Marile speranţe I

XXXIII

În mantia de călătorie îmblănită, Estella părea mai gingaşă decât păruse vreodată până atunci, chiar şi ochilor mei. Se purta mai cuceritor decât îşi îngăduise vreodată, până atunci, să se poarte cu mine şi eu vedeam rafinamentul domnişoarei Havisham în schimbarea aceasta. Eram în curtea hanului şi ea îmi arăta care sunt bagajele după ce le-am adunat pe toate, mi-am amintit - deoarece uitasem, între timp, totul, în afară de făptura ei - că nu ştiam spre ce destinaţie se îndreaptă.

- Mă duc la Richmond, mă lămuri ea. Mi s-a spus că există două Richmond-uri, unul în Surrey şi unul în Yorkshire şi pe mine mă interesează cel din Surrey. Sunt zece mile de drum până acolo. Trebuie să iau o trăsură şi dumneata trebuie să mă însoţeşti. Uite punga mea; dumneata trebuie să plăteşti cheltuielile. Nu, nu, trebuie să iei punga! Nu ne putem împotrivi, trebuie să ne supunem amândoi instrucţiunilor pe care le-am primit. N-avem voie să facem după cum ne taie capul.

În timp ce se uita la mine, întinzându-mi punga, mă ideam plin de

171

nădejde că vorbele ei ar fi putut să aibă un înţeles adânc. Le rostise cu dispreţ dar nu cu plăcere.

- Trebuie să trimit după o trăsură, Estella. Vrei să aştepţi puţin aici?

- Da, trebuie să aştept puţin aici şi să beau ceai şi dumneata trebuie să ai grijă de mine.

Mă luă de braţ, ca şi cum aşa trebuia să facă şi eu îi spusei unui chelner, care se uita la diligenţă, ca şi cum n-ar mai fi văzut niciodată ceva asemănător în viaţa lui, să ne dea o cameră de locuit. La cuvintele acestea, chelnerul scoase din buzunar un şervet, ca pe un obiect vrăjit de care n-ar fi putut să urce scările şi ne duse în vizuina hanului; era o odăiţă prevăzută cu o oglindă care micşora (cu totul netrebuincioasă, având în vedere dimensiunile vizuinii), o sticluţă cu sos de sardele şi o pereche de ghete. Deoarece acest colţ nu era pe placul meu, ne duse într-o altă odaie, în care se afla o masă de treizeci de persoane şi o sobă în care se vedea o foaie pârjolită de caiet sub o grămăjoară de praf de cărbune. După ce se uită clătinând din cap la acest incendiu stins, luă comanda dar, întrucât aceasta se reducea la un ceai pentru doamna, omul ieşi din odaie cam abătut.

Îmi dădeam şi îmi dau şi acum seama că aerul din odaie era un amestec de aer de grajd şi de miros de borş, care te putea face să crezi că, deoarece grajdul nu era o afacere prea bună, proprietarul pusese caii la fiert în bucătăria hanului. Şi, totuşi, pentru mine, se afla o lume întreagă în odaia aceea, căci Estella era cu mine. Mi se părea că aş fi putut trăi fericit toată viaţa cu Estella, în încăperea aceasta. (Şi nu uitaţi că nu eram nicidecum fericit şi că-mi dădeam seama de aceasta).

- Unde ai să locuieşti la Richmond? o întrebai eu pe Estella.

- Trebuie să trăiesc pe picior mare şi să locuiesc la o doamnă care are sau zice că are puterea de a mă scoate în lume, de a mă recomanda, de a-mi arăta tot felul de oameni şi de a mă arăta şi pe mine lor.

- Îmi închipui că te bucură viaţa aceasta pe care o vei duce şi admiraţia de care te vei bucura.

- Da, aşa îmi închipui şi eu.

Îmi răspunse cu atâta supărare, încât îi spusei:

- Vorbeşti despre tine de parcă ai vorbi despre altcineva.

- De unde ştii cum vorbesc eu despre alţii? Lasă, spuse Estella zâmbind încântător, nu-mi cere să iau lecţii de la dumneata; aşa vorbesc eu. Cum te împaci cu domnul Pocket?

- E foarte plăcut la el, cel puţin... Mi se păru că-mi scapă un prilej.

- Cel puţin? repetă Estella.

- Atât de plăcut cât poate fi un loc, unde nu te afli şi dumneata.

- Prostule, spuse Estella cu glas foarte stăpânit; cum poţi vorbi aşa neghiobii? Îmi închipui că amicul dumitale, domnul Matthew, e superior celorlalţi membri ai familiei.

- E, într-adevăr, un om superior. Nu duşmăneşte pe nimeni...

- Să nu spui decât pe sine însuşi, îmi tăie Estella vorba, căci nu pot suferi soiul acesta de oameni. Dar am auzit că, într-adevăr, e un om de inimă şi că e deasupra oricărei invidii şi duşmănii mărunte.

- Fără îndoială că tot ce spui este adevărat.

- Ceea ce nu se poate afirma despre rudele lui, spuse Estella, dând din

172

cap cu o privire care era în acelaşi timp gravă şi batjocoritoare, pentru că o asaltează pe domnişoara Havisham cu raporturi şi reclamaţii împotriva dumitale. Te pândesc, te bârfesc, scriu scrisori despre dumneata (uneori anonime) şi eşti chipul cel mai grozav şi singura preocupare a vieţii lor. Nici nu poţi să-ţi închipui câtă ură îţi poartă oamenii aceia.

- Nădăjduiesc că nu-mi fac nici un rău!

În loc să răspundă, Estella izbucni în râs. Râsul ei mi se păru foarte ciudat şi mă uitam la ea nedumerit.

După ce încetă — şi răsese cu poftă — spusei cu sfială, aşa cum vorbeam de obicei cu ea:

- Nădăjduiesc că nu te-ai bucura, dacă mi-ar face rău.

- Nu, nu, fii liniştit, spuse Estella. Fii sigur că râd fiindcă nu le merge. O, ce îndură oamenii aceia de la domnişoara Havisham! Râse din nou, dar chiar şi acum, după ce-mi spuse de ce râdea, râsul ei mi se părea ciudat, fiindcă nu mă îndoiam că era sincer şi fiindcă prea râdea mult pentru un lucru atât de neînsemnat. Mă gândeam că mai trebuie să existe şi o altă pricină; ea îmi ghici gândul şi-mi spuse:

- Nu e uşor nici pentru dumneata să ghiceşti cât mă bucur când văd planurile zădărnicite acestor oameni; nici nu ştii ce minunat mi se ascute simţul ridicolului, când îi văd ce caraghioşi sunt. Pentru că dumneata n-ai fost crescut în casa aceea, de când erai mic. Eu am fost. Dumitale nu ţi s-a ascuţit mintea din cauza intrigilor urzite de ei împotriva dumitale, intrigi nevinovate şi ascunse sub masca simpatiei şi a milei şi a altor sentimente dulci şi mângâietoare. Mie mi s-a ascuţit. Dumitale nu ţi s-au deschis ochii mari, când erai mic, la descoperirea şarlatancei aceleia de femei, care noaptea, când se trezeşte din somn, socoteşte cât sunt de mari depozitele de linişte sufletească pe care le are.

Acum Estella nu mai glumea şi nici nu scotea aceste amintiri de la suprafaţă. M-aş fi lepădat de toate speranţele mele mai bine decât să fiu pricina acelei priviri.

- Două lucruri pot să-ţi spun, adăugă Estella. Mai întâi, să ştii că, în ciuda zicalei care spune că apa roade piatra, oamenii aceştia n-or să te sape în ochii domnişoarei Havisham nici într-o sută de ani, nici în lucrurile mari, nici în cele mici. Al doilea, să ştii că-ţi sunt îndatorată, fiindcă din pricina dumitale se zbat şi se umilesc în zadar. Uite mâna mea drept recunoştinţă!

Îmi întinse în glumă mâna — căci tristeţea ei nu ţinuse decât o clipă — iar eu i-o luai şi o dusei la gură.

- Băiat caraghios ce eşti, spuse Estella; nu vrei să ţii seama de vorbele mele? Sau poate îmi săruţi mâna cu simţământul cu care te-am lăsat eu odată să mă săruţi pe obraz?

- Ce fel de simţământ? întrebai eu.

- Să mă gândesc puţin. Cred că era dispreţ faţă de linguşitori şi intriganţi.

- Dacă răspund da, pot să te mai sărut o dată, dar pe obraz?

- Trebuia să mă întrebi înainte de a atinge mâna mea. Dar, dacă-ţi face plăcere, poţi.

Mă aplecai şi faţa ei era neclintită ca a unei statui.

- Acum, spuse Estella, îndepărtându-se de mine în clipa în care buzele

173

mele îi atinseră obrazul, ai grijă să vină ceaiul mai repede şi du-mă la Richmond.

Revenirea la tonul acesta mă durea, ca şi cum tovărăşia noastră ne-ar fi fost impusă, iar noi am fi fost nişte păpuşi fără voinţă. Oricare ar fi fost tonul ei când vorbea de mine, ştiam că nu mă pot încrede în el, nici să-mi clădesc speranţe pe seama lui; şi, totuşi, în ciuda neîncrederii şi a lipsei de speranţă, nu mă dădeam bătut. De ce, oare, îmi spuneam acelaşi lucru de mii de ori? De ce făceam mereu aşa? Am sunat după ceai iar chelnerul reapăru cu şervetul vrăjit în mână, aducând, rând pe rând, vreo cincizeci de adaosuri pentru băutura de mai sus, dar nici urmă de ceai. O tavă, ceşti şi farfurioare, farfurii întinse, cuţite şi furculiţe şi alte tacâmuri, linguri de toate felurile, solniţe, nişte prăjiturele ascunse grijuliu sub un capac de metal, o grămăjoară de unt înconjurată de o tufă de pătrunjel, care reprezenta pe Moise în păpuriş, o bucată de pâine albă acoperită cu zahăr pudră, două bucăţele triunghiulare de pâine pe care se zăreau urmele grătarului şi, în cele din urmă, un samovar burduhănos; toate acestea au fost aduse de chelner, care se clătina pe picioare şi a cărui înfăţişare exprima suferinţă şi apăsare. După acest număr din program, urmă o pauză prelungită, apoi omul se întoarse cu o casetă foarte preţioasă după aspect, care conţinea doua rămurele. Pe acestea, le-am cufundat în apă fierbinte şi, astfel, din toate accesoriile de mai sus, am izbutit să scot o ceaşcă de nu ştiu ce lichid pentru Estella.

După ce plătirăm nota, fără să uităm de chelner şi de grăjdar şi ţinând socoteala şi de jupâneasă, într-un cuvânt, după ce izbutirăm să aducem toată casa într-o stare de duşmănie vădită cu ajutorul mitei şi după ce punga Estellei se uşura, ne suirăm într-o trăsură şi pornirăm. Cotirăm spre Cheapside şi trăsura hurui urcându-se pe strada Newgate, ducându-ne până sub zidurile acelea, de care mi-era atât de ruşine.

- Ce-i aici? mă întrebă Estella.

Mai întâi mă prefăcui în chip prostesc că nu recunosc locul, apoi i-am explicat. în timp ce ea se uita la clădire, trăgându-şi capul înapoi, murmură:

- Nişte nenorociţi!

Mă gândeam că, pentru nimic în lume, n-aş fi mărturisit ita mea.

- Domnul Jaggers, am spus eu, ca să împing totul pe spinarea altuia, se bucură de faima de a cunoaşte tainele acestui loc sinistru mai bine decât orice om din Londra.

- Cred că cunoaşte tainele tuturor locurilor, spuse Estella încet.

- Îmi închipui că te-ai obişnuit să-l vezi des?

- De când mă ştiu, sunt obişnuită să-l văd regulat. Dar nu-l cunosc mai bine acum decât în vremea când nici nu ştiam să vorbesc. Ce experienţă ai avut cu el? Ai făcut progrese în cunoaşterea lui?

- De îndată ce m-am obişnuit cu felul lui bănuitor de a fi, spusei eu, totul a mers strună.

- Sunteţi intimi?

- Am luat o dată masa acasă la el.

- Îmi închipui, spuse Estella, ghemuindu-se în fundul trăsurii, că trebuie să aibă o casă ciudată.

- Da, are o casă ciudată.

Mă feream să pălăvrăgesc despre custodele meu chiar şi cu ea; dar,

174

desigur că aş fi ajuns atât de departe, încât să-i povestesc şi de masa din Gerrard Street, dacă nu ne-am fi trezit deodată orbiţi de lumina gazului. Mi se păru că lumina e însufleţită de simţământul acela neînţeles, care mă cuprinsese înainte. Şi când ieşirăm din strălucirea luminii, eu eram atât de orbit, de parcă aş fi trecut printr-un fulger, începurăm să vorbim despre altceva; vorbeam despre străzile prin care treceam şi despre cartierele din Londra care se întindeau la dreapta şi la stânga noastră. Estella îmi spuse că oraşul este aproape nou pentru ea, căci nu o părăsise niciodată pe domnişoara Havisham înainte de a pleca la Paris şi atunci nu făcuse decât să treacă prin Londra, o dată la ducere şi o dată la întoarcere. Am întrebat-o dacă administratorul averii mele primise vreo însărcinare cu privire la ea şi cât timp avea să rămână în Londra. Ea îmi răspunse apăsat:

- Doamne fereşte! şi atâta tot.

Vedeam, fără să vreau, că Estella îşi pusese în gând să mă cucerească, că încerca să fie cât mai atrăgătoare şi că era hotărâtă să mă câştige, chiar dacă ar fi trebuit să lupte pentru asta. Dar nu mă simţeam mai fericit, căci, chiar dacă Estella n-ar fi vorbit pe tonul acela, care spunea că suntem sortiţi unul celuilalt de către alţii, tot aş fi simţit că e stăpână pe inima mea, pentru că aşa îi plăcea ei şi nu pentru că s-ar fi înduioşat, dacă mi-ar fi zdrobit inima şi ar fi azvârlit-o cât colo.

Când trecurăm prin Hammersmith, îi arătai unde locuia domnul Matthew Pocket, spunându-i că nu e departe de Richmond şi că nădăjduiam s-o văd din când în când.

- Da, sigur, trebuie să mă vezi, trebuie să vii la mine, de câte ori crezi de cuviinţă. Trebuie să vorbesc cu tine în familia unde voi locui, de altfel s-a şi vorbit.

Am întrebat-o dacă familia în care trebuia să intre era numeroasă.

- Nu, numai două persoane, mama şi fiica. Mama e doamnă din societatea înaltă, deşi îi surâde să-şi mărească veniturile.

- Mă mir că domnişoara Havisham s-a îndurat să se despartă din nou de dumneata aşa curând.

- Aceasta face parte din planurile domnişoarei Havisham cu privire la mine, Pip, spuse Estella oftând, ca şi cum ar fi fost ostenită. Trebuie să-i scriu mereu, s-o văd regulat şi s-o înştiinţez cum o duc eu şi ce fac bijuteriile, fiindcă acum sunt aproape toate ale mele.

Îmi spusese pe nume pentru prima oară. Desigur că o făcuse cu bună ştire, fiindcă ştia că voi păstra amintirea aceasta ca pe o comoară.

Ajunserăm la Richmond mult prea repede; destinaţia noastră era o casă cu parc, o casă veche şi boierească în care rochiile bogat împodobite, perucile pudrate, hainele brodate, ciorapii răsfrânţi, manşetele încreţite şi săbiile se bucuraseră de multe zile de glorie. Câţiva pomi din faţa casei erau tăiaii în forme la fel de convenţionale şi de nefireşti ca şi perucile, fustele ţepene şi rochiile acelea înfoiate; dar nici pomii nu erau departe de locurile care le erau hărăzite în convoiul celor morţi şi se vedea că vor merge pe drumul tăcut al celorlaţi, că vor trece curând în lumea lor.

Un clopoţel cu glas bătrân care, desigur, că în vremurile de demult vestea casei: Iată rochia verde, iată sabia cu mâner de diamant, iată condurii cu tocuri roşii şi nestemate răsuna trist în lumina lunii şi două fete rumene la

175

faţă ieşiră grăbite ca s-o primească pe Estella. Apoi, uşa înghiţi cele două gea-mantane, iar ea îmi dădu mâna cu un zâmbet şi pieri şi ea. Şi eu tot mai stăteam în faţa casei, gândindu-mă la cât aş fi fost de fericit, dacă aş fi trăit aici în preajma ei.

Am urcat în trăsură ca să mă întorc la Hammersmith; când am suit în trăsură mă durea inima şi, când am coborât, mă durea şi mai tare. La uşă, am găsit-o pe micuţa Jane Pocket care se întorcea de la o petrecere cu micul ei logodnic; şi eu îl fericeam pe micul logodnic, deşi trebuia să se supună toanelor lui Flopson.

Domnul Pocket era în grădină şi ţinea discursuri; era un vorbitor minunat în chestiuni de gospodărie şi tratatele lui despre creşterea copiilor şi educarea servitorilor erau socotite lucrările cele mai preţioase pe acest tărâm. Dar doamna Pocket era şi ea acasă şi era cam încurcată deoarece mititelului i se dăduse o cutie cu ace ca să stea liniştit în timpul absenţei nelimitate a lui Millers care plecase cu un infanterist. Şi lipseau mai multe ace decât ar fi fost sănătos pentru un pacient în vârstă aşa de fragedă, fie pentru folos extern sau ca întăritor.

Deoarece domnul Pocket se bucura de faima de a da cele mai minunate sfaturi practice, de a şti să cântărească bine lucrurile şi de a avea o judecată foarte cumpătată, îmi trecu prin gând să-mi potolesc durerea de inimă, rugându-l să primească mărturisirea mea. Dar, aruncându-mi, din întâmplare, ochii asupra doamnei Pocket, care citea cartea privitoare la titluri de nobleţe, după ce hotărâse că cel mai bun leac pentru mititel este să se ducă la culcare, mi-am spus:

- Nu, mai bine nu.

XXXIV

Pe măsură ce mă obişnuiam cu marile mele speranţe, începeam să-mi dau seama încetul cu încetul de influenţa lor asupra mea şi asupra celor din jurul meu. Încercam să-mi ascund efectul lor asupra firii mele, dar vedeam bine că nu este de nici un folos. Trăiam într-o stare de neîntreruptă nelinişte, din pricina purtării mele faţă de Joe. Şi nici în ceea ce priveşte pe Biddy, cugetul meu nit se simţea prea bine. Când mă trezeam noaptea din somn, mă gândeam cu amărăciune — asemenea doamnei Camilla — că aş fi fost mult mai fericit şi împăcat cu mine însumi, dacă n-aş fi cunoscut-o niciodată pe domnişoara Havisham şi dacă aş fi întâmpinat vârsta bărbăţiei mulţumit de a fi tovarăşul lui Joe în vechea şi cinstita lui fierărie. De multe ori, seara, când stăteam singur, uitându-mă la foc, mă gândeam că, la urma urmelor, nici un foc nu era mai bun decât cel din fierărie şi cel din bucătăria de acasă.

Totuşi, Estella era atât de legată de neliniştea şi de tulburarea minţii mele, încât nici eu singur n-aş fi putut să spun până unde mergea rolul meu în naşterea acestor frământări. Îmi spuneam că de n-aş fi avut nici o speranţă dar mintea mi-ar fi fost prinsă de Estella, tot nu m-aş fi simţit mai mulţumit. Cât despre influenţa situaţiei mele asupra celorlalţi, nu mă simţeam chiar atât de încurcat şi-mi dădeam seama, deşi nu prea lămurit, că nu era spre folosul nimănui şi, mai ales, nu era spre folosul lui Herbert. Obiceiurile mele de risipitor împinseseră firea lui uşuratică la cheltuieli pe care nu şi le putea

176

îngădui, zdruncinară viaţa lui simplă de până atunci şi îi tulburară pacea cu nelinişti şi păreri de rău. Nu aveam nici un fel de remuşcare pentru faptul că împinsesem, fără să vreau, celelalte ramuri ale familiei Pocket spre intrigile josnice cu care se îndeletniceau acum, pentru că josnicia făcea parte din firea lor şi ar fi fost oarecum stârnită e altcineva, dacă eu aş fi lăsat-o în stare de amorţeală. Dar cu Herbert era cu totul altceva şi adeseori mi se strângea inima când mă gândeam că îi făcusem un rău, îmbâcsind odăile lui aşa de goale cu mobilă greoaie şi aducându-1 pe Duhul Răzbunării, cel cu pieptarul galben, în serviciul lui.

Şi acum, din dorina de a preface micile uşurinţe în mari uşurinţe, începui să mă încurc într-o mulţime de datorii. Şi de abia începusem eu, că Herbert mă şi imită şi făcu la fel. În urma sfatului lui Startop, ne-am propus să fim admişi ca membri la un club numit Piţigoii din crâng, o instituţie, al cărei scop nu l-am ghicit niciodată; era obiceiul ca membrii clubului să ia o masă costisitoare, o dată la două săptămâni, să se certe între ei cât mai mult, după-masă, şi să fie autorii morali ai faptului că şase chelneri se îmbătau regulat pe scările clubului. Ştiu că aceste binefaceri sociale erau îndeplinite fără greş, căci Herbert şi cu mine atât am reţinut din cuvântarea de deschidere a societăţii, care suna cam aşa: "Domnilor, fie ca voia bună din clipa aceasta să domnească de-a pururea printre Piţigoii din crâng". Piţigoii îşi risipeau banii nebuneşte. Hotelul unde luam masa se afla în Covent Garden şi primul piţigoi pe care-1 văzui în ziua în care mi-a fost hărăzită cinstea de a intra în Crâng a fost Bentley Drummle; pe vremea aceea, el se plimba prin oraş în tră-surica lui, spre marea pagubă a stâlpilor din colţurile străzilor. Uneori sărea din echipaj cu capiii înainte, peste apărătoarea trăsurii; şi, într-o zi, îl văzui depunându-se singur în uşa Crângului în felul acesta nechibzuit, ca un sac de cărbuni. Dar cred că am pornit-o prea repede, căci nu eram încă piţigoi şi nici nu puteam să fiu, după cum glăsuiau legile sfinte ale societăţii, până ce nu eram major.

Încrezător cum eram în mijloacele mele, aş fi luat cu plăcere cheltuielile lui Herbert asupra mea; dar Herbert era mândru şi eu nu puteam să-i fac o astfel de propunere şi aşa bietul băiat intră în tot felul de încurcături, fără să înceteze nici o clipă de a se uita în dreapta şi în stânga. Pe măsură ce ne obişnuiam să stăm târziu seara în societate, observam că la gustarea de dimineaţă, Herbert se uita în dreapta şi în stânga cu mai multă deznădejde, că pe la prânz parcă mai prindea speranţe, că la dejun era ofilit de tot, că după masa de seară începea să zărească destul de limpede ceva capital în depărtare, că pe la miezul nopţii îşi realiza capitalul, dar că pe la ora două după miezul nopţii, era din nou atât de deznădăjduit, încât spunea că va cumpăra o puşcă cu care va pleca în America şi că va face avere pe socoteala bivolilor de acolo.

De obicei, jumătate din săptămână mi-o petreceam la Hammersmith şi, când eram acolo, dădeam târcoale pe la Richmond, ceea ce făceam uneori şi când nu mă aflam la Hammersmith. Când eram şi eu acolo, Herbert venea destul de des la Hammersmith şi cred că, cu acest prilej, tatăl lui îşi cam dădea seama că perspectivele pe care le aştepta Herbert nu se arătau încă. Dar, de vreme ce în familia aceea toată lumea se dădea peste cap, felul în care bietul băiat se dădea şi el peste cap prin viaţă trebuia să găsească o dezlegare. Între timp, domnul Pocket încărunţea tot mai mult şi tot mai des încerca să iasă din nedumeririle lui, trăgându-se de păr. Iar doamna Pocket făcea toată familia să

177

se poticnească de scăunelul ei, citea mai departe din cartea despre titluri de nobleţe, îşi pierdea mai departe batista şi ne vorbea despre bunicul ei.

Şi deoarece acum vorbesc de o perioadă întreagă din viaţa mea, cu gândul de a ieşi la lumină, trebuie neapărat să întregesc descrierea vieţii noastre şi a obiceiurilor de la Barnard's Inn.

Cheltuiam cât puteam de mult şi, în schimbul banilor noştri, primeam cât găseau oamenii de cuviinţă să ne dea mai puţin. Eram mereu mai mult sau mai puţin lefteri şi cei mai mulţi dintre prietenii noştri erau în aceeaşi situaţie. Exista o legendă foarte veselă printre noi, care spunea că tot timpul petreceam, dar tristul adevăr era că nu petreceam niciodată. Credinţa mea este că, de fapt, cazul nostru era destul de obişnuit.

În fiecare dimineaţă, Herbert se ducea cu puteri reînnoite în oraş, ca să privească în dreapta şi în stânga lui. De multe ri, mă duceam să-1 văd în odăiţa aceea întunecoasă din fundul casei, unde îl găseam în tovărăşia unei sticle cu cerneală, a unui curier, a unei lăzi cu cărbuni, a unei cutii cu sfoară, a unui almanah, a unui pupitru cu scaun şi a unei linii; şi nu-mi amintesc să-1 fi văzut vreodată făcând altceva decât să se uite în dreapta şi în stânga. Dacă am face cu toţii ceea ce ne-am propus cu credinţa lui Herbert, cred că am trăi într-o republică a virtuţilor. Bietul băiat nu avea altceva de făcut decât să se ducă, în fiecare după-amiază, la o anumită oră, la Lloyd, pentru îndeplinirea ceremoniei de a-şi vedea şeful. Încolo nu mai făcea nimic în legătură cu Lloyd, după câte ştiu eu, decât că se întorcea acasă. Când i se părea că se îngroaşă gluma şi că trebuie, până în cele din urmă, să-şi găsească o ocupaţie, se ducea la Bursă, când era înghesuiala mai mare şi se plimba încoace şi încolo, ca şi cum ar fi executat o figură foarte posomorâtă dintr-un dans câmpenesc, printre magnaţii adunaţi acolo.

- Pentru că, îmi spunea Herbert când se întorcea acasă de la Bursă, adevărul este, Handel, că nu perspectivele vin spre tine, ci că tu trebuie să te duci spre ele, aşa că m-am dus şi eu.

Cred că, dacă am fi fost mai puţin legaţi unul de altul, ne-am fi urât, cu regularitate, în fiecare dimineaţă. În vremea aceea, mi-era nespus de silă de locuinţa noastră şi nu puteam să sufăr să văd livreaua Duhului Răzbunării, căci la ora aceea, înfăţişarea lui părea mai costisitoare şi mai puţin folositoare, decât la orice altă oră din cele douăzeci şi patru. Pe măsură ce mă înfundam mai rău în datorii, gustarea de dimineaţă devenea o formalitate din ce în ce mai înfiorătoare şi, o dată, la gustarea de dimineaţă, fiind ameninţat în scris cu pro-cedura legală, "nu fără legătură", cum ar spune ziarul local din oraşul nostru, "cu o chestie de bijuterii", mi-am ieşit din fire aşa de rău, încât înhăţai Duhul Răzbunării încălţat cu cizme, pentru că se încumetase să-şi închipuie că voiam să mâncăm cornuri.

În anumite zile care depindeau cu totul de cheful nostru, îi spuneam lui Herbert, ca şi cum aş fi făcut o descoperire nemaipomenită.

- Dragă Herbert, o ducem foarte prost.

- Dragă Handel, îmi spuse Herbert cu toată sinceritatea, prin nu ştiu ce întâmplare ciudată, tocmai vorbele acestea îmi stăteau şi mie pe buze.

- Atunci Herbert, răspundeam eu, hai să vedem cum stăm cu afacerile.

Ne cuprindea o mulţumire adâncă, ori de câte ori fixam o zi anumită pentru acest scop. Mie mi se părea că asta înseamnă să te ocupi de afaceri, să

178

priveşti lucrurile în faţă, să apuci taurul de coarne. Şi ştiu că Herbert gândea la fel.

Comandam ceva special de mâncare în ziua aceea, de asemenea şi o sticlă cu o băutură neobişnuită, pentru ca să ne întărim minţile şi să scoatem lucrurile la capăt cu succes. După ce sfârşeam masa, ne înarmam cu un pachet de peniţe, cu cerneală din belşug, cu un toc, hârtie de scris şi cu sugativă. Era, într-adevăr, foarte liniştitor să ai tot felul de articole de papetărie la îndemână.

Apoi eu luam o foaie de hârtie şi scriam titlul în capătul coalei cu un scris ordonat: Bilanţul datoriilor lui Pip, după care adăugam cu grijă: Bamard's Inn şi data. Herbert îşi lua şi el o foaie de hârtie şi scria şi el: Bilanţul datoriilor lui Herbert.

Şi ne foloseam fiecare de o grămadă de hârtiuţe împrăştiate claie peste grămadă pe masă, lângă noi, hârtii care fuseseră aruncate în sertare, purtate prin funduri de buzunare, hârtiuţe pe jumătate arse la focul lumânării, care stătuseră agăţate săptămâni de-a rândul la oglindă şi erau deteriorate în fel şi chip. Scârţâitul peniţelor pe hârtie ne înviora atât de mult, încât mi se părea greu să fac deosebire între aceste lucrări foarte lămuritoare şi plătirea datoriilor.

După ce scriam câtva timp, îl întrebam pe Herbert cum mergea treaba. Pesemne că el îşi scărpina capul plin de pocăinţă la vederea cifrelor, care se înşirau pe hârtie.

- Creşte, Handel, spunea Herbert, pe cinstea mea, creşte neîncetat.

- Fii tare, Herbert, răspundeam eu, lucrând mai departe cu sârg. Priveşte lucrurile drept în faţă. Vezi care-i situaţia la tine. Uită-te la cifre, până nu mai rămâne nimic din ele.

- Aş face aşa, Herbert, dar se uită ele la mine, până nu mai rămâne nimic din mine.

Totuşi, felul meu de a fi hotărât era folositor şi Herbert se apuca iarăşi de lucru. După câtva timp, iar se oprea pe motivul că nu avea la îndemână factura lui Cobbs, a lui Lobbs sau a lui Nobbs.

- Atunci, Herbert, calculează! Calculează o sumă rotundă şi trece-o pe hârtie.

- Ce om plin de idei eşti tu! răspundea amicul meu, plin de admiraţie. Zău că ai un spirit comercial grozav!

Şi eu eram de aceeaşi părere. în ocazii din acestea, îmi spuneam că sunt un om de afaceri de primul rang, iute, hotărât, energic, limpede la minte şi cu sânge rece. După ce îmi treceam toate datoriile pe listă, comparam pe fiecare în parte cu cele scrise pe factură şi făceam însemnări. Aprobarea faţă de mine însumi pe care o simţeam de câte ori treceam câte o încasare era o senzaţie voluptoasă. După ce terminam, împătuream cu grijă chitanţele, le însemnam pe fiecare în parte pe verso şi le legam pe toate într-o legăturică frumoasă. Apoi făceam acelaşi lucru şi pentru Herbert care spunea modest că e departe de a avea geniul meu administrativ, simţind că strânsesem toate afacerile lui într-un singur focar.

Mai exista un aspect strălucit în felul cum îmi administram afacerile, şi anume ceea ce numeam "a lăsa o margine". De pildă, să ne închipuim că datoriile lui Herbert se ridicau la o sută şaizeci şi patru de lire şi şase penny. Atunci eu îi spuneam: lasă o margine şi să scrie două sute de lire. Sau să ne închipuim că datoriile mele se ridicau la de patru ori mai mult; eu lăsam o 179 margine şi treceam şapte sute de lire. Aveam o părere foarte bună despre înţelepciunea acestei margini, dar trebuie să recunosc că, acum când privesc în urmă, îmi dau seama că era un vicleşug foarte costisitor. Fiindcă numaidecât ne apucam să facem datorii noi, ca să umplem marginea şi, uneori, sentimentul de libertate şi de solvabilitate pe care ni-l dădea, ne făcea să înaintăm până la o nouă margine.

Dar, aceste cercetări asupra treburilor noastre erau urmate de o perioadă de calm, de odihnă, de linişte plină de virtute, care mă făcea să am o părere minunată despre mine însumi. Potolit de sforţările mele, de metoda între-buinţată şi de complimentele lui Herbert, stăteam cu cele două legături simetrice pe masă în faţa mea şi mă simţeam mai curând ca un fel de bancă decât ca un simplu individ.

În timpul acestor îndeletniciri solemne, închideam uşa de la intrare, ca să nu fim întrerupţi. într-o seară, tocmai ne cuprinsese una dintre stările acestea de mulţumire, când auzirăm zgomotul pe care-l face o scrisoare când e aruncată prin crăpătura uşii de la intrare şi cade pe jos.

- E pentru tine Handel, spuse Herbert, care se dusese afară şi acum se întorcea cu scrisoarea.

- Nădăjduiesc că nu s-a întâmplat nimic.

Pesemne că văzuse pecetea şi marginea neagră. Scrisoarea era semnată Trabb & Co. şi cuprinsul ei spunea doar că eu eram un domn mult stimat, că oamenii doreau să mă informeze că doamna J. Gargery încetase din viaţă luni, la ora şase şi douăzeci de minute seara şi că eram aşteptat la înmormântare lunea viitoare, la ora trei după-amiază.