Liceul Teoretic German “Johann Ettinger”, Satu Mare cuprins

Lupşa Emil, IV-a B


A sosit toamna, frunzele încep să se veştejească şi să cadă. Pe jos se aşterne un covor multicolor de frunze.

S-a terminat vacanţa, a început şcoala. Străzile sunt mai aglomerate, copiii, cu mic, cu mare merg nerăbdători la şcoală. Se aude primul sunet de clopoţel, iar doamnele învăţătoare îi adună pe elevi în clase. Emoţiile sunt mari... Începe un nou an şcolar în care trebuie să fim mai ascultători, mai cuminţi şi mai harnici.

Revederea a fost emoţionantă şi plăcută, iar noul an ne aşteaptă cu multe lucruri noi de învăţat.

Iulia Grama Maria, IV-a B

La şcoală

În 15 septembrie, într-o zi de toamnă frumoasă clopoţelul ne-a chemat la întâlnirea cu şcoala.

Chipurile bronzate ale colegilor mei, larma din curtea şcolii, braţele deschise ale doamnelor învăţătoare mi-au trezit bucuria revederii. Căldura sufletească din clasa mea a fost un motiv de emoţie. Am răsfoit manualele de istorie şi geografie, gândindu-ne la luptele purtate de vitejii lui Ştefan cel Mare sau ai lui Mihai Viteazul. Prima zi de şcoală a fost scurtă, dar plină de voioşie. Am povestit despre întâmplările minunate trăite în excursii, tabere sau cu părinţii.

Faptul că la sfârşitul acestui an şcolar ne vom deaspărţi de doamnele învăţătoare şi de dragostea lor, mă face să regret trecerea timpului.

Marius Bozga, IV-a B
Prima zi de şcoală
Este toamnă.

Afară toamna îşi arată semnele în frunzele colorate, galbene, maronii. Păsările se pregătesc pentru a pleca, iar noi elevii, pentru prima zi de şcoală. M-am trezit de dimineaţă emoţionat pentru că aveam să îmi revăd colegii şi doamnele învăţătoare. Vom fi clasa a patra, ultimul an din ciclul primar. În prima zi şcoala este frumos decorată şi toţi copiii se pregătesc să intre în clase. Suntem fericiţi că ne întâlnim din nou şi entuziasmaţi de ziua cea mare. Toţi sunt veseli şi bucuroşi.

Doamnele învăţătoare ne-au povestit ce aventuri frumoase ne aşteaptă în acest an şcolar. Ne bucurăm că a început din nou şcoala!

Alex Moise, IV-a B


A sosit toamna! Copaci cu două trei frunze...Vântul rece...A sosit toamna! A venit şi ziua de 15 septembrie.

În faţa şcolii copiii îşi ţin părinţii de mână. Cu ghiozdanele în spate se gândesc la colegii de clasă pe care nu i-au văzut de mult. Plini de emoţii se îndreaptă cu toţii spre clasă.

Doamna ne dictează orarul, iar noi toţi ne-am aşezat în cerc în jurul ei. Zoey ne povesteşte ce a făcut la munte. Aşteptând să-mi vină rândul, îmi şopteam în minte ce vroiam să spun. În sfârşit mi-a venit rândul. Eram în mijlocul clasei şi bum!!! Am încremenit...toată lumea se uita la mine. Toţi au râs de vocea mea tremurândă, îmi venea să intru în pământ. Mi-am făcut curaj şi am încercat să povestesc, dar nu am reuşit. Am încercat să uit de ce era în jurul meu şi am povestit despre vacanţa mea de vară, atât de frumos că m-au aplaudat toţi colegii.

Dar eu nu am reuşit să nu-mi amintesc feţele lor, felul în care au râs de mine. În pauză am încercat să-i ocolesc, ca să nu vorbesc despre ce s-a întâmplat. Zoey a venit la mine întrebându-mă, cu sinceritate, dacă eram supărată. I-am explicat ce simt, iar ea m-a înţeles, ca o bună prietenă.

La sfârşitul zilei totul a fost perfect. Mi-am dat seama că Zoey va fi prietena mea cea mai bună.

Roxana Moise, IV-a B

Totul a început într-o frumoasă zi de toamnă. Soarele abia apăruse pe cerul proaspăt trezit şi viu colorat. Frunzele ruginite care acopereau pământul moale şi umed, se lăsau purtate de vântul tomnatic.

Atunci am auzit cum o fiinţă foarte dragă mie mă trezea încet cu sărutări dulci, şoptindu-mi nişte cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: "puiule", spuse ea "trezeşte-te, urmează prima ta zi de şcoală."

Acele cuvinte, parcă fermecate, izvorând din gura mamei mele îmi dăduseră o energie ciudată, mă cuprindeau emoţiile, înţelesem că acum începe, în sfârşit şcoala. Îmi amintesc perfect cum, timidă, cu mama de mână, am păşit într-o încăpere cu multe cărţi, bănci şi mulţi copii. Ajutată de vocea blândă a învăţătoarei, am depăşit uşor frica si emoţiile primei zile de şcoală.

"Sună clopoţelul", "oare ce-o fi însemnând?" mă întrebam copleşită de un sentiment ciudat, de curiozitate. Acest sunet marchează începutul şi sfârşitul fiecărei zile de şcoală, un sunet drag!

Anii au trecut mult prea repede, dar acea zi, prima mea zi de şcoală, nu o voi uita niciodată, ziua care mi-a deschis multe orizonturi şi care continuă să o facă, parcă în neştire.

Ilban Vanessa, VII-a A

Profesorul este acel om care, datorită caracterului său puternic, al voinţei sale de fier, al nemăsuratei sale înţelepciuni, a ales să-şi dedice întreaga înţelepciune noilor generaţii, care doar cu ajutorul lui pot să-şi atingă visul, scopul în viaţă.

După fiecare vacanţă de vară, începutul şcolii aduce în sufletele elevilor noi emoţii şi noi satisfacţii. Revenind la şcoală îi reîntâlnim pe profesorii noştri, pe care pe parcursul verii i-am izolat în cel mai îndepărtat colţ al minţii. Pe ei…cei care nu ne-au uitat nicio clipă, deşi au avut ocazia şă ne mai omită, să ne neglijeze. Dar nu…Ei s-au gândit în fiecare zi la noi.

Tot ei sunt cei care ne vor susţine şi în anul care vine, atât în bucurii, cât şi în necazuri. Ei ne vor învăţa din nou şi din nou cum să ne ridicăm atunci când cădem, cum să ne bucurăm atunci când avem succes.

Aş vrea ca prin aceste rânduri toţi profesorii şă îşi amintească de adevărata lor valoare, iar noi, în prag de sărbători să le reamintim că fără ei nu am fi ajuns niciodată acolo unde suntem.

Deci, dragi colegi, respectaţi-i pe profesori, fiindcă ei sunt călăuzele noastre!

Carina Bodea, VI-a B


Toamna cea cu vânt şi ploi

A venit iar pe la noi.

Să mă laşi şi vreme bună,

Căci recolta se adună.

Dacă tu vei lăsa brumă,

Prin grădini să strălucească,

Semn atunci, drăguţă toamnă,

Că ne-apropiem de iarnă.

Fum pe coşuri o să iasă,

Iar noi o să stăm în casă

Mulţumiţi de ce-am făcut

Şi că toamna a trecut.

Paul Năvală, VI-a B

În grădina minunată

A crescut un trandafir

E o lucrare de artă

Şi culoare de rubin.
Dimineaţa pe petale

Cresc bucăţi de diamant.

Oare plânge? Oare-l doare?

Oare-s perle sau smarald?

Corina Florica Malanca, V-a B

Împovăraţi pe aripioare,

De ploaie binefăcătoare,

Trei fluturaşi căutau lăcaş.
În zborul lor uşor şi lin,

Cel alb s-a aşezat pe un crin,

Cel de o culoare aurie,
Pe un fir de păpădie.

Cel roşu aprins ca inima,

Şi tot la fel de drăgălaş,

Într-o lalea găsi lăcaş.

Soarele când s-a ivit,

Cu căldură le-a zâmbit,

Şi le-a luat de pe-aripioare

Picurii de lăcrimioare.

Bertici Beatrix, a VI-a A

Pentru părinţii noştri

Rugăciunea unui copil

Doamne, în seara asta te rog ceva special...

Transformă-mă într-un televizor, ca să îi pot lua locul.

Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea.

Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu.

Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute.

Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului, atunci când ceva nu funcţionează...

Şi să îi ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă.

Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită.

Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine...

Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine.

Doamne, nu-ţi cer prea mult! Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.

"Când vrei să comunici, încerci orice modalitate."

Luciana Tămaş: De la ce vârstă pictaţi ?

Chemao Maountassir: Am început în copilărie, dar ca profesionist, în 1972.

L.T.: Ce reprezintă arta pentru dumneavoastră ?

C.M.: Consider arta o terapie. Când pictez, mă simt bine, poate şi pentru că pot să mă exprim prin culori.

L.T.: Fiecare artist are un mod specific în care creează. În cazul dumneavoastră, cum şi când se produce miracolul ?

C.M.: Sunt mereu luat prin surprindere. Lucrez şi lucrez şi uneori sunt pus în situaţia să mă opresc pentru că obosesc. În noaptea în care tatăl meu stătea să moară, am pictat. Dimineaţa, a murit... ; lucrarea pictată de mine în noaptea respectivă nu are valoare, în sensul că nimeni nu ar putea să mă convingă să o vând. Cu niciun preţ !!!

L.T.: Ce înseamnă "valoarea" când vine vorba despre artă ?

C.M.: Este o noţiune relativă. Uneori, vând lucrări la valori foarte mari; alteori, când simt că o lucrare îi place cuiva cu adevărat, şi observ că nu are suficienţi bani pentru ca să o poată achiziţiona, sau că a cumpăra lucrarea ar fi pentru respectiva persoană un sacrificiu prea mare, i-o fac cadou. Îmi ştiu preţul de piaţă şi ştiu că munca mea are preţuri foarte diferite. Însă nu cred în ideea de cotă artistică. Dacă vrei să ai cotă, poţi recurge la tot felul de trucuri (ultima modă este aceea să vinzi pe Internet). Însă eu percep asta ca pe un fals. Nu cred în ideea de piaţă de artă; cred în relaţiile care se stabilesc între oameni.

L.T.: Una dintre întrebările foarte frecvente în interviurile realizate cu diferiţi artişti este dacă arta respectivului este influenţată de cineva. N-aş vrea să merg împotriva "curentului". Deci, ce artişti vă influenţează ?

C.M.: Influenţele vin din mai multe direcţii. Dar cred că cel mai aproape de creaţia mea este Picasso şi americanul Jackson Pollock.

L.T.: Dar au tehnici atât de diferite...

C.M.: Este real ceea ce spui. Dar eu îl cunsider pe Picasso ca fiind diferit de ceilalţi, pentru că a avut mai mult curaj. A crezut în abstract, nu în figurativ.

L.T.: Şi aici ar fi o întreagă discuţie. Picasso nu cred să aibă nicio lucrare cu adevărat abstractă. Toate lucrările lui se pliază peste realitate.

C.M.: Da, dar a deformat îngrozitor realitatea, astfel încât am putea să spunem că rezultatul muncii lui este o formă de abstracţiune.

L.T.: Şi aici lucrurile sunt discutabile. Eu consider că şi cei mai realişti dintre pictori, aceia care pictează şi ultimul detaliu, în momentul în care introduc "realitatea" în pictură, o deformează. Oricum, Pollock este cu adevărat un abstracţionist. Ce părere aveţi despre celelalte modalităţi de exprimare artistică ?... Instalaţiile, de exemplu.

C.M.: Instalaţiile pot exprima multe şi fiecare artist îşi găseşte propriile lui modalităţi de a exprima o idee. Acum există calculatorul, fotografia...

L.T.: Unde vor viziona creaţii artistice oamenii viitorului ?

C.M.: Cred că artiştii vor merge acolo unde merg şi ceilalţi, poate chiar în supermarketuri.

L.T.: Adică nu vor mai exista muzee ?

C.M.: Foarte posibil.

L.T.: V-am vorbit despre gAsPexT şi mi-ar plăcea să ştiu şi părerea dumneavoastră.

C.M.: Sunt de acord cu ideea. Oricine îşi poate exprima sentimentele. Doar să aibă curajul să picteze. Când vrei să comunici, încerci orice modalitate. Desigur, în artă sunt importante sensibilitatea şi creativitatea. Eu cred cu putere în libertate.

L.T.: Adică sunteţi un artist liber ?

C.M.: Sunt un artist liber! Artiştii independenţi (ca mine şi tine) sunt cei mai importanţi. Prin acest tip de artişti vorbeşte timpul în care trăim şi nu este puţin lucru. Unii cred că arta este în suferinţă, dar eu nu cred că arta suferă de ceva. E nevoie doar de oameni cărora le place munca ta şi, desigur, trebuie să înţelegem arta, diversitatea ei. Cred că este ca în muzică – sunt mai multe tipuri de muzică. Alegi ce îţi place, dar dacă mergi la şcoală, înveţi mai multe despre muzică. Cu cât ştii mai mult, cu atât iubeşti mai mult !

Chemao Maountassir este preşedintele Asociaţiei Artiştilor din Maroc. Am învăţat din discuţiile cu dânsul că în viaţă cu adevărat importantă este pasiunea. Chemao Maountassir rămâne devotat picturii şi crede cu putere că arta conservă spiritul timpurilor noastre. Unii contemporani ar spune că asta este o naivitate. Rămâne de văzut, însă, cum vor judeca cei ce vin după noi. Eu aş paria pe spusele domnului Maountassir.
Luciana Tămaş, IX-a C
ANIVERSĂRI-COMEMORĂRI

(8 noiembrie1880 – 19 octombrie 1961)

Mihail Sadoveanu, ”Ceahlăul literaturii române”, cum l-a numit Geo Bogza, ”Ştefan cel Mare al literaturii române” cum i-a spus George Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică, grandoarea compoziţională şi care a marcat întreaga literatură română din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fiică de răzeşi.

Urmează cursurile şcolii primare în oraşul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iaşi. Debutează în revista ”Dracu” din Bucureşti cu schiţa ”Domnişoara M. din Fălticeni” (1897), sub semnătura Mihai din Paşcani. Se căsătoreşte cu Ecaterina Bălu (1901), cu care are 11 copii, iar în 1904 se mută la Bucureşti, unde desfăşoară o prodigioasă activitate literară. Moare la 19 octombrie 1961, regretat de toţi literaţii vremii

Muzeul Literaturii Române din Iaşi organizează în fiecare an la data de 8 noiembrie manifestarea tradiţională dedicată scriitorului. Momentul colocvial are loc la Muzeul Mihail Sadoveanu (Casa cu turn din Copou). În această casă au ieşit de sub pana scriitorului operele: Venea o moară pe Siret (1925), Hanul Ancuţei (1928), Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur şi Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), două volume din trilogia Fraţii Jderi.

În acest an, manifestarea a fost intitulată "Sadoveanu - pescar şi vânător", incluzând un colocviu şi o expoziţie foto-documentară.

Pop Ştefana, X-a C

Petre Ispirescu şi lumea basmelor

Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830, Bucureşti — d. 27 noiembrie 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor şi tipograf român. Este cunoscut mai ales datorită activitaţii sale de culegător de basme populare româneşti pe care le-a repovestit cu un har remarcabil. Printre cele mai cunoscute basme culese, editate, repovestite şi tipărite de Petre Ispirescu se numără şi următoarele:Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Balaurul cel cu şapte capete, Fata de împărat şi pescarul şi Fiul vânătorului.

Tatăl său, Gheorghe, avea o frizerie, iar mama, Elena, de origine transilvăneană, era, se pare, o povestitoare neîntrecută. De la părinţi sau de la calfele şi clienţii tatălui său, Ispirescu a putut asculta numeroase creaţii populare, mai ales basme. "N-am trecut nici patru clase primare", mărturiseşte Ispirescu lui J. U. Jarnic. Din iniţiativa mamei, Petre este deprins să citească de către dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartierul lor.

În 1840 Petre Ispirescu îsi continuă studiile la cantorul Lupescu de la biserica Olteni. Din pricina lipsurilor materiale, se vede nevoit, la 12 ani, să-şi asigure singur existenţa. Nereuşind să-şi desăvârşească instrucţia în şcoală în anul 1844, dar avid de cât mai multe cunoştinţe, Ispirescu intră ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, sperând că acolo unde se tipăresc cărţile se poate studia. Se califică în meseria de tipograf. Devine serios, stăruitor şi solitar, iar mai târziu el devine asociatul unei părţi egale din tipografie. Talentul său se dezvăluie în basme, căci limbajul popular îi era apropiat şi îl stăpânea ca un adevărat povestitor anonim.

În 1882 publică principala operă a vieţii sale Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, cu o prefaţă de Vasile Alecsandri. Academia Română, însă nu încoronă volumul, după cum îl făcuse Alecsandri să spere pe autor. Se preocupă, primul la noi, de valorificarea folclorului copiilor, în volumul Jocuri şi jucării de copii, adunate de Ispirescu, culegător-tipograf (Sibiu, Editura Institutului tipografic). La 27 noiembrie 1887 o congestie cerebrală îl loveşte la masa de lucru şi îl duce în bezna nopţii, însă opera sa rămâne o moştenirii preţioasă pentru literatura şi cultura noastră.

Pleth Renata, IX-a B
George Washington

-primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii-
George Washington s-a născut la data de 22 februarie 1732 şi a decedat în 14 decembrie 1799 în Mount Vernon, Virginia. El a fost om de stat american, militant şi factor activ în obţinerea independenţei faţă de Marea Britanie a coloniilor din America de Nord, primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forţelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) şi Yorktown (1781), hotărâtoare pentru obţinerea independenţei Statelor Unite ale Americii. În 1787 Washington a fost preşedintele Convenţiei Constituţionale care a adoptat Constituţia Statelor Unite ale Americii, în vigoare şi azi. Ca preşedinte între 1789 şi 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaţionismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite de a interveni cât mai puţin posibil în afacerile politice ale lumii şi, mai ales, de a nu se alia cu nicio naţiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

Ceea ce ştiu foarte puţini este că Washington a fost mason, ca şi 50 din 56 de oameni care au semnat Declaraţia de Independenţă din SUA în anul 1776. Şi pe mormântul lui apare mai întâi semnul apartenenţei la această societate secretă, apoi titlul de prim preşedinte al SUA. Astăzi este recunoscut în întreaga lume drept una dintre cele mai importante figuri din întreaga istorie americană.

Pleth Renata, IX-a B

OBICEIURI-TRADIŢII

Tradiţia populară numeşte luna noiembrie şi Brumar sau Promorar. Motivul este evident: intensificarea acestor fenomene (bruma şi promoroaca). În unele balade apare chiar şi un personaj care, sărutând florile, le face să se ofilească. Pe lângă acestea însă, noiembrie este denumit şi luna vinurilor (Vinar sau Vincer), care încep să se limpezească în butoaie.

8 Noiembrie: Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
Sfinţii Arhangheli sunt îngeri cu aripi şi săbii care iau sufletele oamenilor atunci când aceştia mor şi le conduc pe lumea cealaltă, în rai sau în iad, în funcţie de păcatele fiecăruia. Sf. Arhanghel Gavriil este cel care a dat Maicii Domnului vestea naşterii pruncului Iisus şi tot el este cel care stăpâneşte ciuma. Sf. Arhanghel Mihail este mai des întâlnit în tradiţiile româneşti. El este cel care stă la capul bolnavului dacă acesta va muri şi la picioare, dacă acesta va scăpa de boală. După o legendă, Mihail ar fi fost iniţial un om simplu, căsătorit cu o fată frumoasă pe nume Stăncuţa. După căsătorie însă, fata s-a transformat într-o femeie rea, iar pentru răbdarea pe care Mihail ar fi avut-o faţă de aceasta, Dumnezeu l-a facut sfânt. Se zice şi că sfântul şi-ar fi pierdut un ochi în timpul unor certuri cu Stăncuţa. De aceea, moartea ar fi pe jumătate oarbă, luând şi sufletele unor oameni mai tineri.
30 Noiembrie: Sf. Andrei
Sf. Andrei este stăpânul lupilor, fiind cel care îi protejează pe oamenii atacaţi de aceste animale. Sarea descântată şi îngropată acum sub uşa de la grajd se dezgroapă de Sângiorz şi se dă la vaci pentru a fi protejate de lupi şi de alte rele. Nu se dă nimic cu împrumut în această zi, pentru ca nimeni să nu fure roadele câmpului. O altă interdicţie vizează femeile, care nu trebuie să se spele şi să se pieptene. Copiii pun acum la înflorit ramuri de măr, păr sau prun pentru a le folosi drept sorcova, de Sf. Vasile. Fetele şi flăcăii pun grâu la încolţit, iar cel al căruia va creşte mai frumos, va fi cel mai norocos.
Benzar Sabina, VIII-a B

Decembrie

În limbajul popular, decembrie poartă numele Undrea. Denumirea provine de la sărbătoarea Sfântului Andrei (30 noiembrie), care anunţă începutul lunii. În limba veche, cuvântul "Andrei" a devenit "Andrea", transformându-se apoi în "Undrea". Luna decembrie este luna ninsorii, o lună în care activitatea economică a ţăranilor se restrânge, lăsând locul pregătirilor rituale. Marile sărbători ale lunii sunt Sfântul Nicolae şi Crăciunul.

Ianuarie

În limbajul popular, luna ianuarie se numeşte Gerar, denumire ce provine de la gerul mare care caracterizează această lună. Totuşi, dacă în ianuarie vremea e frumoasă, se crede că luna februarie va aduce vreme rea. Sărbătorile care marchează această lună sunt: Anul Nou (Crăciunul Mic), Sf. Vasile, Boboteaza (Iordanul, Botezul Domnului), Sf. Ioan Botezătorul.

Februarie

Denumirea populară a lunii februarie, Faur sau Făurar, trimite cu gândul atât la fierarii care pregătesc în acest timp uneltele pentru aratul de primăvară, dar şi la gerul care, prin îngheţ, dă naştere (fabrică, făureşte) unor noi forme. Sărbătorile care marchează această lună sunt: Întâmpinarea Domnului, Martirii de iarnă, Dragobetele.

Tarnai Tamas, IX-a B

Maramureşul, însemnând vastul ţinut istoric al Maramureşului, este considerat una din cele mai bine păstrate zone ale europei din perspectiva antropologiei culturale şi a etnografiei. Încă mai există vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga depresiune din toate părţile. Moroşenii, sunt ospitalieri, le plac compania şi discuţia. Continuă şi astăzi vechiul obicei de a cinsti pe oricine, originar din timpurile când oamenii din aceeaşi comunitate erau puţini, iar străinii erau şi mai puţini: când două persoane se întâlnesc, se cinstesc unul pe celălalt.

Maramureşul este una din puţinele zone în care costumul tradiţional a fost păstrat aproape nealterat de către influenţele urbane. Şi chiar dacă poate fi admirat doar duminica, atunci când moroşenii merg la biserică, sau cu alte ocazii, de sărbători religioase, fiecare moroşan, fără nicio excepţie, deţine un costum tradiţional. Oricine ajunge în Maramureş, prin Pasul Prislop, care separă munţii Maramureşului de munţii Rodnei, poate observa imediat caracterul definitoriu al aşezărilor maramureşene. Satele sunt mari, adesea destul de compacte, iar casele sunt aliniate la drumul care urmează valea râului. De obicei, sunt două sau trei case aliniate în strâmtul şi lungul petec de pământ deţinut de familie.

În satele din Maramureş tradiţiile şi obiceiurile vechi de sute de ani sunt păstrate, chiar şi de cei mici. Îmbrăcaţi în haine tradiţionale din lână de oaie, cuşme, gube şi traiste, de Crăciun, copiii colindă pe uliţele satului aproape fără încetare. Niciun gospodar nu scapă necolindat de cetele de copii.

Cetele de colindători au însă şi regulile lor, vechi de ani întregi. Spre exemplu, tradiţia spune că primii care intră în gospodăria gazdei sunt băieţii deoarece aduc norocul în acea casă.

Nu putem trece cu vederea nici frumoasele biserici maramureşene care împrăştie din bucuria Crăciunului, alături de care nu lipsesc nici mesele încărcate cu bucate tradiţionale (caltaboşi, cârnaţi, tobă, jumere, ciorbă de porc acrită cu zeamă de varză, friptură de porc, cozonaci şi prăjituri de casă…toate stropite cu horincă de prune).

Dacă ai norocul să te prindă Ajunul în satele din nordul ţării, ai toate şansele să-ţi bată la uşă Viflaimul. Viflaimul este un teatru popular inspirat din textele biblice, introdus în Transilvania de saşi, apoi s-a extins în majoritatea satelor, devenind unul dintre obiceiurile cele mai des întâlnite de sărbători.

Viflaimul este o piesă inspirată din Biblie care relatează povestea Naşterii Mântuitorului şi se joacă de cete de feciori în primele zile de Crăciun, la Anul Nou şi uneori la Bobotează. Spectacolul se joacă pe la curţile gospodarilor, în curţile bisericilor, pe uliţele satelor şi mai nou chiar în căminele culturale. Totul este completat de măşti care împrăştie o culoare aparte Sărbătorilor de iarnă.

Grupurile de copii şi feciori care interpretează “jocul caprei”, ”jocul ursului” sau “jocul moşilor” sunt adesea acompaniate de cântecul fluierului.

Şipoş Andra, VIII-a B

Revistă fondată în anul 2006

An III Nr.7, Decembrie 2008