Liviu branzas raza din catacomba

MĂRTURII…

“…Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându-şi un alt eu în fiinţa sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să realizăm o corespondenţă sufletească. Nu ştiam atunci ce ne va rezerva viaţa, ce rânduială este în planul lui Dumnezeu. Dorinţa de a ne apropia mai mult de El, de a-L simţi viu în fiinţa noastră, ne dădea prilejul să împărtăşim stări sufleteşti şi năzuinţe spre vârful Crucii, pe care voiam s-o urcăm fără să cârtim. Apetitul pe care-l avea pentru actul cunoaşterii duhovniceşti, îmi dădea prilejul, ca şi la Târgşor, să scot din desagă darurile sfinte pe care Patericul, Filocalia şi toate celelalte lucrări ale Sf.Părinţi mi-o umpluseră şi să pun pe masa sufletului său însetat.

Două sau trei luni s-au scurs repede. Despărţirea aducea, în plan divin, câştiguri duhovniceşti, mai mari, mai frumoase pentru Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae, Părintele Ioan, Părintele Ioan Ageu, Părintele Ioan de la Vladimireşti şi alţi duhovnici, pe care Dumnezeu dinadins îi trimisese în temniţă, l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preoţiei se pogorâse pe capul lui “ca roua Hermonului pe Munţii Sionului”.

(Virgil Maxim – Imn pentru Crucea purtată, vol.2, pag.146)

“Liviu Brânzaş, fire domoală, manifesta atitudine de îngăduinţă faţă de greşelile altora.

Nu ne-am mirat nici unul din cei care l-am cunoscut atunci şi acolo pe Liviu, când după ’89, la reîntâlnirea noastră, un bărbat cu părul alb s-a prezentat în sutană. Era Liviu Brânzaş, apreciatul şi fratele nostru de suferinţă, care şi acum, după atâţia ani grei de durere fizică şi morală, era iertător şi se ruga cerând iertare divinităţii.”

(Cornel Onaca – Martori şi martiri, pag.84)

“Uneori privesc cu nostalgie şi bucurie în suflet la anii copilăriei mele, care au fost marcaţi de atâtea evenimente, dar cel mai important dintre toate a fost faptul că am avut posibilitatea de a învăţa, alături de alţi copii, ce este religia. Acele minunate ore de regăsire sufletească pe care le-am petrecut la biserică au fost pentru noi un dar de la Dumnezeu.

Desigur, acest fapt era nedorit de cei care nu voiau să ştim ce este religia, de cei care nu voiau ca noi să cunoaştem cuvântul Dumnezeu şi ceea ce înseamnă El. Ateii care conduceau ţara nu voiau ca noi să înţelegem şi să ştim de ce ne naştem, trăim şi murim pe acest pământ.

Însă, în ciuda tuturor piedicilor şi riscurilor, noi, copiii din Suceagu, am învăţat ce este religia de la Părintele nostru Liviu Brânzaş, care dorea atât de mult ca fiecare copil să cunoască adevărurile de credinţă şi să trăiască după poruncile lui Dumnezeu.

Astfel, în zilele de vacanţă, la chemarea Părintelui, ne adunam la biserică şi petreceam acolo câte 4-5 ore. Când timpul era frumos, stăteam afară pe morminte şi sub lumina soarelui învăţam marile adevăruri ale religiei creştine. Când vremea era nefavorabilă, ne regăseam la biserică, unde stăteam pe bănci, cu Părintele în mijlocul nostru.[…]

Când eram sus în turn şi sosea ora Paraclisului, Părintele trăgea clopotele. El ne-a spus că bunicul său a fost clopotar şi că de la el a moştenit dragostea pentru biserică şi clopote.

Părintele ne spunea de multe ori: “Cea mai frumoasă muzică din lume este dangătul clopotelor”. După ce ne-a spus aceasta, şi nouă ni se părea că este aşa. Tot el ne spunea că cel mai frumos tablou este imaginea unui copil îngenunchiat, cu mâinile împreunate pentru rugăciune.[…]

…dintr-o cutie mică, a scos un obiect foarte mic şi ni l-a arătat. Noi ne-am apropiat toţi să vedem ce este, dar la început nu am înţeles despre ce este vorba. Atunci Părintele ne-a explicat. Era un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care era sculptat chipul Mântuitorului cu coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului se vedea un munte pe care se înălţa o cruce. Parcă era crucea de pe Golgota. Sub muntele cu crucea era scris: Aiud. Ne-am dat seama că medalionul era o amintire din închisoare.[…] Medalionul ne-a descoperit taina vieţii lui. Privind medalionul, am înţeles de ce Părintelui Liviu Brânzaş nu îi era frică să facă religie cu noi. Când te uitai la chipul lui senin, nici nu-ţi venea să crezi că acest om şi-a petrecut toată tinereţea în închisoare. Eu cred că suferinţa din închisoare l-a făcut pe Părintele atât de bun.[…]

Aşa a fost acest om şi preot pentru noi: un părinte adevărat. Iar noi la rândul nostru ne-am străduit ca să fim pentru el adevăraţi fii sufleteşti. Acum când mă gândesc la timpul acela fericit al copilăriei mele, mă cuprinde o tainică bucurie. Ce fericire pentru noi că am avut parte de un asemenea educator în primăvara vieţii noastre! El ne-a învăţat, prin exemplul său, că trebuie să înfruntăm orice primejdii, numai să ne împlinim datoria. Nu voi uita niciodată bunătatea şi abnegaţia lui şi tot ceea ce a făcut el pentru sufletele nevinovate de copii.

Şi veşnic îmi voi aminti – ne-a luminat copilăria cu lumina lui Hristos.”

(Corina-Octavia Ciotlăuş – rev.Gazeta de Vest, sept.-oct. 1995)

“Mulţi l-am cunoscut. Ştia să apară când aveai mai mare nevoie de el, iar în rest avea un răspuns pentru fiecare atunci când era căutat; mai ales de tineri. Blând şi aspru – te privea cu chip senin, încărunţit poate prea devreme şi-ţi vorbea cu atâta convingere încât devenea aproape imposibil să-i rezişti. Uneori se întrista că un lucru atât de evident nu-l puteai înţelege iar atunci, câteodată, stătea ore în şir cu tine într-un timp sofianic. Dacă nu te cucerea cuvântul lui, poate poeziile scrise în condiţiile în care alţii n-ar mai fi sperat nimic sau dacă nici acestea, atunci caietele cu amintiri adunate de la copiii pe care-i catehizase într-o vreme de catacombe sau pur şi simplu te marca prezenţa lui.

Îi plăcea să câştige un om pentru Dumnezeu, dar şi pentru valorile neamului său. Într-una din odăile unui suflet atât de complex, în mod sigur îţi găseai biblioteca. Şi aveai ce aştepta de la acest om, chiar pentru simplul fapt de a şti că te aşteaptă şi el. Un sfat, o încurajare, era greu să nu se constituie într-un imbold spre înainte sau vorba lui Noica spre devenire întru…

Atunci când l-am chemat şi ştia că avem nevoie de el, ni s-a alăturat ca preot în pelerinajul liturgic la biserica lui Horea sau la “Colindul Eroilor”. Ultima dată, pe 16 decembrie anul trecut, a dat Dumnezeu un ger cum mai rar se întâmplă. Părintele a ţinut să vină cu noi de la Fabrica de Bere – unde au căzut primii martiri în ’89 – până sus pe vârful dealului, la Cimitirul Eroilor. După slujba de pomenire, într-o seară de iarnă luminată de mici făclii ce se încăpăţânau să reziste vântului ascunse în mâini îngheţate, părintele a spus poate cea mai scurtă şi mai puternică predică din viaţa sa. Iar în faţa studenţilor a fost ultima. Un cuvânt de foc, un cuvânt viu… Noi aşa te-am cunoscut. Dumnezeu să te bucure, părinte Liviu.”

(ASCOR şi Liga Studenţilor – rev.Filocalia, sept.1998)

NOAPTE DE CRĂCIUN

(Fratelui meu Virgil, născut în noaptea de Crăciun)

Firea freamătă prin noapte în adânc cutremurată,

Peste cerul de cărbune fulgeră o stea curată.

Duhul păcii iar pătrunde lumea până-n temelii

Sus pe bolta nopţii sfinte îngerii aprind făclii.

Magii nevăzuţi prin stele trec spre ieslea de lumină,

Luminoşi prin noaptea vremii vin păstorii şi se-nchină.

Satul cu căsuţe albe sub povara iernii grele

Poartă-n cântec vestea sfântă pe lumini de albe stele.

Pe poteci întroienite licăriri de stea se-aprind,

Glasuri tinere mlădie strămoşescul lin colind.

Vestitorii trec pe uliţi prin viforniţă şi ger,

Peste fruntea lor senină fulguie argint din cer.

În căsuţa bătrânească cu şindrilă de gorun,

Încărcat de-omătul vremii, intră tainic Moş Crăciun.

Şi se-apropie de patul unde creşte din dureri

Licăr de viaţă nouă, cu senin de primăveri.

Chinul picură pe frunte stropi de rouă de cleştar,

Se preling încet pe chipul care arde ca un jar.

Moşul mângâie blând fruntea mamei care-n chin suspină,

Şi în leagănul ce-aşteaptă, pune darul de lumină.

Scâncet de cristal vesteşte rodul viu şi cald de mamă,

Glasul nou durerea mamei ca pe-o ceaţă o destramă.

Noaptea de dureri şi lacrimi se preface-n bucurie,

Prin tăcerea din odaie murmur îngeresc adie.

Sub icoana Prea Curatei cu priviri de necuprins,

Candelă de rugăciune bunicuţa a aprins.

Cere-n ruga ei fierbinte pentru scumpul nou-născut,

Ocrotirea ei cerească, înger păzitor ca scut.

Sânul cald al mamei bune alăptează micul făt,

Ochi de cer de primăvară, păr de aur, trup de-omăt.

Scutec de lumină caldă, dragostea ca o văpaie

Străluceşte-n ochii mamei peste fruntea lui bălaie.

Chipul mamei ca o sfântă scânteiază duioşie,

Legănând ocrotitoare îngereasca lui pruncie.

Preacurata din icoană îi zâmbeşte ca o soră,

Peste leagănul de aur pâlpâie o auroră.

Pace blândă se coboară peste suflete balsam,

Cu penelul tainic gerul argintează flori pe geam.

La fereastră vestitorii s-au oprit acum tiptil,

Cântul lor de-argint îngână glasul dulce de copil.

Viaţa nouă îşi înalţă imnul spre albastre spaţii;

Nevăzut destinul scrie semne printre constelaţii.

Vestitorii pleacă-n noapte, iar pe albele cărări.

Fumul lin ca o tămâie se ridică peste zări.

Bolta cerului de iarnă pare-o peşteră înaltă

Ocrotind căsuţa albă ca pe-o iesle luminată.

Tot mai lin se-aud în noapte cum se sting colindătorii;

La căsuţa luminată înfloresc la geamuri zorii.

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Liviu Brânzaş s-a născut la 16 decembrie 1930, în satul Sâniob, judeţul Bihor, fiind al treilea din cei patru copii (Virgil, Sabina, Liviu şi Cornelia) ai lui Ioan şi Ecaterina Brânzaş.

Primele clase primare le-a urmat la şcoala din Sâniob, până în anul 1940, când în urma Dictatului de la Viena, s-a refugiat cu familia în localitatea Finiş. Aici a continuat şcoala primară.

A urmat cursurile liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş, un liceu de tradiţie românească şi creştină.

În data de 15 noiembrie 1951 a fost arestat pentru activitate anticomunistă, după ce fusese ascuns în satele din munţi timp de doi ani.

În urma unui simulacru de proces, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru “uneltire contra ordinei sociale”, aceeaşi condamnare primind şi fratele său Virgil (n.:25 dec.1926 ; d.:apr.1998). Astfel, au fost în închisoare tatăl, Ioan Brânzaş, şi cei doi fii: Virgil şi Liviu, asemeni altor familii de români, având “vinovăţia” de a fi crezut în Dumnezeu şi de a-şi fi voit liber neamul.

Va suferi, la fel ca fratele său Virgil, timp de 13 ani supliciul închisorilor comuniste: Oradea, Jilava, mina de plumb Cavnic, Gherla şi Aiud. Participă la marea grevă a foamei de la Aiud, în urma căreia sunt trimişi disciplinar la Gherla, în Zarcă.

La Aiud, a avut prilejul de a sta câteva luni, în aceeaşi celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae, cu care a păstrat legătura şi după eliberarea din închisoare. Părintele Stăniloae (la fel ca şi ceilalţi preoţi pe care Liviu Brânzaş i-a cunoscut de-a lungul detenţiei) i-a adus imense câştiguri duhovniceşti, călăuzindu-l în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Este eliberat în anul 1964, odată cu toţi deţinuţii politici, dar din Zarca Aiudului.

În anul 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, iar după primul an de studii este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică.

Este preot-paroh timp de 22 de ani în parohiile: Iacobeni, Tureni şi Suceagu. În acest timp, refuză să se supună interdicţiei de a face catehizarea copiilor, deoarece a considerat componenta creştină a educaţiei, ca pe o latură fundamentală şi definitorie a neamului românesc.

De la primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, devine duhovnic al Congreselor A.F.D.P.R.. Fiind înzestrat cu un verb penetrant şi având talentul de a “pune degetul pe rană”, cuvântările sale rostite cu aceste ocazii au fost declarate “Documente ale Congresului”. A avut o vie activitate publicistică în ziare şi reviste, în care a pledat consecvent pentru convingerile sale.

A trecut la cele veşnice joi, 3 septembrie 1998, la numai cinci luni după fratele său, Virgil.

În anul 1999 a fost publicată cartea “Martor într-un proces moral” care cuprinde majoritatea articolelor sale publicate în diferite ziare şi reviste, şi o parte din cuvântările rostite la Congresele A.F.D.P.R.

CUPRINS

Cuvânt înainte

Din noaptea amintirii

Cap. 1. Securitatea din Oradea

Cap. 2. Penitenciarul Oradea

Cap. 3. Jilava

Cap. 4. Cavnic

Cap. 5. Gherla I

Cap. 6. Aiud I

Cap. 7. Gherla II

Cap. 8. Aiud I

Cap. 9. Reeducarea

Cap. 10. Zarca

Cap. 11. Eliberarea din închisoare

Mărturii…

Noapte de Crăciun (poezie)

Notă biografică

Indice de nume

Cuprins