Marea cameră dosarul morice împotriva franțEI

39. Apoi instanța a observat că natura calomnioasă a comentariilor nu a fost „contestată în mod semnificativ” și că reclamantul și-a menținut afirmațiile, pe care le-a considerat întemeiate. Analizând apoi fiecare din comentariile contestate, pentru a aprecia dacă a existat calomnie, precum și semnificația și gravitatea acesteia, instanța a remarcat mai întâi că „acuzația de imparțialitate (sic) și inechitate formulată împotriva unui judecător a constituit fără îndoială o afirmație extrem de calomnioasă, întrucât a echivalat cu punerea în discuție a calităților, a rigorii morale și profesionale și, în ultimă instanță, a capacității judecătorului respectiv de a se achita de îndatoririle sale profesionale”. Ulterior, instanța a considerat calomnioase și comentariile privind netransmiterea casetei video, întrucât prin acestea se sugera că a fost vorba cel puțin de neglijență sau de o formă de obstrucționare. În ceea ce privește termenul de „complicitate”, instanța a constatat că utilizarea acelui cuvânt a sugerat în mod clar și direct că judecătorii ar fi colaborat cu un funcționar al unui alt stat pentru a acționa în mod părtinitor și inechitabil, fapt exacerbat prin sugerarea în articol că existe probe grave care susțin această conduită, din moment ce ministrul justiției solicitase inițierea unei anchete.

40. În privința culpei reclamantului, instanța a constatat că se dovedise, în orice caz, că ziaristul a contribuit la scrisoarea expediată ministrului justiției prin propriile sale surse și că a încercat să obțină confirmare și comentarii din partea reclamantului, cu care a purtat o conversație telefonică. Întrucât reclamantul știa că declarațiile sale date ziaristului aveau să fie făcute publice, instanța este de părere că reclamantul este vinovat de complicitate la calomnie publică, afară de cazul în care instanța ar accepta oferta sa de a proba adevărul afirmațiilor sale sau apărarea sa de bună credință. Însă instanța a respins repetatele oferte ale reclamantului de a aduce probe, arătând că pentru a fi acceptate, probele ce ar fi aduse trebuie să fie corecte și complete și să aibă legătură directă cu toate afirmațiile constatate a fi calomnioase”. Cât privește buna credință a reclamantului, instanța a constatat că „atacurile deosebit de virulente împotriva integrității profesionale și morale a judecătorilor de instrucție … au încălcat în mod clar dreptul permis și legitim la liberă critică” și că dezacordurile profunde între avocații doamnei Borrel și judecătorii de instrucție nu puteau justifica lipsa totală a prudenței din observaţiile lor.

41. Cu privire la sancțiune, instanța a luat expres în considerare profesia de avocat a reclamantului și faptul că, drept urmare, acesta nu putea să „nu cunoască semnificația și gravitatea unor comentarii complet imprudente”, considerând adecvată „sancționarea unei asemenea abateri de natură penală printr-o amendă în cuantum suficient de mare”. Instanța l-a condamnat pe reclamant la o amendă de 4.000 de euro (EUR) și la plata în solidar cu ceilalți pârâți, fiecăruia din cei doi judecători în cauză, a sumei de 7.500 EUR cu titlu de daune-interese, plus plata a 3.000 EUR cheltuieli de judecată. De asemenea, instanța a dispus și publicarea unui anunț în ziarul Le Monde, costul căruia urma să fie suportat de către pârâți. Reclamantul, copârâții, cei doi judecători având calitate de parte civilă și procurorul au atacat sentința în apel.

42. Printr-o sentință din 28 mai 2003, Curtea de Apel din Versailles a constatat că citațiile emise pe baza plângerii lui L.L. au fost nule și neavenite și că dreptul său la acțiune era prescris, și, pe acest temei, i-a achitat pe cei trei pârâți. Instanța a menținut condamnările celor trei pârâți în legătură cu plângerea d-nei Judecător M., împreună cu amenda dispusă împotriva reclamantului și cu daunele-interese acordate d-nei Judecător, căreia i-a acordat și 5.000 EUR cheltuieli de judecată; instanța a mai dispus și publicarea unui anunț în cotidianul Le Monde. Atât reclamantul cât și judecătorul L.L. au introdus şi eu un apel invocând motive legate de interpretarea legii.

43. La 12 octombrie 2004, Curtea de Casație a casat în întregime sentința și a trimis dosarul Curții de Apel Rouen.

44. La 25 aprilie 2005, Curtea de Apel din Rouen a luat notă de faptul că cei trei pârâți au renunțat la orice pretenție de nulitate a citațiilor emise pe baza plângerii depuse de către judecătorul L.L. și a amânat procedurile pe fond.

45. La data de 8 iunie 2005, președintele Secției Penale a Curții de Casație a respins cererile celor trei pârâți și ale părților civile de examinare imediată a recursurilor lor pe motive legate de interpretarea legii.

46. După mai multe amânări și în urma ședinței publice din 30 aprilie 2008, Curtea de Apel Rouen, printr-o sentință din 16 iulie 2008, a menținut respingerea tribunalului de mare instanță din Nanterre cu privire la obiecția de imunitate. De asemenea, în cazul reclamantului, au fost menținute și condamnările pârâților pentru complicitate la calomnia publică a funcționarilor publici. Instanța a dispus plata unei amenzi de 4.000 EUR și a menținut daunele-interese în cuantum de 7.500 EUR acordate fiecărui judecător, care să fie plătite în solidar de către pârâți, precum și publicarea unei note în cotidianul Le Monde. Cât privește cheltuielile de judecată, instanța a dispus celor trei pârâți să plătească 4.000 EUR judecătorului L.L., iar reclamantul să plătească singur 1.000 EUR d-nei Judecător M.

47. În motivare, Curtea de Apel a considerat mai întâi că a afirma că, în instrumentarea unui dosar, un judecător de instrucție a dovedit „o conduită care [a fost] în contradicție flagrantă cu principiile imparțialității și echității” sau, cu alte cuvinte, a avut un comportament incompatibil cu etica profesională și cu jurământul judiciar, reprezintă o acuzație deosebit de calomnioasă, întrucât echivalează cu o acuzație privind lipsa de integritate și neîndeplinirea deliberată a îndatoririlor de judecător, astfel punându-se la îndoială capacitatea judecătorului de a-și îndeplini atribuțiile. Instanța a mai constatat că comentariile reclamantului privind întârzierea în transmiterea casetei video au echivalat cu o acuză de neglijență în instrumentarea cauzei adusă judecătorilor, discreditând astfel competența profesională a judecătorilor și sugerând că aceștia ar fi păstrat caseta deliberat după ce au fost dezînvestiți de dosar, cel puțin cu intenția de a obstrucționa instrumentarea dosarului. Se pretinde că numai datorită faptului că avocații au expus problema judecătorului P., ceea ce a dus la cererea acestuia din urmă adresată d-nei Judecător M., acea probă a putut fi obținută în cele din urmă pe 1 august 2000. Curtea de Apel a mai adăugat că asemenea susțineri, prin care li se atribuia celor doi judecători vina de a nu-și fi îndeplinit în mod deliberat atribuțiile inerente funcției lor și lipsa de integritate în îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau, au constituit acuzații faptice de natură să le nege onoarea și reputația. Instanța a constatat că acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât reclamantul, referindu-se la mesajul scris de mână pe acel cartonaş primit de către d-na Judecător M. de la procurorul din Djibouti, a insistat pe atmosfera de suspiciune și de comportament neglijent al judecătorilor, afirmând că acest document dovedește amploarea „complicității” dintre ei. Asupra acestui aspect, instanța a observat că termenul „complicitate” reprezintă în sine un atac grav la onoarea și la reputația d-nei Judecător M. și a procurorului din Djibouti. A servit doar la a confirma natura calomniatoare a comentariilor precedente, mai ales din moment ce în articol se spune că reclamantul a solicitat ministrului justiției efectuarea unei anchete de către Inspectoratul General al Serviciilor Judiciare.

48. Astfel, Curtea de Apel a ajuns la concluzia că respectivele comentarii erau calomnioase și că nu a putut fi stabilită veridicitatea afirmațiilor calomnioase. Cu privire la acest aspect, Curtea a fost de părere că nu există probe care să dovedească faptul că judecătorul L.L. ar fi fost în posesia casetei video sau că ar fi fost informat cu privire la primirea acesteia, așadar nu a fost preocupat de întârzierea în remiterea casetei. Cu privire la ordonanţa Secției pentru Rechizitorii din 21 iunie 2000, dezînvestirea celor doi judecători a constituit numai expresia dezaprobării refuzului exprimat de către judecători de a organiza reconstituirea în prezența părților civile. Nu s-a putut stabilit că d-na Judecător M. a primit caseta video înainte ca ea să fie dezînvestită sau că d-na Judecător ar fi fost în posesia casetei atunci când ancheta a fost transferată judecătorului P. Nu s-a putut stabili nici că există elemente care sugerează că d-na Judecător M. a acționat sub imperiul intenției de a obstrucționa instrumentarea dosarului sau că ea a acționat necinstit în privința casetei; că textul olograf de pe cartonaşul adresat d-nei Judecător M. de procurorul din Djibouti dovedește vreun fel de complicitate între cei doi, întrucât urările prietenești și utilizarea exprimării la persoana a doua singular în comunicările dintre juriști nu reflectă neapărat o intimitate complice, iar posibilitatea ca ei să aibă aceeași opinie nu dovedește vreo complicitate sau înțelegere din partea judecătorilor francezi de natură să submineze procedura anchetei judiciare, indiferent de comportamentul procurorului din Djibouti în această speță. S-a stabilit că scrisoarea adresată procurorului belgian de către avocatul care reprezintă martorul A., prin care se denunța faptul că d-na Judecător M. a exercitat presiuni asupra clientului, nu a fost în sine suficient de concludentă pentru a demonstra că d-na Judecător M. ar fi acceptat teoria sinuciderii sau că ar fi obstrucționat stabilirea adevărului, chiar dacă aceasta a recunoscut că a spus poliției belgiene că A. nu este martor de încredere. În cele din urmă, s-a stabilit şi că numeroasele articole din presă nu au valoare de probă cu privire la conduita și atitudinea judecătorilor în instrumentarea dosarului.

49. Cât privește invocarea bunei credințe în apărarea reclamantului, Curtea de Apel, căreia i s-a transferat dosarul, a constatat că reclamantul se referise la datoriile inerente profesiei sale și la rezultatele obținute în dosar de la preluarea anchetei de la judecătorii M. și L.L., așa cum s-a arătat în declarația de presă a procurorului din 19 iunie 2007. Reclamantul a mai invocat și sentința Curții de Apel Douai, tot din 19 iunie 2007, care a menținut decizia de a întrerupe procedurile declanșate de plângerea judecătorilor, invocând acuzația falsă și la condamnarea procurorului din Djibouti de către Curtea Penală de la Versailles la 27 martie 2008 pentru vina de a fi găsit un martor fals.

50. Curtea de Apel a observat că la momentul comiterii infracțiunii în cauză, 7 septembrie 2000, reclamantul obținuse dezînvestirea judecătorilor M. și L.L. și intrarea judecătorului P. în posesia casetei video, la 1 august 2000. Curtea consideră că reclamantul se angajase în atacuri deosebit de virulente la adresa integrităţii profesionale și morale a celor doi judecători, prin comentarii care puneau în mod serios la îndoială imparțialitatea și onestitatea intelectuală a acestora, ce nu mai aveau nicio importanță procedurală, depășind evident dreptul la liberă critică. Curtea de Apel a mai constatat următoarele: că decizia în favoarea reclamantului, de a întrerupe procedurile inițiate împotriva sa ca urmare a plângerii judecătorilor, cu privire la aducerea de acuzații false, nu a fost incompatibilă cu reaua sa credință; că natura exagerată a comentariilor reclamantului a relevat intensitatea conflictului dintre el și cei doi judecători, în special d-na Judecător M., și că aceste comentarii au echivalat cu o reglare de conturi ex post facto, așa cum reiese din publicarea articolului la 7 septembrie 2000, după ce Secția „Rechizitorii“ a Curții de Apel Paris primise, la 5 septembrie, dosarul dosarului Biserica scientologică, în care d-na Judecător M. era suspectată de vinovăție în dispariția probelor; că aceasta dovedește, din partea reclamantului, animozitate personală și intenția de a-i discredita pe acei judecători, în special pe d-na Judecător M., cu care se confruntase în diferite alte spețe, astfel înlăturând orice prezumpție de bună credință din partea sa.

51. Reclamantul, cei doi copârâți și d-na Judecător M. au atacat sentința Curții de Apel cu recurs invocând anumite aspecte legate de interpretarea legii. Reclamantul și-a argumentat recursul, în primul rând, pe articolul 10 din Convenție și pe imunitatea oferită de articolul 41 din Legea privind libertatea presei, argumentând că această prevedere încearcă să apere dreptul la apărare și îi protejează pe avocați în legătură cu comentariile verbale sau scrise pe care le fac în contextul procedurilor judiciare de orice tip, în special de natură disciplinară. Reclamantul a invocat ca al doilea motiv de recurs articolul 10 din Convenție, susținând următoarele: comentariile contestate priveau un dosar ce fusese de mai mult timp dezbătut de mijloacele de informare în masă, privind circumstanțele suspecte în care un judecător francez detașat în Djibouti a fost găsit mort, „în urma unei sinucideri” și maniera suspectă în care s-a desfășurat ancheta judiciară, în condițiile unei înclinații vădite împotriva ipotezei crimei cu premeditare formulată de partea civilă; ținând seama de interesul general acordat subiectului pe fundalul comentariilor făcute, Curtea de Apel nu a fost sesizată pentru a constata dacă reclamantul a depășit limitele libertății de exprimare; Curtea de Apel nu a examinat buna credință a reclamantului prin prisma comentariilor publicate în Le Monde, ci a conținutului scrisorii adresate ministrului justiției, și nu a fost îndreptățită să evalueze comportamentul judecătorilor criticați în acel articol; dacă tuturor avocaților li s-ar interzice să vorbească despre spețe în derulare, nu a putut fi dedusă niciun fel de animozitate personală din simplul fapt că au existat neînțelegeri cu unul dintre judecători în contextul altui dosar; buna credință nu a făcut obiectul situației prezente sau al faptului că problema a fost „rezolvată” prin dezînvestirea de dosar a judecătorilor, caracterul nenecesar al comentariilor nefiind incompatibil cu buna credință; în fine, opiniile exprimate în legătură cu funcționarea unei instituții fundamentale a statului, cum este instrumentarea unei anchete penale, nu fac obiectul obligației de prudență și nu se limitează la critici teoretice și abstracte, ci pot fi și personale, dacă există suficiente baze faptice.

52. Inițial, recursurile urmau să fie audiate de un complet redus în Secțiunea I a Secției Penale a Curții de Casație, astfel cum rezultă din referatul judecătorului raportor din 21 iulie 2009, „din fluxul de lucru publicat pe pagina de internet” a Curții de Casație pentru această speță, precum și din cele trei citații transmise părților la 15 septembrie, respectiv la 14 și 27 octombrie 2009, ultimele două citații fiind transmise ulterior datei audierii. Ca urmare, domnul J.M. (a se vedea paragraful 27 de mai sus), care fusese numit judecător la Secția Penală a Curții de Casație, și care nu era nici președintele secției, nici decanul de vârstă, nici judecătorul raportor, nu avea dreptul să facă parte din complet.

