Leonida neamtu



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə15/15
tarix18.01.2019
ölçüsü0,7 Mb.
#100885
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15

— Dar cum? Se miră Sorin. Era vorba să-mi faci o vizită.

Renunţ la plăcerea asta, dădu replică Flăcăul. Sorin Cocoşatul îşi muşcă limba.

— Te-am supărat cu ceva? Flăcăul ţuguie buzele, a silă.

Nu cu ceva anume, însă acum îmi dau seama că nu mi-a făcut plăcere conversaţia ta.

— Glumeşti! Glasul Cocoşatului se ascuţise.

— Ce glumă e asta? Sorine, tu erai mai simpatic cu cocoaşă.

— Ce dracu ţi-am făcut?

— Iar în ce priveşte pe Delia, să ştii că nu-i faci mare hatâr dacă eşti dispus să o iei de nevastă.

— Eşti nebun! Eşti şi tu amorezat de ea ca toţi ceilalţi nătărăi?

— Eşti un prost, zise liniştit Flăcăul Pavelescu. Nemărginit de prost.

— Aşa-mi trebuie! Ţipă Sorin Cocoşatul. Fiindcă accept să stau de vorbă cu un nenorocit de pungaş!

FLĂCĂUL PAVELESCU SE PREGĂTEA SĂ APUCE UN TREN, când se întâmplă ceva. Ceva foarte grav. În drum către gară el se opri la chioşc (rugase un trecător să-i indice unul) să ia ţigări. În vreme ce-şi aprindea una, lăsă pentru o clipă, din mână, cureluşa lui Ion. Când întinse iar mâna, nu mai găsi câinele. Cineva îl dusese. Momindu-l, pe semne, într-un fel, sau într-altul.

Flăcăul Pavelescu, lucid, cu bastonul în mână, încercă să atingă, totuşi gara. Mergea încet, pe pipăite, întreba mereu. Dar se înnoptase. Cineva se oferi să-l ia de braţ, să-l conducă, dar Flăcăul, mândru, spuse că se descurcă prea bine şi singur. Astfel încetul cu încetul Flăcăul se apropie de infern. Se făcu oră foarte târzie. În loc să ajungă la gară, Flăcăul, ieşi aiurea din oraş. Împrejur, ţipenie. Deodată sub tălpi clipoci apa. Făcu un salt într-o parte, dar intră şi mai adânc în nămol. Se retrase, dar peste tot, sub el, pământul se scufunda. Baltă… Mlaştină! Trestii subţiri, foşnind. Mâl moale, sugând talpa. În orice direcţie apuca, apa verde a mlaştinei, îl cuprindea tot mai strâns.

— De ce nu văd? Urlă Flăcăul. Vreau să văd numai o clipă! Să ies! Să ies de aici! Dar dacă aş vedea, dacă aş vedea, ar însemna că… Ce să-mi doresc eu acum? Să văd, sau să…?

EXISTĂ UNDEVA UN ASTRU CARE SEMNALIZEAZĂ „VINO” trebuie să existe! Altfel, la ce bun eforturile scormonitorilor bolţii? Numai pentru a numerota pietrele funebre ce străbat, în mare goană, spaţiile oarbe?

Există desigur şi cutremure care se pregătesc, altfel raţiunea nu i-ar fi inventat pe „cutremurologi”, altfel nu s-ar fi născut nebunia lui Beniamin Cosma. Numai că Ben nu este nebun cu adevărat. Doar că, de la o vreme, are mereu acelaşi coşmar, că merge pe tot globul, ba şi pe mare şi oceane, şi sub el se crapă scoarţa pământului, se crapă faţa apei, iar abisul, un abis monstruos, îl soarbe. Dacă o mie de nopţi la rând ai aceeaşi viziune, o planetă care se dizlocă sub tine, în hohotul naufragiului universal, ai dreptul să cazi pe gânduri.

Ben şi-a luat acest drept.

Există undeva o Delie care întruchipează raţiunea misterioasă, femenină, de a fugi mereu. Dar poate că fuga ei nu e o retragere. Ochii ei verzi, când scrutează, au poate o dioptrie ieşită din comun.

Flăcăul Pavelescu-Mingioacă i-a scris Mariei Cianoza, un an mai târziu, (sau doi), o poveste atât de abracadabrantă în legătură cu moartea colonelului Giman, încât n-a mai înţeles-o nici el, şi asta fiindcă i-a fost jenă să spună adevărul, iar adevărul, pe cât se pare, (neaşteptat de siropos), era chiar în „filmele franţuzeşti cu partizani”: în convoiul inamic se afla băiatul nelegitim al colonelului genist (care în viaţa civilă construieşte poduri, iar ca militar le distruge), un fiu născut dintr-un mare amor (altă expresie) şi, din afecţiune faţă de acel fiu, a preferat să moară el. Melodramatic! De necrezut. Nici Chera Simion n-a îndrăznit, din pudoare, să facă publică această poveste, mai ales că fiului nelegitim al colonelului, salvat pentru moment, i s-au pierdut, totuşi, urmele, definitiv: el a pierit probabil împreună cu acea coloană inamică, sau… cine ştie…

Această cronică a supravieţuitorilor unei case ce a fost rasă de cutremur poate continua la nesfârşit, însă la ce bun? E de consemnat aici o mărturisire a autorului: cronica e, parţial, imaginară. Prin ce? Iată prin ce. Autorul şi-a permis să facă unele inversări. Unia dintre cei a căror viaţă e descrisă, în mare goană, aici, în realitate au pierit în dezastru, alţii, despre care s-a afirmat că ar fi murit, trăiesc şi azi.

Un singur exemplu: Felix Demetru, astronomul.

El trăieşte. Însă n-a reuşit să descopere steaua care semnalizează „vino!”. Asta nu e grav, atâtea încercări duc la eşec! Grav este însă că nici n-a mai căutat-o. Telescopul familiei Demetru continuă să ruginească în casa lui Angel şi Margareta, verii Mariei Cianoza.

Unia, dimpotrivă, au murit, însă autorul şi-a permis să le continue viaţa în aceste pagini. E o prea mare îndrăzneală?

Ar mai fi de adăugat că „marea întâlnire” a supravieţuitorilor casei Isolda n-a reuşit niciodată. Au avut loc, în schimb, întâlniri mai neînsemnate. Prin anul şaizeci şi şapte, în casa căpitanului de marină Adrian Oprită (Colosalu), la data fixată, erau prezenţi Ben, Chera Simion, şi încă doi, sau trei. La Constanţa se întâmpla asta, şi ştiţi cum e în noiembrie, timp nenorocit, marea sumbră, colţurile străzilor tăiate de vânt umed, sărat.

ACEASTĂ REUNIUNE A FOST PUNCTATĂ DE DOUĂ MARI surprize. Se auzi soneria. Fu deschisă uşa. Se ivi, nimeni altul decât Corneliu Cocuţă, despre care se ştia de multă vreme că a decedat. După prima clipă de uimire (şi de vagă teroare), toată lumea îl întrebă dacă este el cel adevărat, sau dacă nu cumva e „dublura” dublurii, adică veritabilul general Baptiste… El se pretinse a fi cel adevărat, şi-l crezură.

Şi, din nou, soneria.

În micul salon al Colosalului pătrunse câinele Ion II, urmaşul lui Ion I, furnizat Flăcăului Pavelescu tot de Flentea-cel-bătrân, (unul dintre primii soţi ai Mariei Cianoza). Numai că Flăcăul nu purta ochelari de nevăzător, ci pur şi simplu ochelari de soare pe care şi-i luă de pe figură, cu un mic gest elegant; el privi, detaşat, ca de la mare distanţă, nobila adunare. Avea părul albit. Zâmbea. Întrebă:

— De ce vă miraţi atât? Văd. Da! Văd iarăşi.

Puţinii care ştiau ce însemnează asta, simţiră cum se încrâncenează pielea, de groază, pe ei.

ÎN FINALUL ACELEI ÎNTÂLNIRI RESTRÂNSE, CARE DECURSE cu bine, când se găsiră între patru ochi, Chera Simion i se adresă vechiului său rival, Ben:

— Nici o ştire despre Delia?

— Nu, nimic, răspunse „cutremurologul”. Dar tu, ai aflat ceva?

— Din păcate, nu.

— Să te cred? Întrebă, liniştit, Ben.

— Dar eu, să te cred? Replică amar Chera Simion.

Şi totuşi… EXISTĂ UNDEVA UN FOC, un astru, sau măcar o licărire care semnalizează neîncetat: VINO!



SFÂRŞIT


Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   15




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin