Pe ecran apăru imaginea îndurerată a lui Terrasini care afirma:
— S-a făcut mult zgomot pentru nimic! Un nor de praf, atât a fost. Atâta energie risipită…
— Un nor de praf ridicat poate din motive fără importanţă, secundare, sugeră insinuant ziaristul.
— Nu este exclus, prelua Terrasini sugestia. Ar putea fi o chestiune personală, de… gelozie… Dar ar fi nedelicat din partea mea să mă opresc la astfel de lucruri.
Imediat, reporterul îi oferi un alt subiect:
— Comisarul Cattani crede că a descoperit un trafic uriaş de droguri…
Terrasini îşi arătă palmele, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că el era curat. Totuşi adăugă:
— Poate comisarul e mai în miezul lucrurilor decât mine în ce priveşte drogurile. Ştie cine le foloseşte, îşi oferă ajutorul şi se prea poate ca, din exces de pasiune moralistă, să vadă monştri acolo unde nu sunt. Se întâmplă. Din păcate!
În regiunea Trapani, televizoarele se închiseră imediat după această emisiune. Emoţia telespectatorilor, care urmăriseră atâta timp succesele lui Cattani, era imensă. Aveau senzaţia că nu mai înţelegeau nimic, că totul e un mare fâs în această insulă blestemată.
„AVEM PRIETENI”
Examină încă o dată întregul vraf de dosare, dar rezultatul fu acelaşi: lipseau două. Procurorul adjunct, Bordonaro, închise o clipă ochii, învăluit în fumul de ţigară, apoi îşi trecu un deget peste încuietoarea dulapului metalic. Nu erau semne de efracţiune. Dispărute…, dispărute! se gândea, aproape nevenindu-i să creadă. Răsfoi, din scrupul, toate documentele aşezate în vrafuri de pe masa sa. Apoi, scandalizat, luă telefonul şi făcu numărul lui Cattani:
— Un lucru de necrezut: Mi-au luat din dulap dosarele cu Ravanusa şi Terrasini! Exact, cu toată documentaţia privind conturile Gelsomino şi Papavero… Da, până şi expertiza grafologică a semnăturilor. Tot ce mi-ai dat. Asta-i treabă de dexteritate fantastică! Suntem înconjuraţi de oameni în care nu putem avea încredere, dragă comisare. Ascultă, nu cumva ai păstrat o copie din toate materialele astea? Copiile nu înseamnă cine ştie ce, dar măcar am avea ceva în mână.
— Ba da, îi spuse Cattani. Am păstrat o copie.
Cum puse jos telefonul, comisarul deschise dulapul său metalic, dădu la o parte bibliorafturile frumos rânduite şi scoase două dosare. Controla repede dacă erau cele care-i priveau pe Ravanusa şi Terrasini şi le băgă în servieta lui. Îşi frecă nervos mâinile şi apăsă pe un buton.
Uşa se deschise şi apăru un poliţist.
— Ordonaţi, domnule comisar!
Cattani îi spuse să-l cheme pe Altero. Când acesta apăru în faţa lui, comisarul începu cu o avalanşă de reproşuri.
— Cum să sperăm că vom înfrânge mafia când complicii lor se află printre noi?
Se prefăcu indignat şi, uitându-se la dulapul larg deschis, îi spuse:
— Uite până unde au ajuns! Dosarele nu mai sunt aici. Dispărute!
Altero se jură că de data asta cineva o s-o plătească scump.
— Ieri seară le-am consultat împreună.
Deschise uşa şi strigă pe coridor:
— Cine era de pază noaptea trecută?
— Settimelli, răspunse poliţistul.
— Settimelli… Settimelli, încerca să-şi amintească chipul lui Settimelli. A! E băieţaşul acela nou… Las că-l fac eu să-mi spună tot!
Maşina înainta încet de-a lungul străzilor desfundate de la periferie. Luă o curbă şi lăsă în urmă luminile palide ale oraşului. Era aproape de miezul nopţii. Cattani conducea încordat, atent la toate indicatoarele. Deodată opri maşina şi se uită mai bine. Era chiar ceea ce căuta. În lumina farurilor se vedea un stâlp aplecat, înfipt la marginea drumului. În vârful lui, pe o bucată de carton era scris cu pixul, cu nişte litere mai mult sau mai puţin bine făcute: „Găini, pui şi ouă”.
La câţiva metri după indicator, la dreapta, se făcea un drum care se pierdea în câmp. Cattani o apucă pe el. După vreo trei sute de metri, opri motorul şi aşteptă.
Trecură cinci minute şi uşa din spate se deschise. Din întuneric apăru un om care, intrând în maşină, îi spuse calm:
— Nu te întoarce, comisare! Prezentările le facem altă dată…
Cattani recunoscu vocea aceea. Aceeaşi care-i vorbea la telefon. Fără să se întoarcă, îşi îndreptă ochii spre oglinda retrovizoare, dar nu putu distinge nimic în bezna aceea. Aşa, doar ca să încerce terenul, îl întrebă:
— Cum aţi făcut ca să furaţi dosarele de la magistrat?
— Avem prieteni! fu tot ce primi ca răspuns.
— Poate că omul vostru e chiar magistratul.
— Nu-i el, răsună plictisit răspunsul. Ce-i cu curiozitatea asta de femeie?! Ai adus dosarele?
Cattani deschise servieta, luă dosarele şi i le dădu omului, fără să se întoarcă.
— Eu îmi ţin cuvântul. Dar voi când îmi daţi fetiţa?
— Când treaba va fi terminată definitiv, i-o tăie scurt omul şi dispăru din nou în noapte.
În ziua următoare, la Prefectură era o atmosferă cumplită. Feţe lungi şi nervi încordaţi. Numai Altero rămânea calm şi le spunea tuturor să-şi vadă de treabă.
— N-or să fie ei mai tari! spunea încurajator Cattani. Vom reface totul de la capăt.
Comisarul îşi aminti de poliţistul care fusese de serviciu în noaptea aceea.
— Cum a mers cu acel Settimelli?
I se rupea inima să-i facă neplăceri unui băiat cu totul străin de treaba asta.
— E în biroul meu, îi răspunse Altero. Tremură ca frunza şi jură că nu s-a atins de nimic. Dar o să-i arăt eu! Sunt sigur că până la urmă o să mărturisească.
Cattani o luă spre biroul lui Altero urmat de adjunctul său. Când intrară, poliţistul Settimelli sări în picioare. Era un blonduţ slab, speriat ca un iepure fugărit. I se adresă lui Cattani, plin de speranţă:
— Domnule comisar, nu m-am atins de nimic, vă jur!
— Numai tu ai putut s-o faci, interveni cu asprime Altero.
— Un moment! spuse ferm Cattani ridicând o mână, ca pentru a cere un moment de calm. Să nu condamnăm înainte de a fi siguri sută la sută. S-ar putea să fie altcineva care s-a introdus în birou într-un fel pe care nu ni-l putem închipui acum.
Poliţistul mai prinse puţin curaj la auzul acestor cuvinte şi încercă să mai găsească un argument în favoarea lui.
— Domnule comisar, sunt dintr-o familie cinstită, nu sunt un răufăcător, n-aş putea să săvârşesc astfel de fapte.
— Stai liniştit, îi mai spuse Cattani. O să vedem cum putem aranja toată treaba.
Marea se repezea în stânci şi ridica nori de stropi ce se răspândeau până departe. Din când în când, ajungeau până pe parbrizul automobilului oprit pe iarbă, la marginea drumului. Geamul era acum complet acoperit de picăturile sărate, iar Cattani vedea pata albastră a mării ca printr-un văl de dantelă.
Din spate veni o maşină care se opri chiar în spatele maşinii comisarului. Înăuntru erau doi poliţişti în civil, iar pe scaunul din spate se zărea silueta fragilă a lui Titti. Fata coborî şi urcă în maşina lui Cattani, lângă el.
— Am ajuns să ne întâlnim pe furiş! bombăni furioasă. Nu-i caraghios?!
— Stai liniştită. Ai să înţelegi într-o bună zi de ce.
— Oh, Doamne, ce-i tot misterul ăsta?! Eram fericiţi că puteam să ne vedem şi acum trebuie să ne ascundem. Iartă-mă! Ai probabil motive îndreptăţite. Numai că eu sunt din ce în ce mai neliniştită. Cirinna mă bombardează cu telefoane. Mă cheamă la orice oră. „Îţi aminteşti?” îmi zice. „Da, îmi amintesc”. „Mă iubeşti?” „Da, te iubesc!” Dar eu nu ştiu câtă vreme am să mai pot juca toată comedia asta.
— Trebuie să ai răbdare.
Îşi sprijini capul de spătar şi închise ochii.
Ea îşi întoarse privirile spre mare. Pe fereastră se zăreau pescăruşii care zburau, descriind cercuri mari pentru ca apoi să cadă ca nişte săgeţi în apă. Îşi afundau ciocul şi reveneau apoi la suprafaţă cu prada ţinută strâns.
— Răbdare! repetă fata. Până când să am răbdare?!
— Până când va fi nevoie. Te-am adus aici ca să-ţi spun un lucru important. Să te asigur că nimic nu s-a schimbat între noi. Te iubesc ca la început. Trebuie să ştii acest lucru. Să-l ai mereu în minte, orice s-ar întâmpla. Ai înţeles? Orice s-ar întâmpla!
Titti văzu cum mâinile lui Corrado apucaseră volanul şi-l strângeau cu putere. Percepea o tensiune îngrozitoare. Îşi dădea seama că el îi încredinţa un mesaj neclar şi înspăimântător, aşa încât nu mai îndrăzni să adauge altceva. Îi puse o mână pe braţ şi şopti:
— Şi eu te iubesc, Corrado.
Tânărul ospătar avea o figură jigărită, cu dinţi mari ca de cal, mâini murdare şi un şorţ plin de pete. Aşeză plictisit farfuria cu fripturi în faţa lui Cattani şi-şi şterse mâinile de şorţ.
— Adu-mi, te rog, şi o bere mare.
Tânărul clipi din pleoape şi plecă printre mese, târşâindu-şi picioarele. Birtul era plin. Clienţii, în cea mai mare parte tineri, făceau o gălăgie infernală. Chiar în faţa comisarului stătea un om de vreo cincizeci de ani, cu o căciuliţă de lână pe cap, de sub care ieşeau smocuri de păr.
Cattani avea un aer nemulţumit. Nu suporta vacarmul, nu suporta televizorul dat la maximum pe care nimeni nu-l asculta, nu suporta perdeaua de fum (amestec de miros de bucătărie şi de ţigări) care se aşeza tot mai deasă.
Un individ cu mustăţi, care mesteca gumă, se apropie de masă. Îşi duse două degete la frunte, în semn de salut:
— Comisare, îmi permiteţi? îşi trase un scaun şi se aşeză.
— Trebuie să vă vorbesc.
Cattani continua să-şi taie friptura.
— Să auzim!
Celălalt nu părea în largul său. Începu să vorbească fără să-i mai explice de ce se afla acolo.
— Solul nu-i răspunzător de necazul pe care-l vesteşte. Prietenii nu sunt mulţumiţi.
— De ce nu sunt mulţumiţi? întrebă Cattani, fără să-şi ridice nasul din farfurie.
— Din cauza adjunctului dumneavoastră.
— Altero? Da' ce-a făcut?!
— Strică, domnule comisar! Strică mult.
— Îşi face meseria.
— Da, da' încurcă treburile. Atunci…, şopti omul rupând o scobitoare. Atunci, dacă-l trimiteţi mâine la Palermo, avem noi grijă de el.
— Ce?! Cattani bătu cu amândouă mâinile în masă. Sânge, nu! şuieră printre dinţi. Ai înţeles, vită?!
Îi agita cuţitul în faţă.
— Te omor! îl ameninţă.
Vinele de la gât i se umflaseră, iar faţa-i pământie inspira groază.
— Te omor! repetă Cattani scos din minţi.
Celălalt reuşise să împingă puţin scaunul, se ridică şi-o întinse spre uşă.
Abia în toiul nopţii se întoarse Cattani acasă. Avu surpriza să găsească luminile aprinse şi doi musafiri care-l aşteptau în salon.
— Ne scuzi că ne-am luat libertatea să intrăm aşa în casa dumitale.
Erau cei doi veri ai lui Cirinna, cu părul pomădat şi batistele înfoiate în buzunarul de la piept.
— Am venit să luăm câte ceva pentru fetiţă. Rochiţe, bluziţe, chiloţei.
Cattani mai era încă întors pe dos de povestea de la birt. Luă o statuetă de ceramică şi o aruncă în zid. Nimerise într-un tablou, sfâşiindu-i pânza şi făcându-i geamul ţăndări, care zburară ca nişte confeti, căzând şi pe cei doi veri.
— Da' ce dracu faci? spuse unul din ei îngheţat de frică, scuturându-şi bucăţelele de sticlă de pe umeri. Am venit aici ca prieteni şi pe dumneata te-apucă dracii!
— Sunteţi nişte criminali împuţiţi. N-am să mai fac nimic pentru voi!
— Bine, bine, conchise vărul mai vorbăreţ cu un ton împăciuitor. Hai să uităm povestea cu adjunctul. Gata! S-a terminat.
Ţinea în mână o havană aprinsă şi o îndreptă spre Cattani.
— Numai că dumneata trebuie s-o uiţi pe domnişoara Titti. Nu respecţi înţelegerea. Aveţi întâlniri clandestine. Noi ştim să iertăm, dar şi dumneata trebuie să arăţi un pic de bunăvoinţă.
Comisarul simţea cum îl mănâncă palmele. Nu-şi revenise încă din accesul de furie şi ar fi vrut să-i apuce pe cei doi şi să le spargă capetele, aşa cum făcuse cu statueta. Dar spuse numai atât:
— Fiţi atenţi, sfârşitul poveştii ăsteia ar putea să fie al dracului de urât şi vi-l doresc din tot sufletul!
— Acum mai ne şi blestemi! făcu cel cu havana. Şi noi, care voiam să-ţi facem o surpriză plăcută! Nu vrei să-ţi vezi fetiţa?
Îl legară la ochi şi-l puseră să se culce pe scaunul din spate al maşinii. Automobilul merse cam vreo jumătate de oră. Cattani a încercat să ghicească drumul, după cotituri, după zgomotele pe care le auzea, dar curând a trebuit să renunţe.
Când, în sfârşit, maşina se opri, îl dădură jos şi-i scoase cârpa de la ochi. De undeva se auzi ţipătul unei păsări de noapte. Un fior îl scutură pe Cattani. Respiraţia îi era agitată. Era în plin câmp. Peste el se lăsa, neagră şi grea, umbra unui copac. La o oarecare distanţă, se zărea silueta unei căsuţe. Era tot ce putea să vadă în întunericul acela.
Din căsuţă cineva făcu semne cu o lanternă. Se îndreptă către el. Îşi aţinti privirea cât putu şi, în sfârşit, o văzu. Fetiţa mergea cu paşi mărunţi alături de un bărbat care ţinea lanterna. Pe măsură ce înaintau, tatăl simţea cum i se topeşte inima. O privea cu intensitate, examinându-i fiecare bucăţică a trupşorului, picioruşele, mâinile, chipul frumos şi inteligent. Şi fiecare amănunt îi deştepta o furtună de amintiri şi sentimente.
— Tăticule!
Fetiţa se smulse din mâna omului cu lanterna şi se aruncă în braţele lui.
— Fetiţa mea dulce! o strânse Cattani la piept, mângâindu-i părul zburlit şi ştergându-i lacrimile.
Continua să-i şoptească cuvinte drăgăstoase: „Micuţa mea! Paoletta mea dulce!” mângâind-o şi strângând-o cu putere la piept.
— Tăticule! Nu mă mai laşi aici, nu-i aşa? îl întrebă fetiţa îngrijorată. Mă ţin numai în întuneric. Nu ştiu niciodată când e noapte sau zi. Să nu mă laşi aici, tăticule!
— Încă puţin, scumpa mea. Trebuie să mai rămâi puţin.
— Câtă vreme?
— Câteva zile.
Comisarul îşi regăsise sângele rece şi-i dădea la repezeală câteva sfaturi.
— Nu trebuie să plângi. Tăticu' o să vină curând să te ia. Trebuie să fii tare, îmi promiţi? Tăticu' şi mămica or să fie iarăşi cu tine şi o să fim fericiţi cu toţii, ai să vezi! Fericiţi ca nişte regi.
— Bine tăticule, am să fac cum zici tu.
Omul cu lanterna se apropie. Pantofii îi erau murdari de noroi.
— Ajunge! spuse cu o voce aspră şi, luând-o pe fetiţă de mână, o târî după el.
— Nuuu! striga Paola. Dă-mi drumul!
Câteva clipe mai reuşi s-o vadă. Apoi nu mai putu zări nimic. Auzea numai strigătul fetiţei, din ce în ce mai îndepărtat:
— Tăticule, tăticule!
Îi veni să fugă spre ea. Dar unul din veri îi puse pistolul în coastă şi-l împinse în direcţia maşinii.
Îşi promise că, după ce o vor elibera pe fetiţă, vor pleca, împreună cu Else, undeva în Nord, într-un sat liniştit de munte şi vor sta iarna la gura sobei şi se vor privi blând şi lung. Vor fi în siguranţă. Vor fi împreună.
COMISARUL SUB ANCHETĂ.
Procurorul-adjunct, Bordonaro, îşi mângâie barba, cântărind cu grijă vorbele avocatului din faţa sa.
— Da, reluă acesta, în seara când a fost schimbul de focuri dintre Cirinna şi comisar, au existat doi martori. Două persoane care au văzut cu ochii lor cum s-au petrecut faptele. Dacă vreţi să aveţi bunăvoinţa să-i ascultaţi, ei sunt la dispoziţia dumneavoastră.
Magistratul îşi muşcă buza de jos.
— Doi martori, repetă, nereuşind să înţeleagă. Şi de ce au aşteptat atâta vreme ca să apară?
— De frică, răspunse avocatul, ca şi când ar fi fost lucrul cel mai firesc de pe lume. De frică să nu aibă necazuri.
— De frică să nu aibă necazuri!
Magistratul repeta cuvintele avocatului, ca şi cum ar fi vrut să şi le întipărească bine în minte. Aşeză mai bine codul de legi, băgă un cuţitaş într-un sertar şi, în sfârşit, spuse:
— Aduceţi martorii!
Doi bărbaţi intrară în încăpere, unul îndesat, cu o burtă mare care făcea ca picioarele să-i pară şi mai scurte, celălalt spătos, cu o faţă colţuroasă, trăgând mereu de reverul hainei, de parcă ar fi vrut să ascundă ceva.
— Câte unul! ceru magistratul.
Amândoi se îndreptară către uşă, dând unul peste altul. În sfârşit, pântecosul se apropie, şchiopătând, de birou.
— Ce doream să vă spun eu, domnule judecător, începu martorul, este că justiţia, pe noi, oamenii sărmani, ne calcă în picioare. Ne pune laţul de grumaz. Bietei mele măicuţe trebuiau să-i dea pensie. Da' de unde! Suntem oameni fără noroc.
Magistratul îl asculta cu un amestec de curiozitate şi surprindere, apoi se hotărî să curme toată pălăvrăgeala acestuia şi să-l aducă la subiect.
Omul se foi pe scaun şi pântecul uriaş îi tresăltă.
— Uitaţi, în seara faptului, când s-a petrecut daravera cu schimbul de focuri, eu şi tovarăşu' meu, că noi suntem camionagii, ne opriserăm tocma' acolo, la locu' ăla, că nu mai mergea camionu', că avea nu ş'ce hibă. Camionu' nostru, domn'e judecător, îi cam bătrâior, că nu putem să ne luăm unu' nou, că dacă suntem nişte sărăntoci…
— Bun, de acord! i-o scurtă magistratul, aducându-l la subiect.
— Am văzut noi, că şi tovarăşu' meu a văzut, că dom' comisar trăgea în doi motociclişti… Trăgea tare…, tare mai trăgea! Trăgea de mama focului.
— Da, confirmă apoi şi celălalt. În faţa sfintei Lucia, care să-mi ieie lumina ochilor dacă vă zic minciuni, jur că ăla din maşină, care aflai că e domnu' comisar, trase întâi în unu' şi p'ormă în ălălalt, fără ca aceia să-i fi făcut ceva. Hristoase, Dumnezeule, că mi-am zis… că mi-a zis şi tovarăşu' meu că şi el o auzit, Hristoase, Dumnezeule, ăsta te omoară fără vină. Pă sfânta Lucia, de nu-i aşa!
Ştirea despre cei doi martori se răspândi repede. Contesa Olga Camastra consideră că e bine să-i spună lui Cattani o vorbă de încurajare, tocmai acum când era descris ca un ucigaş periculos. Se întâlni cu el chiar la intrarea în Prefectură.
— Dar ce se întâmplă?! îl întrebă Olga. Se poate şti ce se petrece?
El nu-i aruncă nici o privire, continuându-şi drumul.
— Să mă laşi în pace! Lăsaţi-mă toţi în pace! Toţi!
— Nu vorbi aşa, sunt doar prietena dumitale!
— Lasă-mă dracului în pace!
Şi comisarul dispăru într-un coridor întunecos.
Aceeaşi întrebare îi fu pusă, imediat după aceea, de adjunctul său, de Altero:
— Da' ce dracu' se întâmplă? Ce mama dracului se întâmplă?!
— Nu ştiu, Altero, nu ştiu.
— Procurorul Bordonaro v-a căutat. Zicea că arde…
Ştia foarte bine ce voia de la el procurorul adjunct. Ştia foarte bine că toată povestea luase o întorsătură catastrofală pentru el. Aşa că mai bine să-l vadă pe procuror imediat şi să-i asculte verdictul cu bărbăţie.
— Faceţi-mă să înţeleg! spuse Bordonaro.
Îşi împreunase mâinile şi-şi sprijinise fruntea de ele.
— Aici lucrurile nu se mai leagă.
— Acum, că mă gândesc mai bine, i-am văzut că duceau mâna la buzunar şi am crezut că voiau să-şi scoată pistoalele.
— Aţi crezut?! aproape că strigă magistratul. Dar nu-i de crezut.
Răsfoi procesele-verbale ale celor doi martori şi continuă:
— Aici se spune clar că v-au văzut punând un pistol în mâna tânărului pe care l-aţi omorât.
— Vedeţi, arma aparţinuse unui pungaş mort. Laboratorul de criminalistică m-a informat că era arma cu care fusese omorât De Maria, m-am gândit că e inutil să mai acuzi un pungaş mort. Mai bine s-o foloseşti ca să-l încolţeşti pe Cirinna şi clanul său.
Stătea pe scaun, drept, nemişcat, deformând realitatea şi îndreptând declaraţiile împotriva lui. Vorbea liniştit, ca şi cum, de aici înainte, totul îi era indiferent.
— E absurd! strigă Bordonaro revoltat, scoţându-şi batista din buzunar ca să-şi şteargă fruntea. Lumea zice că toată ura împotriva lui Cirinna vine de la o femeie.
— Lucruri vechi. N-au nici o legătură.
— Totuşi, această persoană ar fi putut să vă trezească resentimente faţă de Cirinna.
— Vă repet, e o poveste veche, moartă şi îngropată.
— Dar hârtiile false pe care le-aţi făcut nu sunt îngropate. Bordonaro îşi scoase ochelarii şi-i puse alături pe masă. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar din acest moment sunteţi de cealaltă parte a baricadei. Trebuie să deschid o anchetă asupra comportamentului dumneavoastră.
— Îmi dau seama că trebuie s-o faceţi. Am pierdut frâul şi am făcut o groază de greşeli.
Magistratul îl privi întrebător.
— Da, continuă comisarul. Dacă mă gândesc mai bine, cred că am greşit şi cu Ravanusa şi Terrasini. I-am descris ca pe doi demoni, iar acum îmi pare rău, căci nu am avut nici cea mai mică dovadă împotriva lor.
De când rămăsese complet singură, Anna Caruso îşi pusese toate speranţele în Cattani. Făcuse din el un erou şi-l considera ca fiind singurul în stare să răzbune moartea logodnicului şi a fratelui ei. Ultimele evenimente mai întâi au decepţionat-o, iar apoi i-au provocat o mânie cumplită. Până şi Cattani se dovedise a fi un om de nimic, fără şira spinării. Avea poftă să-i spună câteva drept în faţă. Îl aşteptă în stradă, chiar la intrarea Prefecturii.
— Unde sunt toate promisiunile grozave? îi aruncă vorbele cu aer scârbit. Cirinna va ieşi acum curat ca lacrima. Aţi avut neruşinarea să susţineţi mărturia celor doi. Da' câţi bani aţi luat pentru asta? Câţi? scrâşni în timp ce sângele i se urcase la cap şi faţa i se congestionase. Şi mie cine mi-i dă înapoi pe fratele şi pe logodnicul meu?! Cineee?
Urlând, îi trase o palmă comisarului, care rămase împietrit. Înainte să plece, îi mai aruncă o insultă:
Mulţi au avut încredere în dumneata. Mulţi s-au păcălit!
Totdeauna însetaţi de nenorocirile altora, trimişii marilor publicaţii naţionale veniseră ca lăcustele la Trapani. Umflară imaginea poliţistului asasin, difuzând-o în toată ţara. La Milano, Else fu foarte tulburată văzând în ziare fotografia soţului. Titluri mari anunţau că magistratura deschisese ancheta. În aşteptarea rezultatelor, Ministerul de interne îl suspendase din slujbă, deschizând şi el o procedură disciplinară.
Să fi fost posibil ca cei doi martori să spună adevărul? Sau era numai o manevră ca să-l piardă pe bărbatu-său? Era totuşi cineva care o putea ajuta să înţeleagă. Cannito, importantul personaj de la Roma, în casa căruia îl cunoscuse pe Corrado şi pentru care comisarul avea multă afecţiune. Else se hotărî să-i telefoneze.
— Am aflat, am aflat, îi spuse acesta cu o oarecare plictiseală în glas. Mi-au trimis o copie a raportului, cu toate capetele de acuzare. Nu pentru că aş avea vreo competenţă în acest gen de treburi, dar ştiau că fusese elevul meu…
Deja se debarasa de el. Nu-i mai era prieten, ci un fost elev care-i înşelase speranţele.
— Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla, se tânguia Else. Probabil că voia să facă un gest generos, s-o salveze pe fata aceea care avea nevoie de ajutor.
— La asta m-am gândit şi eu. O drogată are zilnic, nevoie de doza ei. Ca să i-o procure, Corrado a ajuns la o înţelegere cu vreun traficant. „Tu îmi dai drogul şi eu închid ochii”. Dar genul ăsta de înţelegere se termină totdeauna rău pentru că celălalt nu se satură niciodată. Vrea mereu mai mult. Şi sfârşeşti băgat într-o treabă murdară, fără măcar să-ţi dai seama.
— Mi se pare imposibil!
Îi părea acum rău că-l lăsase singur.
— Faptele vorbesc clar. Cattani i-a trădat pe cei care au crezut în el şi te-a trădat şi pe dumneata, dragă Else. Fii realistă, la punctul unde a ajuns nu ai altceva de făcut decât să-l laşi să se afunde. Şi-a pus laţul de gât cu mâinile lui. Trebuie să-i iei imediat fetiţa şi ai să-ţi poţi reface după aceea viaţa. Eşti încă tânără, norocul dumitale. Vrei un avocat bun?
— Un avocat între soţ şi soţie? întrebă Else surprinsă şi amărâtă. Doamne, ce tristeţe! Nu… mulţumesc.
Comisarul îşi trecu mâna peste faţă. Simţi înţepătura bărbii nerasă de trei zile. Fuma, trăgând fumul încet şi adânc, mergând încoace şi încolo prin cameră. Nu-şi mai amintea de când nu mai ieşise din casă. Se auzi soneria. Nu avea chef să vorbească cu nimeni.
— Cine-i?
— Ghiceşte!
Recunoscu vocea lui Titti.
— De ce-ai venit?! strigă enervat.
— Ca să te văd…
Din spatele uşii se auzi un urlet:
— Pleacă, du-te, n-am chef astă-seară!
Dostları ilə paylaş: |