53. În decizia din 10 noiembrie 2009, Curtea de Casație, în cele din urmă reunită cu un complet de zece judecători, inclusiv domnul J.M., a respins recursurile pe chestiuni de drept. Cu privire la motivele invocate de reclamant, Curtea a constatat că obiecțiunea privind imunitatea jurisdicțională fusese respinsă motivat, întrucât faptul de a face publică scrisoarea adresată ministrului justiției nu a echivalat cu sesizarea CSM și nu a făcut parte din proceduri care implică exercitarea dreptului la apărare în fața unei instanțe. Cu privire la diferitele argumente pe care reclamantul le-a expus în susținerea celui de al doilea motiv de recurs, punctul de vedere al Curții este că Curtea de Apel și-a justificat decizia, constatând următoarele:

„deși oricine are dreptul la liberă exprimare, iar interesul publicului de a primi informații privind procedurile penale și funcționarea instanțelor este legitim, exercitarea acestor libertăți presupune datorii și responsabilități și pot face obiectul restricțiilor și pedepselor prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică, în vederea protejării reputației și drepturilor altor persoane, astfel cum este situația din prezenta speță, unde au fost depășite limitele admisibile ale libertății de exprimare prin critica adusă conduitei judecătorilor.”

II. LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ RELEVANTĂ

A. Legislație internă incidentă în dosarele de calomnie

54. Prevederile aplicabile ale Legii privind libertatea presei din 29 iulie 1881 au următorul conținut:

Secțiunea 23

„Orice persoană care, prin intermediul unor discursuri, apeluri ori amenințări într-un loc sau adunare publică, sau prin intermediul unui text scris de mână ori tipărit, prin desene, gravuri, picturi, semne, imagini sau orice alt element scris, vorbit sau ilustrat, vândut sau distribuit, oferit spre vânzare sau expus într-un loc sau adunare publică, ori prin intermediul unei afiș sau anunț expus într-un loc public, incită direct și cu urmări autorul sau autorii să comită un delict grav sau o infracțiune majoră, și dacă incitării respective i se dă curs, va fi pedepsită în calitate de complice la săvârșirea acelui delict sau acelei infracțiuni.

Această prevedere se aplică și atunci când incitarea a fost urmată numai de tentativă de comitere a infracțiunii grave (delictului), în conformitate cu prevederile Art. 2 din Codul Penal.”

Secțiunea 29

„Proferarea oricărei afirmații sau acuzații faptice de natură a aduce atingere onoarei sau reputației persoanei sau organismului căruia i se atribuie fapta în cauză constituie calomnie. Publicarea directă ori reproducerea unei asemenea afirmații sau acuzații se pedepsește, chiar dacă este exprimată în termeni sceptici ori se referă la o persoană sau organism care nu sunt expres menționați, dar care sunt identificabili prin intermediul termenilor folosiți în discursul, apelul, amenințarea, materialul scris sau imprimat, pancartele sau afișele cu caracter ofensator.

Utilizarea unui limbaj abuziv sau disprețuitor ori a unor invective care nu conțin afirmații cu privire la anumite fapte constituie insultă (injurii).”

Secțiunea 31

„Atunci când calomnia este comisă prin aceleași mijloace, făcând trimitere la funcțiile ori calitatea unuia sau mai multor miniștri ori funcționari ministeriali, a unuia sau mai multor membri ai celor două camere legislative, a unui funcționar public, …, infracțiunea se pedepsește prin aplicarea aceleiași pedepse. …”

Secțiunea 41

“... Înregistrarea cu bună credință a procedurilor judiciare sau a oricăror declarații date ori pledoarii făcute în instanță nu constituie motive de inițiere a procedurilor pentru calomnie, insultă ori abuz.

Cu toate acestea, instanțele care examinează fondul cauzei pot să dispună excluderea declarațiilor insultătoare, disprețuitoare ori defăimătoare și să îi oblige pe declaranți la plata de daune-interese.

Afirmațiile calomnioase care nu au legătură cu dosarul pot totuși determina urmărirea penală ori introducerea de acțiuni civile de către părți, dacă asemenea acțiuni au fost lăsate la dispoziția părților de către instanțe și, în orice situație, la acțiuni civile inițiate de terți.”

Secțiunea 55

„Dacă pârâtul sau acuzatul dorește să i se permită să dovedească veridicitatea afirmațiilor calomnioase, în conformitate cu secțiunea 35 de mai sus, acesta notifică procurorul sau reclamantul în termen de 10 zile de la primirea citației, la adresa de notificare specificată în citație, în funcție de partea care a inițiat procedurile judiciare:

(1) Afirmațiile din cuprinsul citațiilor sau descrise în acestea, a căror veridicitate pârâtul sau acuzatul dorește să o dovedească;

(2) Copii de pe documente;

(3) Numele, profesia, adresele martorilor pe care dorește să îi citeze în scopul menționat.

Susnumita notificare trebuie să conțină adresa unde să fie efectuată citarea la procedurile desfășurate în fața instanței penale, precum și toate cerințele care trebuie îndeplinite, sub pedeapsa pierderii dreptului de a aduce probe.”

B. Codul de Procedură Penală

55. Articolul 11 din Codul de Procedură Penală stipulează următoarele:

Articolul 11

„Cu excepția situației în care legea prevede altfel și fără a aduce atingere dreptului la apărare, ancheta judiciară preliminară se desfășoară în secret.

Orice persoană care contribuie la ancheta judiciară preliminară este ţinută de respectarea secretului profesional, în condițiile și sub pedepsele prevăzute de articolele 226-13 și 226-14 din Codul Penal.

Cu toate acestea, pentru a împiedica diseminarea unor informații incomplete și inexacte ori pentru a preîntâmpina tulburarea liniștii publice, procurorul poate face publice orice elemente de natură obiectivă apărute ca urmare a derulării procedurilor, elemente a căror publicare nu echivalează cu transmiterea unei păreri cu privire la fondul acuzațiilor aduse împotriva persoanelor implicate. Procurorul poate recurge la această măsură fie autosesizându-se, fie la cererea autorității judiciare responsabile cu ancheta din faza anteprocesuală ori a părților.”

C. Exercitarea profesiei juridice

56. Recomandarea R (2000) 21 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei adresată statelor membre cu privire la libertatea de exercitare a profesiei de avocat (adoptată la 25 octombrie 2000) prevede următoarele:

“ ... În dorinţa de a promova libertatea de exercitare a profesiei de avocat în vederea consolidării statului de drept, la care avocații iau parte, în special în ceea ce privește rolul de apărător al libertăților individuale;

Recunoscând necesitatea unui sistem judiciar echitabil, care garantează independența avocaților în exercitarea profesiei lor, fără restricții nejustificate și fără influențe, incitări, presiuni, amenințări ori interferențe, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane, pentru orice motiv;

...

Principiul I - Principii generale privind libertatea exercitării profesiei de avocat

1. Trebuie luate toate măsurile necesare în scopul respectării, protejării și promovării libertății de exercitare a profesiei de avocat, fără discriminare și interferențe nejustificate din partea autorităților sau publicului, în special în lumina prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. ...”

57. „Principiile fundamentale privitoare la rolul avocaților” (adoptate în cadrul celui de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite privind prevenirea criminalităţii și tratamentul infractorilor, organizat la Havana, Cuba, între 27 august și 7 septembrie 1990) stipulează, în special, următoarele:

“16. Guvernele trebuie să garanteze avocaților (a) posibilitatea de a-și îndeplini activitățile profesionale fără intimidare, obstrucții, hărțuire ori interferențe nejustificate; (b) posibilitatea de a călători și de a se consulta cu clienții lor în mod liber, atât în țara lor cât și în străinătate; și (c) că nu vor suferi sau vor fi amenințați cu urmărirea penală, sancțiuni administrative, economice sau de altă natură, pentru orice măsură pe care o iau în conformitate cu atribuțiile, standardele și normele de etică profesională recunoscute.

...

22. Guvernele trebuie să recunoască și să respecte caracterul confidențial al tuturor comunicărilor și consultațiilor desfășurate între avocați și clienții lor, în cadrul relației lor profesionale.”

58. Consiliul Barourilor și Societăților de Drept din Europa (CCBE) a adoptat două texte fundamentale: Codul de conduită al avocaților europeni, care datează din 28 octombrie 1988 și care a fost modificat de mai multe ori și Carta principiilor esențiale ale avocatului european, adoptată la data de 24 noiembrie 2006. Carta, care nu este concepută ca un cod de conduită, conține o listă de zece principii comune normelor naționale și internaționale care reglementează profesia judiciară: