Liviu branzas raza din catacomba

Raza din catacombă a fost mai strălucitoare ca oricând!
* * *
Peste câteva zile se produce un eveniment care tulbură viaţa generală obişnuită. Se face repartiţia deţinuţilor după condamnări. La celula 101 sunt concentraţi cei cu muncă silnică pe viaţă, la 102 cei cu 25 de ani muncă silnică, iar în continuare la fel, în ordinea condamnărilor. Printre noii camarazi de celulă sunt trei studenţi: Gelu Gheorghiu, Andrei Lazăr şi Mihai Fotin. Toţi trei au trecut prin infernul de la Piteşti.

Gelu Gheorghiu este primul student care a fost dispus să ne povestească tragedia de la Piteşti. Zile în şir, stăm în jurul lui şi ascultăm ce ne relatează. Gelu povesteşte mai detaşat despre ororile petrecute acolo, deşi a trecut prin epicentrul iadului. El a fost eroul tragic al unei tentative de sinucidere. Flăcările acelui infern au fost atât de insuportabile încât mulţi ar fi vrut să scape prin suicid. Dar diavolii care chinuiau erau atât de atenţi ca nimeni să nu poată scăpa din cazanul torturilor, încât încercările de a scăpa în acest fel nu au reuşit, cu o excepţie sau două. Caracterul absolut demonic al acelei acţiuni este atestată chiar de acest fapt. Nu suprimarea era obiectivul final, ci chinuirea perpetuă, veşnicia iadului.

Ah, dacă Gelu ar avea posibilitatea să-şi scrie amintirile acum, când sunt încă proaspete! Dacă ar veni acum libertatea şi ar apare o astfel de carte! Dacă aş avea suficiente puteri, aş institui obligativitatea pentru fiecare român de a cunoaşte tragedia monstruoasei experienţe prin care a trecut o generaţie. De-a lungul istoriei, au fost asasinaţi milioane de oameni; acelora li se omora trupul. La Piteşti se ucidea sufletul. Pasiunea şi cruzimea cu care se făcea acest lucru, demonstrează că în spatele acestei acţiuni era inspiraţia şi voinţa satanică. Când va veni libertatea de a scrie şi publica, oare câţi dintre aceşti martirizaţi vor mai supravieţui?
* * *
La puţin timp după întoarcerea de la izolare, politrucul îl ia pe fratele meu şi îl mută într-o celulă vecină. Şi-a amintit, după discuţia aprinsă de la izolare, că se săvârşise o imensă greşeală politică: doi fraţi în aceeaşi celulă. Era de neiertat. Dacă n-ar fi fost vorba de propria lui persoană, pentru o asemenea greşeală ar fi fost necruţător. Dar tocmai el a scăpat din vedere, până acum, acest fapt inadmisibil în închisorile comuniste. După importanţa pe care o dau politrucii acestui fapt, ai crede că se periclitează însăşi existenţa regimului.

S-ar putea scrie un studiu interesant intitulat: “Comunismul împotriva frăţiei”. În închisorile comuniste din România s-a practicat o intensă luptă împotriva frăţiei. Prima frăţie persecutată a fost “frăţia de cruce”. În trecutul nostru istoric, frăţia de cruce a fost o instituţie spirituală, în cadrul căreia doi sau mai mulţi tineri se legau între ei, printr-un ceremonial cvasireligios, ca să lupte pentru un ideal superior în spiritul sacrificiului şi onoarei. Organizaţiile legionare pentru elevii de liceu s-au denumit “Frăţii de Cruce”. Această denumire a fost utilizată pentru prima dată oficial, de către o organizaţie de luptă naţională din Transilvania, condusă de Amos Frâncu. Frăţia de sânge şi frăţia de cruce îi uneau pe luptătorii români. Această denumire au preluat-o legionarii, găsind-o atât de inspirată şi în conformitate cu tradiţia eroismului românesc. Pentru aceste motive, de ordin politic în primul rând, după instaurarea comunismului, cuvântul “frate” şi derivatul lui, “frăţie”, erau persecutate cu înverşunare.

Această persecuţie era similară cu cea împotriva creştinismului primar, când păgânii, ostili spiritului iubirii fraterne dintre primii creştini, au exercitat persecuţii fizice şi morale pentru a distruge solidaritatea pe care o crea acest sentiment. În veacul nostru, a fi “frate de cruce” constituie o crimă împotriva comunismului. De aceea, închisorile din România sunt pline de elevi şi studenţi care – în viziunea conducătorilor bolşevici – trebuie să fie nimiciţi, pentru că frăţia afirmă iubirea şi solidaritatea (într-un regim comunist, acestea sunt nedorite şi interzise), iar crucea care simbolizează credinţa, este o altă valoare care trebuie distrusă, fiind periculoasă pentru ateismul comunist.

Comunismul nu se manifestă numai împotriva frăţiei morale şi politice, ci şi împotriva frăţiei de sânge. Deţinutul politic din închisorile comuniste este total izolat de familie. Pentru familiile noastre noi suntem morţi. Nimeni nu ştie unde suntem şi cum suntem. Nici chiar cei eliberaţi – sub teroarea ameninţărilor – nu anunţă familiile celor rămaşi între ziduri şi zăbrele. Excepţiile fericite sunt rare. Existenţa prin apropiere a unui frate, poate constitui o consolare sau o încurajare. De aceea politrucii şi gardienii fac tot posibilul ca un deţinut să nu beneficieze de nici cea mai mică umbră de consolare. Acesta este un aspect minor, aş putea spune, pe lângă celelalte orori săvârşite de bolşevici împotriva sentimentelor umane. Cruzimea sadică de a ucide pe părinţi în faţa copiilor şi invers, este bine cunoscută. Aceste fapte constituie pagini îngrozitoare în istoria crimelor bolşevice. O caracteristică fundamentală a sistemului bolşevic este obsesia de a suprima orice sentiment uman sau fratern. Nu se vor putea cunoaşte niciodată în întregime atrocităţile săvârşite. Ceea ce s-a întâmplat în acest vast imperiu al terorii, nu se va putea reconstitui în totalitate, niciodată.

La terifianta “reeducare” de la Piteşti, unul din ţelurile principale era profanarea şi dezrădăcinarea sentimentelor fireşti filiale şi fraterne. Mama trebuia să fie prima citadelă din inima tânărului creştin care trebuia terfelită şi distrusă. Fraţii trebuiau să se bată între ei, iar fiii să-şi bată părinţii. Când mă gândesc la acest aspect al diabolicei acţiuni de masacrare morală a tineretului creştin din România, nu-mi pot exprima suficient starea sufletească (un amestec contradictoriu şi violent de uluire, decepţie, dar mai ales de revoltă) la gândul că aşa-zisa lume creştină din occidentul Europei şi America simpatiza şi colabora cu acest sistem demonic, în timp ce creştinii din bicontinentalul lagăr de exterminare erau supuşi la un asemenea tratament!
* * *
Din fericire pentru toţi cei din celulă, Gelu Gheorghiu este un povestitor fantastic. Cunoaşte zeci de romane pe care le povesteşte într-un mod unic. Se aşează pe un pat de sus, ca să fie auzit de toată lumea. Are un ac în mână (bineînţeles, unul confecţionat în închisoare), cu care, în timpul povestirii, mereu “coase” pantalonul în dreptul genunchiului. Numai executând acest “tic” poate povesti. Este un noroc deloc neglijabil să stai în celulă cu un asemenea povestitor. Câteva ore trec ca într-un vis frumos.

Într-o noapte se întâmplă o scenă amuzantă, legată de aceste ore de “lectură” prin audiţie. Toată seara, Gelu a povestit un roman poliţist intitulat “Broscoiul”, al cărui personaj principal, supranumit astfel, era un criminal fioros. În toiul nopţii şi al somnului profund, auzim nişte strigăte disperate. Ne trezim alarmaţi şi încercăm să ne dăm seama ce se întâmplă. Moş Mâţu, unul dintre camarazi, un ţăran mai în vârstă din Banat, visase urât.

- Ce-ai visat, moşule? întreabă unul.

- Am visat că mă strângea de gât “Broscoiul”!

- Ha, ha, ha!… şi ecoul hohotului nostru de râs răzbate pe coridor.

Intrigat, gardianul de serviciu deschide uşiţa.

- Ce v-a apucat, mă? întreabă el.

Nu-i răspunde nimeni, căci noi “dormim” nemişcaţi şi în deplină linişte. Gardianul închide uşiţa, mormăind nedumerit.

* * *
A venit primăvara. Stăm tot mai mult la fereastră şi inspirăm aerul proaspăt ce răzbate până la noi. O bârnă a oblonului se ridică şi privim prin acest spaţiu subversiv lumea de afară. În dreptul închisorii, dincolo de şoseaua care duce la Dej, sunt câteva case. Într-una din ele, locuieşte o elevă. Ea a devenit obiectul interesului nostru, al celor tineri, şi subiect al unor discuţii pasionate. Îi urmărim toate mişcările, îi studiem gesturile, îi interpretăm întreg comportamentul. Se naşte o concurenţă la inima ei. Hotărâm – în final – să fie doar un singur îndrăgostit. Toţi renunţăm în favoarea lui Mişu Fotin. Deşi totul are aspectul unui joc adolescentin, citesc pe chipul lui Mişu o stare de tainică satisfacţie. El, cel mai taciturn dintre toţi, simte mai intens nevoia de a avea un interlocutor sentimental, chiar şi de la distanţă. Sărmanii de noi! De-abia în asemenea situaţii, ne dăm seama de profunda autenticitate a versurilor lui Radu Gyr din “Noi nu am avut tinereţe”:

“Noi nu am avut Heidelberguri

Cu blonde iubiri diafane…”

Oare va afla vreodată această fată de câtă atenţie şi admiraţie s-a bucurat din partea unor tineri ascunşi în dosul oblonului întunecat? În acest timp, tinerii de afară se plimbă pe sub teii înfloriţi, trimit scrisori romantice iubitelor, se duc la teatru şi cinematograf. Iată, au terminat şcoala. Moment fericit. Se cântă “Gaudeamus igitur…”. “Să ne bucurăm, aşadar cât suntem tineri”! Da, ei se pot bucura! Dar noi, tinerii din umbra zidurilor? Pare paradoxal, dar şi noi avem bucuriile noastre. Bucurii care uneori întrec în intensitate şi în vrajă pe cele din libertate.

Este adevărat că bucuriile ocnaşilor sunt de fapt doar momente răzleţe când răul scade în intensitate. În închisoare nu este niciodată bine, ci poate fi doar mai puţin rău. Să ne bucurăm, de pildă, că astăzi gardianul este supraocupat şi noi putem murmura, în colţul cel mai îndepărtat de uşă, un cântec religios, un marş naţional sau o romanţă. Să ne bucurăm că am confecţionat, după o trudă sisifică de câteva săptămâni, un ac cu care ne vom putea coase câteva petece pe pulovărul sau cojocelul tot mai deteriorate de ani. Să ne bucurăm că am zărit prin deschizătura unei scânduri mişcate de la locul ei, cu riscul de a merge la carceră, un petec de cer albastru sau dealurile înverzite din apropiere.

În cartea intitulată “Tinereţe” a episcopului Ioan Suciu de la Blaj, el însuşi un erou al credinţei, găsim aceste admirabile cuvinte ale lui Paul Claudel: “Să nu crezi aceluia care zice că tinereţea este pentru distracţie şi plăcere: tinereţea nu e făcută pentru amuzare, ea este plămădită pentru eroism”. Şi însuşi apostolul martir care a fost Ioan Suciu, spune în aceeaşi carte: “Tinereţea traiului tihnit nu aduce nici o dobândă pentru Neam. Tinereţea călită în suferinţă înalţă întotdeauna. Neamul nu are nevoie decât de tineri care ştiu pătimi şi răbda”.Oricât ar părea de curios pentru unii, aceste fraze sunt o parafrază din cartea “Pentru legionari”, unde găsim, la pagina 176, următoarele cuvinte: “Din petrecerile şi din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câştigat niciodată nimic. Din suferinţă totdeauna a ieşit ceva mai bun pentru el”. Fără nici o îndoială că minunata carte a marelui prelat (apărută în 1943) s-a inspirat din Cartea Căpitanului (apărută în 1936). Cei care au vreun dubiu nu au decât să-şi răspundă la întrebarea: cine este autorul textului citat, în aceeaşi carte şi în acelaşi capitol: “Cine renunţă la mormânt, renunţă la înviere”?

Se ştie că profesorul de religie şi apoi prelatul greco-catolic Ioan Suciu a fost un admirator al tineretului legionar (ultimul capitol din “Tinereţe” fiind un elogiu şi o expresie a acestei admiraţii), iar cărţile sale “Tinereţe” şi “Eroism” fac parte din patrimoniul doctrinar şi spiritual al acestui tineret.

Ca un corolar al acestor adevăruri, înseamnă că închisoarea este şcoala care plămădeşte viitoarea elită a neamului. Căci aici se dezvoltă calităţile esenţiale care se cer unui conducător. După o perioadă de prigoană anticreştină şi antinaţională, numai din închisori poate ieşi acea forţă care să fie capabilă să reînnoiască societatea.

Din nefericire, după căderea sistemului comunist, România va intra din nou sub puterea vechilor activişti de partid. Ei îşi vor afirma, cu tupeul specific bolşevicului, dreptul de a purifica România de comunism. O farsă mai oribilă şi mai tragică pentru destinul şi viitorul naţional nici nu se poate imagina.
* * *
Stau şi privesc marele zid cu sârmă ghimpată care ne înconjoară. El limitează în spaţiu universul nostru. Şi timpul trece, şi trece… Dar, nu! Este numai o iluzie că timpul trece. De fapt, timpul a încremenit. Închisoarea pare un univers minuscul care stă suspendat mai presus de timp şi spaţiu. Dacă nu putem să înaintăm în spaţiu, avem impresia că nu înaintăm nici în timp. Este o impresie stranie că totul s-a oprit. Că noi nici nu mai existăm.

Totuşi, se întâmplă un fapt care ne scoate din aparenta nefiinţă şi ne introduce brutal în lumea realităţii. Suntem în ziua de 31 iulie 1955. Vine un gardian şi strigă:

- Toată lumea îşi face bagajul!

Este ca un strigăt de alarmă peste o cazarmă adormită. Pe coridor se aud paşi mărşăluind. Se deschide şi uşa noastră:

- Toată lumea afară!

Ieşim pe culoarul suspendat şi coborâm la parter. Aici sunt sute de oameni stând jos lângă bagaje. Gardienii strigă şi ameninţă continuu:

- Stai jos! Nu te mişca! Nu vorbi!

Este o tactică psihologică de intimidare şi teroare. Excelează în strigăte, ca de obicei, sadicul Şomlea cel Mare. Mare în înălţime (în raport cu fratele său) şi mare în cruzime (în raport cu toţi ceilalţi gardieni). Predăm echipamentul şi ne îmbrăcăm cu hainele noastre. Cei cu peste 15 ani condamnare primim lanţuri. Lanţurile te duc înapoi la timpul galerelor. Suntem scoşi din celular, îmbarcaţi în dube şi duşi la gară.

Adio, Gherla! Blestemul străvechi: “Mânca-te-ar gherla!” a fost pentru noi o cruntă realitate. Gherla a muşcat cu cruzime o porţiune din viaţa noastră.

Călătorim iarăşi spre o ţintă necunoscută. Curând ne vom dumiri. Vagonul-dubă este garat pe o linie moartă a staţiei Aiud.

Cap. 6. AIUD (I)

Am sosit, aşadar, la Aiud …

În plină zi, intrăm în marea închisoare. Spre deosebire de starea de teamă trăită la intrarea în închisoarea Gherla, aici trăiesc o stare de împăcare. Parcă am sosit, în sfârşit, acasă. Nici nu bănuiam că pentru tot restul tinereţii mele, adevărata mea casă va fi Aiudul.

Suntem duşi în celular, în spaţiul mare de la parter. Suntem grupaţi după condamnări. Apoi începe repartiţia în grupe de câte patru. Deţinuţii cu aceeaşi condamnare se pot aranja după preferinţă. Eu stau în rând cu fratele meu, ca să intrăm în aceeaşi celulă. Iluzie vană! În spatele nostru, de la o anumită distanţă, tânărul politruc de la Gherla (Rusu?), elegant şi parfumat, ca de obicei, supraveghează mişcările. Când este rândul nostru, se apropie pe neaşteptate şi îl scoate pe fratele meu din front. Politrucul mă priveşte insistent, cu sadică satisfacţie în ochi. Mă abţin să-i spun ceva, dar îl privesc cu tot dispreţul de care sunt capabil. Cred că interpretează privirea mea ca pe un scuipat în faţă. Dar tace şi el, considerându-se totuşi biruitor.

Urcăm la etajul trei şi suntem duşi pe latura numită “Scurta-Sud”, ultima celulă pe stânga, vizavi de WC. Celula 241. Ceilalţi trei sunt: Ion Constantin, Nicolae Jipa şi Grigore Chelsoi.

Ion Constantin este inginer şi a fost arestat în 1948 pentru activitate anticomunistă în zona Aradului. Este comandant-ajutor legionar, venit din Germania după 1944. Este originar din Buzău.

Nicolae Jipa este dintr-o localitate din Muntenia. Este un om în vârstă, simplu, bun şi blând. Are ochii întotdeauna parcă înlăcrimaţi. A făcut închisoare şi sub regimul Antonescian.

Grigore Chelsoi este din Dorna-Cândreni. A fost arestat împreună cu fratele său Nicanor, într-o mare organizaţie anticomunistă din Bucovina. Nicanor fusese condamnat iniţial la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa. Grigore este un tânăr bine legat şi plin de optimism. Preferă să i se spună Gogu.

Celula noastră are o poziţie strategică avantajoasă. Suntem vizavi cu WC-ul, unde vin la program toate celulele de la etajul trei de pe scurta-sud şi scurta-nord. Pe scurta-sud sunt cei cu 25 de ani muncă silnică, iar pe scurta-nord cei cu muncă silnică pe viaţă. Încetul cu încetul, începem să-i cunoaştem după chip pe cei ce vin la program. Vederea se face printr-o gaură destul de bună. Uşa noastră are mai multe găuri, dar pe celelalte le ţinem bine camuflate, pentru rezervă. Din când în când, gardianul poreclit “Asparuh” (după chip şi manifestări seamănă cu un şef de hoardă barbară), ne astupă gaura.

În prima celulă de lângă WC este un tânăr arestat din 1941, Gică Zotu. Tot acolo este Fănică Sotirescu, cu foarte mulţi ani de închisoare. Din când în când, vorbim cu ei de la fereastra WC-ului. Când mergem la plimbare în ţarc, Fănică Sotirescu mă salută de sus.

În celulă viaţa se desfăşoară liniştit. Avem mai multe activităţi pe ordinea zilei. Învăţăm limba germană de la Ion Constantin. Pentru divertisment, ne povesteşte amintiri din Germania. Pentru moş Jipa timpul trece mai greu. Deşi slăbit, se plimbă mult în spaţiul de la uşă. Bietul moş Jipa! Este un om atât de blând!

Pe fereastră avem perspectivă spre dealurile dinspre Păjida. Când se lasă înserarea, privesc cum se prelungesc umbrele în poienile din pădurile de pe dealuri. Mi-aduc aminte de poienile Iepureasca şi Mileul, din Munţii Codrului, spre care priveam în anii copilăriei. De aici, de la etajul trei, se vede şi calea ferată pe care urmărim trenurile. Pe fiecare tren ce pleacă spre apus, încarc o părticică din dorul meu de acasă. Cu toate acestea, nu ştiu cum se face că dorul acesta nu se termină niciodată, ci dimpotrivă, creşte. Privind, murmur versurile învăţătorului meu Vasile Bucur:

“Ia-mă vântule cu tine,

Du-mă-n satul meu, acasă.

Nostalgia greu m-apasă

Dorul junghi în piept mă ţine.

Mamei, zilele puţine,

Să le mângâi mă mai lasă…”

* * *
Pe latura aceasta, în celulele mai apropiate, descoperim câţiva camarazi: Părintele Aurel Lazarov, Pavel Grimalschi, Ghiţă Clapon… . Ion Constantin vorbeşte frecvent cu Pavel Grimalschi, pe care îl cunoaşte din Germania. Într-o zi, asist la un dialog amuzant. Ghiţă Clapon a pornit la identificarea vecinilor. Intră în dialog cu Părintele Lazarov, pe care nu-l cunoaşte. Ghiţă întreabă:

- Cine eşti?

- Preftu, răspunde Părintele.

- Preşu, preşu, zice Ghiţă, dar cine eşti? Să nu mă duci cu preşu!

Cei care cunoşteam despre ce este vorba, am pufnit în râs. Spre deosebire de noi, Ghiţă Clapon nu ştia că numele conspirativ din închisoare al Părintelui Lazarov era “Preftu”. Preftu în limba aromână înseamnă preot. El fiind dobrogean a găsit nimerit ca să-şi ia acest “pseudonim” din vocabularul aromân. Pseudonimul sau numele conspirativ era foarte necesar în convorbirile interzise, pentru ca gardienii, turnătorii şi în ultima instanţă politrucul să nu poată identifica pe cei ce vorbesc.

Eu mi-am ales numele conspirativ de “Malmotta”, după titlul unui roman de aventuri “Enigmatica Malmotta” de Max Schrant, în acest caz, Malmotta fiind o insulă. L-am ales, în primul rând, pentru rezonanţa vocalelor sale – deci putea fi auzit departe – şi pentru caracterul lui exotic, care nu oferea nici un indiciu pentru identificarea purtătorului. În celulele de izolare pe unde treceam, lăsam câte o semnătură “Malmotta”, pentru fratele meu sau alţi camarazi cunoscuţi care ar trece pe acolo.

Cu începerea campionatului de fotbal, avem o surpriză plăcută: de la fereastra noastră se vede o parte din terenul de fotbal, restul fiind mascat de şirul de plopi uriaşi. Duminica, atunci când este de serviciu Filimon sau Aldea, Chelsoi împreună cu mine ne aşezăm pe postamentul ferestrei şi privim prin oblon meciul de fotbal. Gardienii stau şi ei la luminatorul dinspre stadion şi privesc. Mai vin la spectacolul fotbalistic de la distanţă şi deţinuţii de drept comun care sunt plantoane pe secţie. Deşi gardienii cei buni care stau la vreo 3-4 metri de uşa noastră, ştiu că privim şi noi, nu ne deranjează. În schimb, Asparuh, când este de serviciu, colindă tot timpul pe la vizete în speranţa descoperirii vreunui infractor microbist.

Echipa Metalul-Aiud joacă în divizia B. Se aude galeria până la noi: - Hai Metalul, hai Metalul…! Pentru mine, cel mai fermecător aspect al spectacolului fotbalistic este coloritul tribunelor. Lumea poartă cămăşi şi treninguri colorate în diverse nuanţe care dau tribunelor aspectul unui tablou impresionist. Mai târziu, după ieşirea din închisoare, m-am dus de câteva ori pe stadioane, ca să retrăiesc emoţia zilelor când priveam tumultul şi coloritul tribunelor ca pe o privelişte din altă lume.

Într-una din zile, Ion Constantin este scos din celulă. Probabil că pentru vreo nouă anchetă la Securitate. Presupunem aceasta, întrucât nu cu mult timp în urmă a revenit de la o asemenea anchetă. Pentru câtva timp, a fost dus şi moş Jipa care în ultima vreme este tot mai slab şi bolnav, dar ştie să-şi ascundă suferinţa cu multă răbdare A fost dus, probabil, la infirmeria închisorii.
* * *
Azi trecem printr-o experienţă şocantă. Ieşim la plimbare. Traversăm pasarela suspendată şi începem să coborăm scările. La început se părea că totul va decurge normal. Dar nu va fi aşa! Coborând spre parter, gardianul de jos ne tot strigă să stăm pe loc. Sunt ceva “mişcări de trupe” la parter. Întrucât gardianul de la noi dăduse deja drumul celulei următoare, el ne strigă să facem exact contrariul, adică să coborăm. În atmosfera de agitaţie şi strigăte ajungem la parter. Gardianul de aici ne opreşte în capul scărilor. Ascultători, ne oprim şi stăm în aşteptare. De sus, gardianul nostru se agită şi ţipă ca în faţa unei catastrofe.

Ce se întâmpla, de fapt? Vecinii noştri de vizavi se apropiau de noi. Sunt deja la nivelul etajului I, dar gardianul nu-i poate rechema pentru că, între timp, dăduse drumul la celula următoare şi cei de acolo intraseră în casa scărilor. Evenimentul care urma să se petreacă era următorul: deţinuţii din două celule vecine aveau să se întâlnească, să se vadă şi eventual să schimbe câteva vorbe. După reacţia gardianului, ai crede că din întâlnirea celor două celule se va produce o explozie devastatoare care va pulveriza, pur şi simplu, statul socialist şi împreună cu el, şi beneficiile lui de paznic fidel al orânduirii proletare.

Într-adevăr, întâlnirea dintre noi a fost literalmente un şoc, însă din cu totul alte motive decât cele ale gardianului. Profitând de acest moment de haos, cei care vin după noi, coboară încet ultima porţiune a scărilor. Apropierea noastră se derulează cu încetinitorul. Iată-ne, faţă în faţă. Fănică Sotirescu, Gică Zotu şi ceilalţi doi ne zâmbesc. Doamne, dar ce se întâmplă? Am fost lovit brusc de vreo defecţiune optică, sau am halucinaţii? Băieţii aceştia arată îngrozitor! Faţa lor are o paloare care în viaţa liberă nu are corespondenţă. Nici un bolnav care zace de mult timp într-un spital nu arată aşa. Poate numai vreun ridicat din mormânt ar putea arăta în acest fel. Vai, dar ochii par nefireşti de adânciţi în orbite şi zâmbetul lor nu e zâmbet, ci o schimonosire care mai degrabă sperie. Şi faţa suptă, buzele vineţii şi dinţii proeminenţi, ca la un craniu. Şi… . Dar ce să mai spun? Cred că o asemenea stare sufletească trăiesc cei care merg la morgă şi acolo, de sub linţoliul alb, li se descoperă brusc, cadavrul fiinţei iubite.

Ne întindem mâinile în tăcere şi ne bucurăm ca de o victorie. Nu avem timp de mai mult, căci vine gardianul de la parter şi ne desparte. Noi ieşim primii spre ţarcul de plimbare. Pe drum mă copleşesc o mie de gânduri. Doamne, am privit o clipă într-o oglindă fidelă şi cu această ocazie am descoperit realitatea crudă: suntem nişte cadavre ambulante! Cei care stau de luni şi ani de zile în aceeaşi celulă, nu mai sesizează degradarea care se accentuează zi de zi, an de an. Exact ca părinţii care nu observă schimbările produse de creşterea copiilor.

În acelaşi timp este de reţinut alarma gardianului şi mai ales disperarea lui în faţa unei întâmplări absolut banale. Toată agitaţia lui părea inutilă şi caraghioasă. Dar, nu! Atitudinea lui era o rotiţă în imensul angrenaj totalitar care se întinde de la Berlin la Vladivostok. Izolarea oamenilor este unul din mecanismele de bază ale sistemului care funcţionează impecabil. Nu se admite nici o fisură. Dacă durează de atâta timp înseamnă că totul se desfăşoară conform instrucţiunilor.

Viaţa în vastul sistem totalitar bolşevic este o permanentă şi nelimitată interdicţie de a privi. Nu ai voie să priveşti spre cer cu iubire şi încredere. Nu ai voie să priveşti spre oameni cu aceste două virtuţi care periclitează existenţa iadului.

* * *
Monotonia cotidiană este întreruptă de o întâmplare cu Asparuh. Acesta nu-l poate suporta pe Grigore Chelsoi pentru atitudinea lui degajată. I se pare că îl sfidează – ceea ce nu este prea departe de adevăr. De aceea, mereu îl pândeşte ca să-l surprindă în culpă. Într-o zi, apare în uşă triumfător. Ţine în mână o gamelă. Gamela care se găurise, fusese cositorită. Pe pelicula lucitoare de cositor, Grigore îşi încrustase, acum câteva zile, cu un cui numele: Gogu Chelsoi. “Gogu” era vizibil, pe când descifrarea lui “Chelsoi” era problematică. Semnătura lui Grigore avea rostul de a-l anunţa pe Nicanor, fratele său, de prezenţa lui la Aiud. Asparuh îl întreabă, aşa cum ar întreba o pisică pe un şoricel pe care îl are în gheare:

- Cum te cheamă?

Nu-mi dau seama dacă Asparuh ştie sau numai intuieşte că vinovatul pentru inscripţie este Grigore. Acesta se apropie de gardian şi răspunde aşa:

- Chelsoi (cu o voce mai înceată şi trecând rapid peste vocale) Griigoooree (cu o voce puternică, accentuând fiecare silabă).

Asparuh se uită la gamelă dar nu descifrează nici un Grigore. Acolo scrie clar: Gogu. Cât despre Chelsoi, nu se poate decide. Pleacă nedumerit şi înfrânt. El, pisica feroce care crezuse că a pus gheara pe bietul şoricel apărut în câmp deschis.
* * *

Soseşte toamna cea adevărată. Plopii de lângă stadion îşi dezgolesc ramurile. La orice adiere de vânt, frunzele galbene se desprind şi flutură o clipă prin aerul învăluit de ceaţă, ca un semn de despărţire. Ne cuprinde melancolia. Peisajul şi atmosfera de toamnă picură în suflete tristeţe. Îmi răsar în minte versurile Părintelui Ion Gârleanu: