Manualul actiones cu privire la tehnicile de interacțiune judiciară în aplicarea Cartei ue – module generale

4.2 Invocarea Cartei pentru neaplicarea prevederilor naționale contrare (efect direct)

Conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție, pentru a obține neaplicarea prevederilor naționale contrare, persoanele juridice și fizice înaintea instanțelor naționale pot invoca prevederile legislației UE care sunt clare, precise și necondiționate. Vorbim de, respectiv, efectul vertical direct și orizontal care depind de invocarea efectului direct al unei prevederi a legislației UE în contextul unor proceduri care opun o persoană fizică sau juridică unui stat membru (rectius, una din entitățile acestuia) sau în cazul unor dispute între părți private.⁵²

În Association de médiation sociale (AMS)⁵³, CEJ a confirmat faptul că cel puțin câteva prevederi ale Cartei pot fi invocate pentru neaplicarea unei măsuri naționale contrare (care implementează legislația Uniunii în înțelesul Articolului 51(1) din Cartă), inclusiv o dispută între părți private. Prevederile Cartei cu un astfel de efect sunt cele „suficiente prin ele însusele pentru a conferi particularilor un drept subiectiv care poate fi invocat ca atare.”

Din AMS reiese faptul că interzicerea discriminării pe motive de vârstă din Articolul 21(1) din Cartă satisface testul stipulat de Curte, în vreme ce Articolul 27 cu privire la dreptul muncitorilor la informație și consultare în cadrul întreprinderii nu satisface acest test. În mod plauzibil, Articolul 21 din Cartă satisface și testul cu privire la altele din motivele de nediscriminare menționate. Totuși, alte Articole ale Cartei pot satisface testul. Dacă cauza pe rol implică o altă prevedere a Cartei, ar putea fi util să se solicite CJUE să specifice dacă aceasta satisface testul AMS.

Cauza AMS Association de médiation sociale (denumită în continuare „AMS”) este o asociație franceză non-profit de drept privat. La momentul faptelor, personalul angajat al AMS includea opt angajați cu contracte pe perioadă nedeterminată și peste o sută de angajați cu „contract de acompaniere în muncă” (contrat d’accompagnement dans l’emploi). Conform Articolului L. 1111-3 din Codul Muncii din Franța, angajații care dețin ultimul tip de contract nu vor fi incluși în calculul numărului de angajați din întreprindere. Astfel, AMS nu va atinge pragul minim de 50 de angajați care, în temeiul Codului Muncii,^54 face obligatorie crearea unui consiliu de muncă și desemnarea unui reprezentant al sindicatului. Un sindicat a creat oricum o secție în cadrul AMS, desemnând ca reprezentant unul dintre angajații permanenți ai întreprinderii. AMS a solicitat anularea desemnării înaintea instanțelor franceze. Cauza a apărut înaintea ultimei instanțe, și anume Cour de Cassation (Chambre sociale), care a hotărât să trimită două întrebări preliminare la Curtea de Justiție. În primul rând, a întrebat dacă Articolul 27 din Cartă, privind dreptul muncitorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderii, conform specificațiilor Directivei 2002/14/CE^55, poate fi invocat într-o dispută între indivizi particulari pentru a evalua compatibilitatea Articolului L. 1111-3 din Codul Muncii din Franța. În cazul unui răspuns afirmativ, Cour de Cassation a mai întrebat și dacă acele prevederi (și anume Articolul 27 din Cartă, conform specificațiilor Directivei), ar trebui interpretate ca opunându-se unei prevederi legislative naționale precum cea în cauză. În primul rând, Curtea de Justiție a reformulat cele două întrebări preliminare puse de Cour de Cassation pentru a întreba „dacă articolul 27 din cartă, singur sau coroborat cu dispozițiile Directivei 2002/14, trebuie interpretat în sensul că, atunci când o dispoziţie națională de transpunere a acestei directive, precum articolul L. 1111-3 din Codul muncii, este incompatibilă cu dreptul Uniunii, acest articol din cartă poate fi invocat într un litigiu între particulari în scopul de a lăsa neaplicată dispoziția națională menţionată.” În al doilea rând, interpretând Articolul 3(1) din Directiva 2002/14, Curtea a afirmat că statele membre pot stabili diferite modalități de calculare a angajaților în funcție de contractul lor de muncă, însă nu pot exclude tout court o categorie de angajați din acel calcul. Așadar, o prevedere națională precum aceea a Codului Muncii din Franța este incompatibilă cu Directiva. Ca al treilea pas, Curtea a constatat faptul că Articolul 3(1) consacră obligația de a lua în calcul toți angajații, obligație care „îndeplinește toate condițiile necesare ca acesta să aibă efect direct”.^56 Totuși, conform jurisprudenței constante a Curții, o directivă nu poate să se aplice „prin ea însăși” în acțiuni exclusiv între părți private.^57 În acest punct, Curtea a considerat că ar trebui să constate „dacă (...) articolul 27 din cartă, singur sau coroborat cu dispozițiile Directivei 2002/14, poate fi invocat într un litigiu între particulari în scopul de a înlătura, dacă este cazul, dispoziția națională neconformă directivei menționate”.^58 Deoarece prevederea națională în discuție a fost adoptată pentru a implementa Directiva 2002/14, aplicabilitatea Cartei nu a fost disputată.^59 Curtea a făcut diferența între Association de médiation sociale și Kücükdeveci. Dreptul fundamental în joc în cauza din urmă, „principiul nediscriminării în funcție de vârstă (...),consacrat la articolul 21 alineatul (1) din cartă, este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept subiectiv care poate fi invocat ca atare.”^60 Prin contrast, ca Articolul 27 din Cartă „să producă efecte depline (...) trebuie prevăzute reglementări detaliate prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național”, prin urmare nu poate fi invocat în contextul unei dispute orizontale pentru a nu aplica prevederile naționale contrare legislației Uniunii.^61 Singura cale de atac disponibilă pârâților a rămas o acțiune în angajarea răspunderii împotriva Franței, pentru neasigurarea conformității legislației naționale cu Directiva, „pentru a obține, dacă este cazul, reparația prejudiciului suferit.”^62