şi îi înfipse brânduşe în "porridge”-ul din farfuria lui.

Hareton nu îndrăzni să-i vorbească; abia îndrăzni s-o privească, dar ea nu conteni cu glumele încât Hareton fu de două ori pe punctul de a izbucni în râs. Eu m-am încruntat, iar ea se uită repede spre stăpân; acesta însă, după cum i se putea citi pe faţă, era absorbit de alte griji şi nu-i păsa de comeseni. Catherine, serioasă pentru o clipă, îl scrută cu o profundă gravitate. Dar după aceea îşi întoarse capul şi-şi reîncepu prostiile până când, în cele din urmă, Hareton râse pe înfundate. Domnul Heath­cliff tresări, iar ochii lui ne cercetară în grabă feţele. Catherine îi înfruntă privirile cu expresia ei obişnuită de nervozitate şi sfidare de care stăpânul avea atâta silă.

— Ai noroc că eşti departe de mine, exclamă el, şi nu te pot atinge! Ce demon te-a luat în stăpânire, de holbezi mereu la mine ochii aceia infernali? Coboară privirea. Şi să nu-mi mai reaminteşti că exişti. Credeam că te-ai vindecat de râs.

— Eu am râs, mârâi Hareton.

— Ce spui? întrebă stăpânul.

Hareton se uită în farfuria lui şi nu repetă mărturi­sirea. Domnul Heathcliff îl privi puţin, apoi, în tăcere, reîncepu să mănânce şi să mediteze. Masa era aproape pe sfârşite; cei doi tineri, prudenţi, se îndepărtaseră unul de altul, aşa că nu prevedeam nici un alt conflict. Dar Joseph apăru în prag; buza tremurândă şi ochii lui plini de mânie ne dădură de ştire că descoperise crima săvârşită asupra arbuştilor. Se vede că-i zărise pe Cathy şi pe vărul ei în preajma acelui loc înainte de a fi pornit în cercetare; şi, în timp ce fălcile i se frământau ca ale unui bou care rumegă, ceea ce făcea ca discursul său să fie şi mai greu de înţeles, începu:

— Trebuie să-mi iau simbria şi să plec! Aş fi vrut să mor acolo unde mi-am mâncat zilele vreme de şaizeci de ani; şi m-am cugetat să-mi car cărţile sus în pod şi toate bulendrele de le am şi să le las lor bucătăria de dragul liniştii mele. Îmi venea greu să renunţ la locu' meu de lângă cămin, da' m-am cugetat că asta o pot face! Da' acuma ea mi-a luat şi grădina şi, pe cinstea mea, stăpâne, asta n-o mai pot răbda! Dumneata poţi să-ţi pleci grumazu' sub jug, şi ai s-o faci... da' eu nu-s învăţat cu una ca asta, şi-un om bătrân nu se învaţă uşor cu poveşti noi. Mai bine îmi câştig pita şi zeama cu un târnăcop pe drumu' mare!

— Vezi-ţi de treabă, idiotule, interveni Heathcliff, şi spune desluşit ce te doare, ce necazuri ai? Eu nu mă amestec în ciorovăielile dintre dumneata şi Nelly. Din partea mea poate să te vâre şi-n groapa cu cărbuni, nu-mi pasă!

— Nu-i Nelly! răspunse Joseph. N-aş pleca din pri­cina lui Nelly... aşa păcătoasă cum e! Slavă Domnului, ea nu-i în stare să fure sufletu' nimănui! N-a fost nicio­dată aşa de frumoasă ca să-i piară cuiva ochii uitându-se la ea. E vorba de păcătoasa, de nemernica aceea a dumitale care l-a vrăjit pe băiatu' nostru cu privirile ei în­drăzneţe şi căile ei nelegiuite... până când... Nu! asta-mi zdrobeşte inima! A uitat tot ce-am făcut pentru el şi tot ce-am făcut din el, şi s-a dus şi-a smuls un rând în­treg din cele mai mari tufe de coacăze negre din grădină!

Aici începură plângerile adevărate, pe care însă nu le puteai înţelege desluşit, dar era vorba de suferinţele lui amarnice, de nerecunoştinţa lui Earnshaw şi de primej­dia în care se afla.

— E beat nebunul ăsta? îl întrebă Heathcliff. Hareton, are ceva cu tine?

— Am scos vreo două sau trei tufişuri de coacăze, răspunse tânărul, dar mă duc să le pun la loc.

— Şi pentru ce le-ai scos? întrebă stăpânul.

Catherine interveni cu o înţelepciune sfătoasă.

— Am vrut să sădim acolo câteva flori! strigă ca. Eu sunt singura vinovată, căci eu l-am rugat s-o facă.

— Şi cine dracu' ţi-a dat voie să atingi un băţ din grădina asta? întrebă socrul, foarte mirat. Şi ţie cine ţi-a poruncit să asculţi de ea? adăugă întorcându-se spre Hareton.

Acesta din urmă amuţise; verişoara lui răspunse:

— N-ar trebui să-ţi pară rău de câţiva metri de pământ, unde să-mi fac şi eu un strat de flori, când mi-ai luat toate pământurile!

— Pământurile tale! Ticăloasă obraznică! N-ai avut niciodată nimic! strigă Heathcliff.

— Şi banii, continuă ea, aruncându-i priviri mânioase şi ronţăind între timp o coajă de pâine rămasă de la mi­cul dejun.

— Tăcere! exclamă Heathcliff. Isprăveşte şi pleacă de-aici!

— Şi pământul lui Hareton şi banii lui, continuă mica îndrăzneaţă. Hareton şi cu mine suntem acum pri­eteni şi am să-i spun totul despre dumneata!

Stăpânul păru o clipă zăpăcit. Păli, se ridică, o măsură şi câtăva vreme o privi cu o ură de moarte.

— Dacă dai în mine, Hareton are să dea în dumneata, zise ea, aşa că ai face mai bine să şezi jos.

— Dacă Hareton nu te scoate afară din odaia asta, am să-i trag una să se ducă drept în iad! tună Heathcliff. Vrăjitoare blestemată! Îndrăzneşti să-l aţâţi împotriva mea? Afară cu ea! Să piară din ochii mei! Mă auzi? Arunc-o în bucătărie! O omor, Ellen Dean, să ştii c-o omor dac-o laşi să mai apară o dată în faţa ochilor mei!

Hareton încercă, pe înfundate, s-o convingă să plece.

— Dă-o afară cu forţa! strigă el sălbatic. Ce stai de vorbă cu ea? Şi se apropie să-şi îndeplinească singur po­runca.

— N-o să te mai asculte niciodată, om rău ce eşti! zise Catherine. În curând o să te urască tot atât cât te urăsc şi eu.

— Taci, taci! mârâi tânărul pe un ton dojenitor. Nu vreau să te aud vorbindu-i astfel. Isprăveşte!

— Dar n-ai să-l laşi să mă lovească! strigă Cathy.

— Atunci haide! şopti Hareton cu seriozitate. Era prea târziu. Heathcliff pusese mâna pe ea.

— Acum pleci "tu”! îi zise lui Earnshaw. Vrăjitoare blestemată! M-a provocat într-un moment când nu pot răbda, şi am s-o fac să se căiască pe veci.

Îşi înfipse mâna în părul ei. Hareton încercă să-i salveze buclele, rugându-l ca de data asta să n-o lovească. Ochii lui Heathcliff, negri, scăpărau scântei. Mi s-a părut că-i gata s-o rupă pe Catherine în bucăţi. Tocmai mă gândeam să risc şi să-i sar într-ajutor când, brusc, degetele i se descleştară, o apucă apoi de braţ şi-i privi atent faţa. După asta îşi acoperi ochii cu mâna, se opri un moment pentru a se reculege şi, întorcându-se din nou spre Catherine, îi spuse cu o linişte forţată:

— Trebuie să te înveţi să nu mă mai înfurii, căci de nu, într-o bună zi am să te omor. Du-te cu doamna Dean, stai cu ea şi spune-i ei toate obrăzniciile. Iar în ceea ce-l priveşte pe Hareton Earnshaw, dacă-l mai văd ascultându-ţi cuvintele, am să-l trimit să-şi câştige pâinea pe unde-o şti. Dragostea va face din el un proscris şi-un cerşetor. Nelly, ia-o de-aici şi plecaţi cu toţii! Lăsaţi-mă singur!

Eu am condus-o afară pe tânăra mea doamnă, care încântată că scăpase, nu s-a opus. Celălalt a venit şi el în urma noastră, iar domnul Heathcliff a rămas singur în sală până la prânz. Am sfătuit-o pe Catherine să mănânce sus; dar, de îndată ce domnul Heathcliff a obser­vat scaunul ei gol, m-a trimis s-o chem. N-a vorbit cu nici unul dintre noi, a mâncat foarte puţin, şi imediat după-masă a ieşit, anunţându-ne că nu se va întoarce decât seara.

Cei doi prieteni se instalară în sală pe tot timpul lip­sei lui. L-am auzit pe Hareton dojenindu-şi verişoara cu asprime pentru că voia să-i dezvăluie purtarea domnu­lui Heathcliff faţă de Hindley Earnshaw, tatăl său. I-a spus că nu vrea să audă nici o vorbă de defăimare împo­triva acestui om, că lui nu-i pasă, chiar de ar fi diavolul, tot rămâne lângă el, şi-i va lua apărarea şi că prefera s-o audă insultându-l pe el, aşa cum făcuse până atunci, decât s-o vadă legându-se de domnul Heathcliff. La aceste cu­vinte, Catherine s-a înfuriat, dar Hareton a găsit mijlo­cul de a-i închide gura, întrebând-o ce părere ar avea dacă el i-ar vorbi de rău tatăl? Catherine a înţeles că Hareton Earnshaw era una cu stăpânul său şi rămânea legat de el cu legături prea puternice pentru a putea fi desfăcu­te de raţiune... lanţuri făurite de obişnuinţă... şi ar fi o cruzime să încerce a le dezlega. De-atunci încolo a do­vedit că-i bună la suflet, deoarece s-a ferit şi să se plângă de Heathcliff, şi să-şi exprime antipatia faţă de el. De altfel mi-a mărturisit că-i părea rău că se străduise să bage zâzanie între el şi Hareton. Într-adevăr, nu cred ca de-atunci să fi suflat vreodată în faţa acestuia măcar o vorbă împotriva opresorului ei.

După această mică neînţelegere, au fost iarăşi prie­teni şi cât se poate de ocupaţi cu numeroasele lor înde­letniciri de elev şi profesor. După ce-mi isprăveam treaba, veneam şi şedeam cu ei; mă simţeam uşurată şi mângâiată urmărindu-i, aşa că vremea trecea pe nesimţite. Ştiţi, mi se părea că, într-o oarecare măsură, amândoi erau copiii mei. Multă vreme fusesem mândră de unul dintre ei, iar acum eram convinsă că şi celălat va fi un izvor de egală satisfacţie. Firea lui cinstită şi caldă s-a scuturat repede de norii ignoranţei şi ai degradării în care fusese crescut, iar laudele sincere ale Catherinei îi stimulau sârguinţa. Pe măsură ce mintea i se lumina, i se luminau şi trăsătu­rile, adăugând înfăţişării lui inteligenţă şi nobleţe. Aproa­pe nu-mi venea să cred că e acelaşi om cu cel pe care-l văzusem în ziua când îmi descoperisem mica stăpână la Wuthering Heights, după expediţia ei la stâncile de la Penistone. În timp ce eu îi admiram şi ei munceau, se lăsa­se seara şi o dată cu ea se întoarse şi stăpânul. Veni peste noi pe neaşteptate, intrând pe uşa principală, aşa că ne-a putut vedea bine pe tustrei, înainte ca noi să putem ridica ochii şi să-l privim. "Nu face nimic, mi-am zis, n-a existat niciodată tablou mai plăcut şi mai nevinovat ca acesta, aşa că ar fi o ruşine fără seamăn dacă i-ar certa” Lumi­na roşie a focului strălucea pe capetele lor frumoase şi le dezvăluia feţele însufeţite de râvnă copilărească. Pentru că deşi el împlinise douăzeci şi trei de ani şi ea optspre­zece, fiecare avea nenumărate lucruri noi de învăţat şi de simţit: nici unul nu trăise şi nu încercase sentimentele unei maturităţi sobre şi lipsite de iluzii.

Au ridicat privirile amândoi deodată şi au întâlnit pri­virile domnului Heathcliff. Poate că dumneavostră n-aţi remarcat niciodată că ochii lor seamnă perfect şi sunt aidoma ochilor Catherinei Earnshaw. Actuala Catherine n-are altă asemănare cu răposata în afară de fruntea-i lată şi o anumită arcuire a nărilor, care o face să pară, fie că vrea sau nu, cam îngâmfată. Hareton seamănă ceva mai mult cu Catherine Earnshaw, şi asemănarea e destul de vizibilă întotdeauna; dar în clipa aceea era chiar iz­bitoare, pentru că simţurile i se treziseră, iar facultăţile lui mintale erau în plină activitate. Cred că această asemănare l-a dezarmat pe domnul Heathcliff. A păşit spre cămin vădit mişcat, dar emoţia i se potoli repede când îl privi pe Hareton; sau mai bine zis îşi schimbă calitatea, căci tot emoţionat era. Îi luă cartea din mână, îşi aruncă privirea pe pagina deschisă, apoi i-o dădu înapoi fără nici o vorbă. Îi făcu semn din ochi Catherinei să plece; vărul ei nu zăbovi mult după ea, şi eram pe punctul de a pleca şi eu, când mi-a poruncit să stau locului.

— Tristă încheiere! Nu-i aşa? remarcă el, după ce cugetă câtăva vreme asupra scenei la care fusese martor. Un sfârşit absurd al sforţărilor mele îndărătnice. Am pus mâna pe pârghii şi cazmale ca să dărâm cele două ca­se şi m-am antrenat pentru o muncă herculiană; dar acum când totul e gata şi în puterea mea, constat că mi-a dispărut voinţa de a mişca măcar o ţiglă de pe acoperişul vreuneia din case. Vechii mei duşmani nu m-au biruit, acum ar fi momentul să mă răzbun pe urmaşii lor. Aş putea-o face, nimeni nu mă împiedică. Dar la ce bun! Nu mi-e greu să lovesc, dar mă oboseşte să ridic mâna! S-ar putea crede c-am muncit toată vremea numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a mă bucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop.

Nelly, se apropie o schimbare stranie: în momentul de faţă mă aflu în umbra ei. Viaţa mea de toate zilele mă interesează atât de puţin, încât cu greu îmi mai aduc aminte că trebuie să mănânc şi să beau. Cei doi, care-au ieşit din sală, sunt singurele obiecte care înseamnă o apariţie materială distinctă pentru mine, şi această apariţia îmi pricinuieşte o durere care se apropie de tortură. Despre "ea” nu vreau să vorbesc şi nici să mă gândesc la ea nu vreau; dar aş dori sincer să n-o văd, căci prezenţa ei îmi stârneşte numai simţăminte care mă scot din minţi. "El” mă impresionează în alt fel, şi dacă aş putea-o face fără să se creadă c-am înnebunit, aş căuta să nu-l mai văd niciodată. Dumneata ai crede că nu mai am mult până-n pragul nebuniei, zise făcând un efort să zâmbească, dacă ţi-aş descrie miile de amintiri şi gânduri pe care le tre­zeşte şi le întruchipează băiatul ăsta. Dar dumneata n-ai să povesteşti ce-ţi spun, şi gândurile mele stau tot timpul atât de întemniţate în mine, încât mă simt ispitit să le împărtăşesc.

Acum cinci minute, Hareton mi-a apărut nu ca o fiinţă omenească, ci ca întruchiparea tinereţii mele. Încer­cam faţă de el sentimente atât de variate, încât mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc ca un om cu mintea întreagă. În primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care dumneata ai putea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e în momentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom... în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei... sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor... chiar şi propriile mele trăsături.. îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! Ei bine, înfăţişarea lui Hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a stră­daniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi a suferinţei mele...

E o nebunie să-ţi repet dumitale aceste gânduri. To­tuşi, te vor face să înţelegi pentru ce, cu toate că nu-mi place să fiu întotdeauna singur, societatea lui nu-mi face bine: dimpotrivă, îmi agravează chinul de care sufăr neîncetat şi face ca, într-o oarecare măsură, să fiu indife­rent faţă de relaţiile dintre el şi verişoara lui: nu le mai pot acorda nici un fel de atenţie.

— Dar ce înţelegi prin "schimbare”, domnule Heathcliff? am întrebat speriată de atitudinea lui, cu toate că, după părerea mea, nu era nici în primejdie de a-şi pierde minţile şi nici de a muri. Era puternic şi sănătos, şi încă din copilărie îi plăcea să se gândească la lucruri sumbre şi bizare. Doar că avea mania de a se gândi neîncetat la idolul său dispărut, dar în toate celelalte privinţe mintea îi era tot atât de zdravănă ca şi a mea.

— N-am s-o cunosc decât atunci când se va produce, zise el. Deocamdată sunt numai jumătate conştient de schimbare.

— Nu te simţi bolnav, nu-i aşa? l-am întrebat eu.

— Nu, Nelly, deloc, răspunse.

— Atunci nu te temi de moarte? am continuat.

— Teamă? Nu! răspunse el. Nu am nici teama, nici presimţirea, nici nădejdea morţii. Şi de ce aş avea-o? Cu constituţia mea puternică, cu viaţa cumpătată pe care o duc, cu îndeletnicirile care nu mă expun la nici un pericol, ar trebui, şi probabil "aşa va fi”, să rămân pe pământ până când nu va mai exista un fir de păr negru pe capul meu. Şi totuşi în starea asta nu mai pot s-o duc! Trebuie să-mi amintesc să respir... aproape că trebuie să-i amintesc inimii să bată. Şi parcă apăs la loc un arc puternic: îmi trebuie constrângere ca să fac cel mai mic gest care nu-i purtat de unicul meu gând, şi dacă nu-i legat de unica şi eterna mea idee, trebuie să mă constrâng pentru a discerne dacă ceva este viu sau mort. N-am decât o singură dorinţă, şi întreaga mea fiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre împlinirea ei. Am dorit-o atât de multă vreme şi atât de neclintit, încât sunt convins că se "va”împlini... şi "în curând”... pentru că mi-a mâncat viaţa. Presimţirea împli­nirii ei m-a şi înghiţit. Mărturisirile nu m-au uşurat, dar poate că-ţi vor explica anumite stări de spirit, pe care altfel nu le-ai fi putut înţelege. O, Doamne! E o luptă lungă, aş vrea să se isprăvească!

A început să măsoare cu paşi mari încăperea, bolbo­rosind numai pentru el lucruri îngrozitoare, încât eram în­clinată să cred, după cum spunea Joseph, că propria lui conşiinţă îi prefăcuse inima într-un iad pământesc. Mă întrebam cu teamă cum se va sfârşi. Deşi până atunci rareori îşi dezvăluise o asemenea stare de spirit, fie măcar din priviri, eu eram convinsă că aceasta era dispoziţia lui obişnuită. De altfel chiar el mi-a confirmat părerea dar, judecând după purtarea lui, nimeni nu ar fi putut crede acest lucru. Nici dumneavoastră, domnule Lockwood, când l-aţi văzut, n-ai bănuit nimic; iar în perioada despre care vă vorbesc era întocmai ca mai înainte, poate puţin mai în­drăgostit de singurătatea lui continuă şi poate mai tăcut cu cei din preajma lui.