Marile speranţe I



Yüklə 12,03 Mb.
səhifə9/33
tarix17.01.2019
ölçüsü12,03 Mb.
#98629
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   33

XVI

Cu capul împuiat de George Barnwell, mi se părea la început că trebuie să fi avut şi eu vreun amestec în atacul asupra surorii mele sau, în orice caz, că, fiindu-i rudă apropiată şi, după cum ştia lumea, foarte îndatorat, puteam fi mai uşor bănuit decât oricare altul. Dar când am revăzut toată întâmplarea a doua zi, în lumina limpede a zilei şi am auzit toată lumea din jurul meu vorbind despre ea, am început să privesc lucrurile cu alţi ochi şi în chip mult mai înţelept.

Joe fusese la "Barcagiii Veseli" cu luleaua lui, de la opt şi un sfert până la zece fără un sfert. În timp ce el era acolo, soră-mea stătuse în uşa bucătăriei şi dăduse bună seara unui plugar, care se întorcea acasă. Omul nu era în stare să dea mai multe amănunte cu privire la ora la care o văzuse (când încercă să se lămurească, se încurcă tare de tot) decât că trebuie să fi fost înainte de nouă. Când Joe ajunse acasă, la zece fără cinci minute, a găsit-o doborâtă la pământ şi numaidecât strigă după ajutor; focul mai ardea încă cu flacără înaltă şi fitilul lumânării nu era prea lung; totuşi, lumânarea era stinsă.

Nimic nu fusese scos din casă. Şi, în afară de lumânarea stinsă care stătea pe o masă aşezată între uşă şi soră-mea, nu se vedea nici urmă de neorânduială în bucătărie, în afară de dezordinea pe care o făcuse soră-mea, când căzuse pe jos plină de sânge. Dar fusese găsită, totuşi, o mărturie foarte importantă cu privire la crimă. Soră-mea fusese lovită în cap şi în şira spinării cu un obiect bont şi greu; apoi, după ce primise loviturile, un obiect greu fusese aruncat cu putere asupra ei, în timp ce ea stătea cu faţa în jos. Şi, pe podea, lângă ea, Joe găsise, când o ridicase, o cătuşă de ocnaş desfăcută cu pila.

Joe se uită la cătuşe cu ochii lui de fierar şi spuse că pilitura este făcută mai de mult. După ce se dăduse alarma de pe galeră şi oamenii veniseră să se

76


uite la cătuşe, părerea lui Joe fusese întărită. Oamenii nu puteau să spună de când părăsise cătuşa vaporul, unde fără îndoială că se aflase odată; dar pretindeau că nici unul dintre ocnaşii care evadaseră în ajun, nu o purtase. De altfel, unul dintre ei fusese arestat şi mai avea încă fierul prins de picior.

Fiindcă eu ştiam ce ştiam, am ajuns şi eu la-o concluzie. Bănuiam că fierul era al puşcăriaşului meu, că era cătuşa cu care îl văzusem şi pe care o pilise în mlaştini, dar mintea mea nu-l învinovăţea pe el de a fi folosit cătuşa şi de a fi înfăptuit crima din ajun. Pentru că bănuiam că altcineva pusese mâna pe ea şi o folosise în chipul acesta neomenos. Sau Orlick sau străinul care îmi arătase odată pila.

Acum, cu privire la Orlick; el plecase la oraş chiar aşa cum ne spusese când îl culesesem de pe drum, la barieră; fusese văzut prin oraş în tot timpul serii, fusese în câteva cârciumi cu diferiţi oameni şi se întorsese acasă cu mine şi cu domnul Wopsle. Nu exista nici o dovadă împotriva lui, în afară de cearta din ajun şi soră-mea doar se certase cu el şi cu toţi cei din jurul ei, de zeci de mii de ori. Cât despre străin, dacă s-ar fi întors să-şi ia banii, nu s-ar fi certat niciodată cu soră-mea din pricina aceasta, pentru că ea era gata să-i înapoieze totul. De altfel nu avusese loc nici un schimb de cuvinte; agresorul intrase atât de încet şi de neaşteptat, încât o doborâse fără ca ea să fi întors măcar capul.

Mi se părea îngrozitor gândul că eu procurasem arma şi, oricât de neintenţionat aş fi făcut-o, nu mă putea împiedica de a gândi aşa. Sufeream chinuri cumplite, în timp ce mă gândeam şi mă răzgândeam dacă să nu destram, în cele din urmă, vraja copilăriei mele şi să-i spun lui Joe toată povestea. Timp de luni întregi rezolvam zilnic problema negativ, pentru ca s-o reîncep şi s-o frământ din nou, a doua zi de dimineaţă. Până la urmă, rezultatul acestei lupte a fost următorul: taina era atât de veche şi intrase, într-atât în sufletul meu, făcând parte din însăşi fiinţa mea, încât nu mai puteam s-o smulg. În afară de teama că, deoarece adusese atâta pacoste, taina aceasta va contribui mai mult ca orice ca să-l înstrăineze pe Joe de mine, mă mai oprea şi groaza că nu mă va crede şi că o va socoti drept o născocire monstruoasă, la fel cu câinii şi cu costiţele de viţel.

Comisarii şi oamenii de pe Bow Street din Londra - pentru că lucrurile se petreceau în vremea vechii poliţii cu tunici roşii - roiră în jurul casei timp de o săptămână sau două şi au făcut ceea ce am auzit şi citit că fac autorităţile de felul acesta în cazuri asemănătoare. Au ridicat câţiva oameni rău-văzuţi şi i-au ameţit cu ideile lor sucite; apoi s-au încăpăţânat să potrivească împrejurările la idei în loc să scoată ideile din împrejurări. Mai aveau obiceiul să stea la "Bar-cagiii Veseli", lângă uşă, uitându-se afară cu priviri atotştiutoare şi modeste, care umpleau tot ţinutul de admiraţie; şi aveau un fel foarte misterios de a bea, la fel de folositor ca şi felul în care prindeau pe vinovaţi. Nu chiar aşa, fiindcă pe vinovaţi nu i-au prins niciodată.

Mult timp după ce forţa constituţionala se împrăştiase, soră-mea tot mai zăcea bolnavă în pat. Vederea îi fusese atinsă, aşa încât vedea obiectele duble şi întindea mâna după ceşti şi pahare închipuite, în loc de cele adevărate; auzul îi era foarte slăbit; de asemenea şi memoria; şi vorbirea îi era de neînţeles. Când, în cele din urmă, ajunse să coboare scările ajutată de cineva din casă, trebuia să umblu tot timpul cu tăbliţa după ea ca să ne spună prin scris, ceea ce nu putea să ne spună prin viu grai. Deoarece ortografia ei (nu mai vorbesc de caligrafie)

77

era mai mult decât slabă şi deoarece cititul lui Joe era şi mai mult decât slab, se iveau greutăţi neînchipuite între ei, pe care eu eram întotdeauna chemat să le descurc. Faptul că i se dădea carne în loc de doctorie, că se confunda ceai cu Joe şi brutar cu slănină, erau greşelile mele cele mai neînsemnate.



Totuşi, firea i se schimbase mult în bine şi era foarte răbdătoare. Mâinile şi picioarele îi tremurau, ceea ce deveni cu vremea un lucru obişnuit şi mai târziu, o dată la două sau trei luni, îşi ducea mâinile la cap şi rămânea aproape o săptămână în şir cu mintea rătăcită şi întunecată. Eram cam încurcaţi, fiindcă nu puteam să găsim pe nimeni care să o îngrijească până când, spre marea noastră uşurare, se ivi o întâmplare prielnică. Mătuşa domnului Wopsle se resemna cu un trai, care nu mai dă naştere la nici un fel de probleme şi Biddy intră în familia noastră.

Vreo lună după ce sora mea îşi făcu din nou apariţia în bucătărie, Biddy veni la noi cu o lădiţă pestriţă care conţinea toată averea ei lumească şi deveni binecuvântarea casei noastre. Mai presus de toate, era o binecuvântare pentru Joe, căci pe bietul om îl omora cu zile să se uite tot timpul la ceea ce mai rămăsese din nevasta lui şi se obişnuise să se întoarcă spre mine la fiecare câteva clipe, serile, când o îngrijea şi să-mi spună cu ochii lui albaştri, umeziţi de lacrimi:

- Ce femeie frumoasă era înainte, Pip! Şi fiindcă, din prima clipă, Biddy se descurcă foarte bine cu soră-mea de parcă ar fi cunoscut-o din copilărie, Joe avu şi el parte de o viaţă mai liniştită şi începu să se ducă din când în când la "Barcagiii Veseli", ceea ce îi făcea foarte mult bine. E caracteristic pentru oamenii de la Poliţie că-l bănuiseră cu toţii pe Joe mai mult sau mai puţin (deşi el n-a ştiut niciodată despre asta) şi că împrăştiaseră cuiva părerea că Joe ar fi una din minţile cele mai pătrunzătoare pe care le întâlniseră ei vreodată.

Primul triumf al lui Biddy, în noua ei îndeletnicire, a fost descurcarea unei greutăţi, care mă copleşise cu totul. Mă căznisem mult s-o dezleg, dar nu izbutisem. Să vă spun ce era:

Mereu, mereu, sora mea desena pe tăbliţă o literă care semăna cu un T şi apoi ne făcea să înţelegem că acest semn reprezenta ceva pe care ar fi dorit grozav să-1 aibă. Încercasem în zadar toate lucrurile care începeau cu T, pornind de la catran şi sfârşind cu pâine prăjită şi cu ciubărul4. În cele din urmă, îmi trecu prin minte că semnul acesta semăna cu un ciocan şi când am ţipat vorba aceasta în urechea surorii mele, ea începu să ciocănească cu mâinile în masă şi să facă semne de încuviinţare. Atunci i-am adus toate ciocanele, unul după altul, dar fără folos. M-am gândit la o cârjă, fiindcă semăna la formă cu un ciocan; am împrumutat una din sat şi am adus-o acasă cu multă încredere. Dar soră-mea clătină din cap cu atâta putere, când i-o arătarăm, încât ne era teamă ca, în starea de slăbiciune în care se afla, să nu-şi scrântească gâtul.

Când soră-mea descoperi că Biddy o înţelegea foarte uşor, semnul acesta neînţeles reapăru pe tăbliţă. Biddy se uită gânditoare la el, ascultă lămuririle mele, se uită la soră-mea, apoi la Joe (care era reprezentat pe tăbliţă prin iniţiala numelui său) şi fugi în fierărie urmată de Joe şi de mine.

- Sigur! strigă Biddy cu faţa strălucitoare de mulţumire.Nu vedeţi? El e!

4 Aceste cuvinte încep în limba engleză cu litera T. (N.T.)

78


Orlick, fără îndoială! Soră-mea nu-şi mai amintea de numele lui şi nu putea să-i înfăţişeze altfel decât printr-un ciocan. I-am spus de ce îl chemăm în bucătărie şi el şi-a pus încet ciocanul jos şi-a şters fruntea cu mâneca şi-a mai şters fruntea cu mâneca şi-a mai şters-o o dată cu şortul şi a ieşit din fierărie bălăbănindu-se, cu genunchii îndoiţi şi cu aerul acela deşuchiat de vagagond, care îl deosebea de toată lumea. Mărturisesc că mă aşteptam s-o văd pe soră-mea denunţându-l într-un fel şi m-am simţit foarte dezamăgit de purtarea ei neaşteptată. Ea se arată foarte grijulie de a fi în relaţii bune cu Orlick, părea foarte încântată că i-l adusesem în cele din urmă şi ne-a făcut să înţelegem că ar vrea să i se dea ceva de băut. Se uita cu încordare la faţa lui, ca şi cum ar fi dorit să fie sigură că el era mulţumit de primirea ce i se făcea; încerca tot ce-i stătea în putinţă ca să-l împace şi, în toată purtarea ei, avea un aer umil şi paşnic, ca un copil care vorbeşte cu un stăpân aspru. De atunci, aproape că nu trecea zi, fără ca soră-mea să nu deseneze ciocanul pe tăbliţă şi fără ca Orlick să nu intre bălăbănindu-se în odaie şi să stea prosteşte în faţa ei, ca şi cum n-ar fi ştiut mai mult decât mine ce trebuie să facă.

XVII

Acum viaţa mea de ucenic se desfăşura regulat fără nici o întâmplare mai însemnată în legătură cu lumea de dincolo de satul meu şi de ţara mlaştinilor decât ziua mea şi vizita pe care am făcut-o domnişoarei Havisham.

Am găsit-o tot pe domnişoara Sarah Pocket de serviciu la poartă, iar domnişoara Havisham era întocmai cum o lăsasem; şi ea îmi vorbi de Estella la fel ca şi atunci, poate chiar cu aceleaşi cuvinte. Întrevederea noastră nu dură decât câteva minute şi, la plecare, domnişoara Havisham mi -a dat o liră şi mi-a spus să vin iarăşi de ziua mea. Cred că este locul să spun că această vizită deveni un obicei anual. În anul următor, am încercat să refuz lira, dar fără alt rezultat decât întrebarea ei îmbufnată dacă nu cumva mă aşteptam la mai mult. Atunci am luat darul şi de atunci încolo am făcut mereu la fel.

Atât de neschimbată era casa cea veche şi mohorâtă, lumina galbenă din odaia întunecoasă şi arătarea ofilită de pe scaunul de lângă măsuţă, încât am simţit că, o dată cu oprirea ceasornicelor se oprise şi timpul şi că, în timp ce eu şi toate lucrurile de afară creşteam, aici totul înţepenea pe loc. Lumina nu pătrundea în amintirile mele despre casa domnişoarei Havisham mai mult decât pătrundea în realitate în casa aceea părăsită, ceea ce mă înnebunea şi mă făcea ca, în fundul sufletului, să-mi urăsc meşteşugul şi să-mi fie ruşine de casa mea.

Încetul cu încetul, totuşi, am băgat de seamă că Biddy se schimbase. Ghetele nu-i mai erau scâlciate, părul îi era strălucitor şi bine pieptănat şi mâinile îi erau totdeauna curate. Nu era frumoasă - era şi ea necioplită şi nu putea să fie ca Estella - dar era plăcută la vedere, sănătoasă şi blândă. Era la noi de un an (mi-amintesc că tocmai ieşise din doliu, când m-a izbit schimbarea ei) şi, într-o seară am băgat de seamă că are ochi foarte adânci şi gânditori; ochi frumoşi şi foarte buni.

Tocmai ridicasem ochii de pe o temă cu care mă căzneam - copiam nişte pasaje dintr-o carte, ca să progresez în două direcţii deodată - şi am văzut că Biddy se uită la mine. Am pus jos tocul şi Biddy se opri şi ea fără să lase

79

lucrul din mână.



- Biddy, am sps eu, cum te descurci tu? Sau sunt eu foarte prost sau eşti tu foarte isteaţă!

- Unde vezi că mă descurc? Nu înţeleg, îmi răspunse Biddy zâmbind.


Ea se descurca singură cu toată gospodăria şi încă foarte bine; dar nu la asta mă gândeam eu, deşi poate că, din pricina asta, lucrul la care mă gândeam eu părea şi mai minunat.

- Cum te descurci tu, Biddy, am întrebat eu, de ştii tot ce ştiu şi eu şi seara nu înveţi, ci stai cu mine?

Începeam să fiu cam mândru de ştiinţa mea, fiindcă cheltuisem lira pe care o primisem de ziua mea pentru învăţătură şi puneam la o parte cea mai mare parte din banii de buzunar pentru cheltuieli asemănătoare; astăzi n-am nici o îndoială că puţinul pe care-l ştiam mă costa foarte scump.

- Aş putea tot atât de bine să te întreb, spuse Biddy, cum te descurci tu?

- Nu-i aşa. Când mă întorc seara de la fierărie, toată lumea vede că mă apuc de învăţătură, dar tu nu înveţi niciodată, Biddy.

- Pesemne că prind învăţătura cum se prinde tusea, spuse Biddy liniştită; şi se apucă să coasă mai departe.


Îmi urmăream gândul, sprijinându-mă de spătarul scaunului pe care şedeam şi mă uitam la Biddy, care cosea de zor, cu capul într-o parte; începeam să o privesc ca pe o iată neobişnuită, fiindcă îmi aminteam cât se descurca de bine cu numirile din meşteşugul nostru, numirile feluritelor lucrări de fierărie şi ale uneltelor. Pe scurt, tot ce ştiam eu, ştia şi Biddy. În teorie, cunoştea fierăria tot atât de bine, poate chiar mai bine, decât mine.

- Tu, Biddy, eşti dintre oamenii care se folosesc de toate prilejurile, am spus eu. N-ai avut prea multe prilejuri înainte de a fi venit la noi şi uite câte ai învăţat!

Biddy m-a privit o clipă, apoi a început să coasă mai departe.

- Eu am fost prima ta profesoară, nu-i aşa? întrebă ea, în timp ce cosea.

- Biddy, am strigat eu, înmărmurit. Plângi!

- Nu, nu plâng, spuse Biddy ridicând ochii şi râzând. Ce ţi-a venit?


Ce-ar fi putut să-mi vină decât că văzusem o lacrimă strălucind pe lucrul ei de mână? Am tăcut, gândindu-mă ce cal de bătaie fusese biata fată până când mătuşa domnului Wopsle se lăsase de prostul obicei de a trăi, de care ar face bine să se lase şi alţi oameni. Mi-a amintit de condiţiile nenorocite în care trăia în prăvălioara aceea jalnică, mi-a amintit de şcoala aceea de seară amărâtă şi gălăgioasă, de ceata aceea besmetică de copii pe care trebuia să-i tragă şi să-i împingă. Mă gândeam că şi în vremurile acelea de tristă amintire, trebuie să fi existat la Biddy, în stare de amorţeală, ceea ce înflorea acum atât de frumos, căci doar în nemulţumirea şi încurcătura mea, mi se păruse firesc să mă îndrept spre ea după ajutor. Biddy cosea liniştită, fără să mai plângă şi, în timp ce eu o priveam şi mă gândeam la toate acestea, mi-a trecut prin minte că poate nu-i fusesem destul de recunoscător. Poate că fusesem prea rece şi că ar fi trebuit s-o sprijin mai mult (deşi nu am întrebuinţat chiar cuvântul acesta în gândul meu) cu încrederea mea.

- Da, Biddy, am început eu, după ce mi s-au învârtit toate acestea prin minte; tu ai fost prima mea profesoară şi încă într-un timp când nu prea ne gândeam că vom sta împreună, aşa ca acum, în bucătăria aceasta.


80
- Săraca de ea! răspunse Biddy. Atât de puţin se gândea Biddy la persoana ei, încât observaţia mea îi aminti de soră-mea şi o făcu să se scoale şi să se ducă la ea ca să o aşeze mai bine pe scaun; din păcate, e adevărat!

- Vezi! am spus eu, trebuie să mai stăm de vorbă ca pe vremuri şi trebuie să-ţi mai cer sfatul ca înainte. Hai să ne plimbăm duminică după-amiază prin ţara mlaştinilor şi să stăm de vorbă mai mult.


Pe soră-mea n-o lăsam niciodată singură acasă; dar, în duminica aceea, Joe rămase bucuros cu ea, iar Biddy ieşi împreună cu mine la plimbare. Era vară şi vremea era frumoasă. După ce am trecut de sat, de biserică şi de cimitir şi am ajuns în ţara mlaştinilor, de unde vedeam pânzele corăbiilor care pluteau pe fluviu, eu am început, ca de obicei, să leg amintirea domnişoarei Havisham şi a Estellei de tot ce vedeam. Când am ajuns la fluviu, ne-am aşezat pe mal, în timp ce apa clipocea la picioarele noastre, făcând liniştea să pară mai mare; mă gândeam că locul şi timpul erau potrivite ca să-i dezvălui lui Biddy tainele sufletului meu.

- Biddy, am spus eu, după ce o pusesem să facă legământ că n-o să dea taina mea în vileag. Vreau să intru în lumea bună.

- O, eu n-aş vrea, în locul tău! răspunse ea. Nu cred că ţi s-ar potrivi.

- Biddy, am spus eu, cam aspru. Am motivele mele.

- Tu trebuie să ştii mai bine Pip; dar nu crezi că eşti mai fericit aşa cum eşti acum?

- Biddy, am strigat eu nerăbdător, nu sunt deloc fericit aşa. Mi-e silă de meseria mea şi de viaţa pe care o duc. De când am semnat contractul, nimic nu m-a mulţumit. Nu vorbi prostii.

- Am vorbit prostii? întrebă Biddy, înălţându-şi liniştită sprâncenele. Îmi pare rău. N-am vrut. Vreau doar să te simţi bine şi să fii mulţumit.

- Bine, dar atunci trebuie să înţelegi o dată pentru totdeauna că n-o să fiu şi nici n-o să pot vreodată fi mulţumit, ci doar nenorocit. Biddy, dacă n-o să duc o astfel de viaţă decât cea pe care o duc acum.

- Păcat! spuse Biddy, clătinându-şi capul cu tristeţe.
De fapt şi eu mă gândisem de atâtea ori că e păcat, încât, în lupta ciudată pe care o duceam necontenit cu mine însumi, eram gata să vărs lacrimi de supărare şi de amărăciune, mai ales acum când Biddy a dat grai simţământului ei şi al meu. Şi i-am spus că are dreptate şi că ştiam şi eu că e păcat, dar că nu puteam face nimic.

- Dacă aş fi putut să mă statornicesc - i-am spus eu lui Biddy, smulgând din pământ iarba scurtă de sub mâna mea, aşa cum odată, de mult, îmi smulsesem durerea din păr şi o lovisem de zidul fabricii de bere - dacă aş fi putut să mă statornicesc şi dacă m-aş simţi măcar pe jumătate legat de fierărie cum mă simţeam când eram mic, ştiu că ar fi mult mai bine pentru mine. Atunci ţie, lui Joe şi mie, nu ne-ar lipsi nimic şi poate că Joe şi cu mine am fi tovarăşi, după ce mi-aş termina eu ucenicia; şi poate că aş fi demn de apropierea ta şi că, pe banca aceasta, ar sta doi oameni cu totul deosebiţi. Aş fi fost destul de bun pentru tine, Biddy, ia spune-mi!

Biddy oftă cu ochii la pânzele de pe apele fluviului şi îmi răspunse:

- Da, nu sunt eu prea pretenţioasă.

Nu prea suna măgulitor, dar ştiam că Biddy nu vroia să mă jignească.

- Şi în loc de asta - am spus eu smulgând din nou iarbă şi mestecând în

81

gură un fir sau două - vezi ce se întâmplă cu mine; sunt nemulţumit şi nu mă simt la locul meu şi, la urma urmelor, ce mi-ar fi păsat mie că sunt necioplit şi grosolan, dacă nimeni nu mi-ar fi spus-o!



Biddy îşi întoarse brusc faţa spre mine şi m-a privit mult mai pătrunzător decât privise spre vapoare.

- Nici nu-i adevărat şi nici n-a fost prea politicos din partea celui care ţi-a zis-o, spuse ea întorcându-şi din nou ochii spre fluviu. Cine a spus aşa?

Eram buimăcit, fiindcă izbucnisem, fără să-mi dau prea bjne seama încotro mă îndreptam. Dar era prea târziu ca să mai schimb vorba şi am răspuns:

- Domnişoara cea frumoasă de la domnişoara Havisham; şi-i cea mai frumoasă fiinţă de pe lume şi o admir grozav şi aş vrea să intru în lumea bună din pricina ei. După ce am făcut această mărturisire nebunească, am început să arunc iarba în fluviu, ca şi cum m-aş fi gândit să plec şi eu în urma ei.

- Vrei să intri în lumea bună ca să-i faci în ciudă sau ca să o câştigi? mă întrebă Biddy liniştită, după câteva clipe de tăcere.

- Nu ştiu, am răspuns eu posomorât.

- Pentru că dacă vrei să-i faci în ciudă, urmă Biddy, eu cred - dar tu trebuie să ştii mai bine - că mai curând ai izbuti dacă nici nu te-ai sinchisi de vorbele ei. Şi dacă vrei s-o câştigi, eu cred, dar tu ştii mai bine, că nu merită.
Tocmai ce mă gândisem şi eu de atâtea ori. Tocmai ce mi se părea şi mie atât de limpede în clipa aceea. Dar cum puteam eu, un biet flăcău de la ţară, să mă feresc de acea contrazicere, căreia îi cad zilnic pradă cei mai buni şi cei mai înţelepţi oameni?

- O fi adevărat tot ce spui tu, i-am răspuns eu lui Biddy, dar grozav o admir.

După ce-am rostit cuvintele acestea, mi-am răsturnat capul pe spate, mi-am apucat părul cu amândouă mâinile şi am tras zdravăn de el. Ştiam că nebunia mea este atât de nelalocul ei, încât aş fi meritat să mă apuc cu mâna de păr şi să-mi izbesc capul de pietre, ca pedeapsă pentru că aparţinea unui nerod ca mine.

Biddy era fata cea mai înţeleaptă din lume, aşa că nici nu mai încercă să vorbească cu mine. Îşi puse mâinile ei aspre de atâta lucru, dar atât de mângâietoare, pe mâinile mele şi mi le scoase încetişor din păr. Apoi mă bătu uşurel pe umăr ca să mă potolească, în timp ce eu plângeam cu faţa înfundată în mâneca hainei, întocmai cum făcusem atunci, în curtea fabricii de bere, cu convingerea că cineva sau toată lumea - nu ştiu care din două - mă persecuta îngrozitor.

- Mă bucur de un lucru, spuse Biddy, mă bucur că ai avut încredere în mine, Pip. Şi mă mai bucur de ceva, anume, că poţi fi sigur că voi încerca să păstrez încrederea ta şi s-o merit. Dacă prima ta profesoară (Doamne! ce profesoară şi câtă nevoie ar mai avea să înveţe şi ea!) ar fi profesoara ta şi acum, cred că ştiu ce lecţie ţi-ar da. Dar e o lecţie grea şi tu ţi-ai întrecut de mult profesoara, iar acum nu mai are nici un rost. Şi, cu un oftat liniştit pe care i-l smulsesem eu, Biddy s-a sculat de pe malul fluviului, spunând cu o schimbare plăcută în voce:

- Mergem mai departe sau ne întoarcem acasă?

- Biddy, am strigat eu, sculându-mă, luând-o de gât şi sărutând-o. Am
82
să-ţi spun întotdeauna tot ce gândesc.

- Până ai să intri în lumea bună, spuse Biddy.

- Ştii doar că n-o să intru niciodată, aşa că am să-ţi spun totul întotdeauna. Nu că aş fi eu în stare să-ţi spun ţie ceva nou, pentru că tu ştii tot ce ştiu şi eu, cum ţi-am spus şi mai devreme.

- A! făcu Biddy în şoaptă, cu ochii la pânzele de pe fluviu şi apoi repetă cu aceeaşi schimbare în voce ca şi înainte:

- Mergem mai departe sau ne întoarcem acasă?
I-am răspuns că aş vrea să mergem mai departe şi am pornit, în timp ce după-amiaza de vară se topea în amurgul de vară. Era foarte frumos. Am început să mă întreb dacă ceea ce făceam acum nu era mai firesc şi mai sănătos decât să joc "Sărăceşte-ţi vecinul" la lumina lumânării în odaia cu ceasornicele oprite şi să fiu batjocorit de Estella. Mă gândeam ce bine ar fi dacă mi-aş scoate-o din cap, împreună cu toate celelalte amintiri şi trăznăi şi dacă m-aş apuca de muncă, hotărât să fac cu plăcere ceea ce aveam de făcut, să mă ţin de lucru şi să duc toate la bun sfârşit. Îmi spuneam că dacă, în clipa aceea, s-ar fi aflat Estella alături de mine în loc de Biddy, aş fi fost cu siguranţă, nenorocit. Eram nevoit să recunosc că într-adevăr aşa s-ar fi întâmplat şi îmi spuneam:

- Pip, mare prost eşti!

Am vorbit mult în timpul plimbării şi, în tot ce spunea, Biddy avea dreptate. Biddy nu jignea niciodată şi nu avea toane şi nu era azi una şi mâine alta; ea ar fi simţit durere şi nu plăcere, dacă m-ar fi îndurerat; mai curând s-ar fi rănit pe ea, decât să mă rănească pe mine. Atunci, cum se făcea că nu-mi era mai dragă?

- Biddy, i-am spus eu, în drum spre casă; tare aş vrea să mă lecuieşti.

- Şi eu aş vrea! spuse Biddy.

- Dac-aş izbuti numai să mă îndrăgostesc de tine, nu te superi că-ţi vorbesc atât de deschis ţie, vechea mea prietenă?

- Nu dragă, nici gând! spuse Biddy. Nu te îngriji de mine.

- Dac-aş izbuti, vezi asta mi-ar trebui mie.

- Dar vezi că n-ai să izbuteşti.
În seara aceea, lucrul acesta nu mi se părea cu neputinţă, aşa cum mi s-ar fi părut cu câteva ore mai devreme. Prin urmare, i-am spus că nu sunt chiar atât de sigur că nu se va întâmpla. Dar Biddy îmi spuse că ea e sigură şi o spuse cu hotărâre. În sufletul meu ştiam că are dreptate şi, totuşi, l-am luat în nume de rău, că era atât de sigură cu privire la acest lucru.

În apropiere de cimitir, a trebuit să trecem un dig şi să urcăm câteva trepte lângă stăvilar. De lângă o portiţă sau din păpuriş sau din spatele unei băltoace cu apa stătută şi noroiasă, răsări, deodată, Orlick.

- Sănătate! bombăni el. Unde vă duceţi?

- Unde să ne ducem? Acasă.

- Bine, spuse el. Să mă jupoaie pe mine de viu dacă nu vă duceţi acasă? Pedeapsa de a fi jupuit de viu era una dintre presupunerile lui favorite. Nu prea dădea el nici un înţeles precis acestei expresii, după câte ştiu eu, dar o întrebuinţa, ca şi aşa-zisul lui nume de botez, ca o insultă adusă omenirii şi ca să sugereze oamenilor ceva foarte neplăcut. Când eram mic, aveam credinţa că dacă Orlick m-ar jupui vreodată pe mine, ar face-o cu un cârlig ascuţit şi bine răsucit.
83

Biddy nu vroia ca Orlick să vină cu noi şi îmi spuse în şoaptă:

- Să nu vină cu noi, nu pot să-l sufăr.

Cum nici eu nu-l puteam suferi, mi-am îngăduit să-i spun că-i mulţumim dar că nu-i nevoie să ne însoţească. El primi această informaţie cu un hohot de râs, care îl făcu aproape să cadă pe spate, apoi porni bălăbănindu-se, umblând la o distanţă mică în urma noastră.

Eram curios să ştiu dacă Biddy bănuia că Orlick era amestecat în încercarea de asasinat, despre care soră-mea nu fusese în stare să ne dea nici o lămurire şi am întrebat-o de ce nu poate să-l sufere.

- O! răspunse ea, uitându-se în urmă la Orlick, care venea bălăbănindu-se, fiindcă mi-e teamă că mă place.

- Ţi-a spus el vreodată? am întrebat eu indignat.

- Nu. Spuse Biddy, uitându-se din nou în urmă, dar de câte ori dă cu ochii de mine, începe să ţopăie în faţa mea.


Oricât de nouă şi de ciudată mi se părea această dovadă de dragoste nu am pus nici o clipă la îndoială exactitatea interpretării.

Eram foarte înfierbântat de vestea că Orlick îndrăznea să admire pe Biddy, atât de înfierbântat de parcă aş fi fost eu insultat.

- Dar pe tine nu te supără, nu-i aşa? întrebă Biddy liniştită.

- Nu, nu mă supără, doar că nu-mi place.

- Nici mie, spuse Biddy. Dar nici asta nu te supără.

- Sigur, am spus eu, dar să ştii că aş avea o părere foarte proastă despre tine Biddy, dacă ar ţopăi cu încuviinţarea ta.


Din seara aceea, eram mereu cu ochii la Orlick şi, de câte ori împrejurările se arătau favorabile pentru ţopăiala lui, mă aşezam în faţa lui, ca să-i stric demonstraţia. Orlick prinsese rădăcini în casa lui Joe, din cauza gustului neaşteptat al surorii mele pentru el, altfel aş fi încercat să-l scot din casa noastră. El înţelesese foarte bine gândurile mele şi le răspunsese în consecinţă, după cum am avut prilejul să aflu mai târziu.

Şi pentru că mintea mea nu era destul de tulburată, eu i-am mărit tulburarea de mii de ori, deoarece în anumite stări sufleteşti şi anotimpuri, îmi apărea limpede că Biddy era de nenumărate ori mai bună decât Estella şi că viaţa simplă de muncă cinstită pentru care mă născusem nu avea de ce să mă ruşineze, căci îmi dădea mijloacele de a fi fericit şi de a mă respecta pe mine însumi. În zilele acelea, eram sigur că înstrăinarea mea de dragul meu Joe şi de fierărie trecuse şi că eram pe calea cea bună care mă ducea spre tovărăşia lui Joe şi spre viaţa cu Biddy, când, deodată, mă fulgera câte o amintire tulburătoare din timpul când mă duceam la domnişoara Havisham, o amintire care venea ca o săgeată pustiitoare şi-mi răscolea toate gândurile. Durează mult până să-ţi aduni gândurile răscolite şi, adeseori, după ce le adunam cu trudă, îmi trăznea deodată prin minte că poate domnişoara Havisham va avea grijă de soarta mea, după ce-mi voi sfârşi ucenicia.

Dacă ucenicia mea s-ar fi terminat atunci, cred că tot atât de nedumerit aş fi fost. Dar ea nu s-a terminat niciodată, căci o aştepta un sfârşit timpuriu, după cum vreau să vă povestesc.

84


Yüklə 12,03 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin