Marile speranţe I

V

La apariţia şirului de soldaţi lovind cu patul puştilor încărcate în pragul uşii, s-au sculat cu toţii speriaţi de la masă, iar doamna Joe, care tocmai se întorcea cu mâinile goale din bucătărie, se opri ca trăsnită din jelania ei nedumerită:

- Doamne fereşte, ce s-a întâmplat... cu... plăcinta!? Sergentul şi cu mine eram în bucătărie, când doamna Joe se opri cu ochii holbaţi; eu începusem să-mi vin puţin în fire. Sergentul era acela care îmi vorbise; acum se uita la oamenii din odaie, cu cătuşele întinse îmbietor spre ei în mâna dreapă şi cu mâna pe umărul meu.

- Să-mi fie cu iertare, doamnelor şi domnilor, spuse sergentul, dar, după cum am spus de la uşă acestui domnişor fercheş, (de fapt nu spusese nimic), urmăresc pe cineva în numele Regelui şi am nevoie de fierar.

- Şi, mă rog, ce treabă ai cu el? se repezi soră-mea, căreia nu-i plăcea faptul că avea cineva nevoie de Joe.

- Doamnă, spuse politicos sergentul, dac-ar fi după mine, aş răspunde: cinstea şi plăcerea de a cunoaşte pe soţia lui mă aduce aici, dar, fiindcă vorbesc în numele Regelui, spun că am o trebuşoară cu el.

Aceste cuvinte ale sergentului sunau foarte plăcut, aşa încât domnul

18

Pumblechook strigă ca să audă cu toţii:

- Frumos, frumos!

- Uite despre ce este vorba, domnule fierar, spuse sergentul, care îl descoperise pe Joe cu privirea; am avut un mic accident cu drăciile acestea şi văd că încheietoarea acesteia nu merge şi cătuşele nu se îmbină cum trebuie. Vrei, te rog, să vezi ce s-a întâmplat, că am chiar acum nevoie de ele?
Joe îşi aruncă ochii la cătuşe şi anunţă că e nevoie să aprindă focul în fierărie şi că treaba aceasta cere vreo două ore de lucru.

- Adevărat? Atunci vrei să te apuci de lucru numaidecât? spuse sergentul. Că doar suntem în serviciul Majestăţii Sale. Şi dacă oamenii mei îţi pot fi de folos, cu plăcere or să te ajute. Apoi îşi strigă oamenii, care au intrat în bucătărie unul după altul şi-şi îngrămădiră armele într-un colţ. Stăteau cu toţii ca nişte adevăraţi soldaţi, când cu mâinile împreunate în faţă, când odihnindu-şi câte un picior sau umerii; uneori îşi îndreptau centiroanele sau cartuşierele; alteori deschideau uşa şi scuipau în curte. Toate acestea le vedeam, fără să-mi dau seama că le văd, căci eram aproape mort de spaimă. Dar, înţelegând până la urmă că nu pentru mine erau cătuşele şi că soldaţii erau cu mult mai interesaţi decât plăcinta, aşa încât o lăsaseră în umbră, am început să-mi adun gândurile.

- Vrei să-mi spui, te rog, cât este ceasul? întrebă sergentul, adresându-se domnului Pumblechook, ca unui om a cărui putere de judecată îndreptăţea părerea că el şi Timpul erau unul şi acelaşi lucru.

- E trecut de două şi jumătate.

- Nu-i rău, făcu sergentul gânditor; chiar dacă suntem siliţi să stăm aici două ore, tot ieşim la socoteală. Cam ce depărtare să fie de aici până la mlaştini? Nu mai mult de o milă, după socoteala mea.

- Chiar o milă, spuse doamna Joe.

- Foarte bine. O să-i luăm prin surprindere, când se întunecă. Chiar puţin înainte, aşa am dat ordin.

- Puşcăriaşi, domnule sergent? întrebă Wopsle cu glas nepăsător.

- Chiar aşa! răspunse sergentul. Doi. Ni s-a spus că mai sunt încă prin mlaştini şi cred că n-or să încerce s-o şteargă de acolo, înainte de a se întuneca. Aţi mai văzut oameni din aceştia? În afară de mine, toată lumea răspunse nu, cu convingere. Dar nimeni nu se sinchisea de mine.

- Bine, făcu sergentul. Cad ei în cursă, când le-o fi lumea mai dragă. Hai, domnule fierar! Dacă dumneata eşti gata, apoi şi Regele este gata.

Joe îşi scoase haina, vesta şi cravata şi îşi pusese şorţul de piele. Apoi intră în fierărie. Unul dintre soldaţi deschise obloanele de lemn, altul aprinse focul, altul învârtea la foale, iar ceilalţi stăteau în jurul focului, care începu, în curând, să duduie. Pe urmă, Joe începu să lovească şi să izbească cu ciocanul şi iar să lovească şi iar să izbească şi noi ne uitam la el.

Interesul pentru urmărirea care trebuia să aibă loc, nu numai că absorbi atenţia generală, dar o făcu pe soră-mea mărinimoasă. Scoase din butoi un ulcior cu bere pentru soldaţi şi-l pofti pe sergent la un păhărel cu ţuică. Dar domnul Pumblechook spuse aspru:

- Mai bine dă-i vin. Pun rămăşag că vinul n-are catran. Sergentul îi mulţumi şi spuse că, deoarece prefera băuturile fără catran, i-ar face mai multă plăcere să bea vin, dacă e tot una pentru doamna. Bău în sănătatea Maiestăţii
19
Sale, făcu urări de Crăciun, sorbi tot vinul dintr-o înghiţitură şi, după aceea, plescăi din buze.

- Bună marfă, aşa-i domnule sergent? întrebă domnul Pumblechook.

- Să-ţi spun ceva, îi răspunse sergentul, bănuiesc că dumneata ai făcut rost de ea. Domnul Pumblechook răspunse râzând satisfăcut:

- Ei, na! De ce?

- Pentru că dumneata, spuse sergentul, bătându-l peste umăr, eşti un om care ştie ce este bun.

- Crezi? făcu domnul Pumblechook, râzând ca adineaori. Mai adu un păhărel!

- Dar bei şi dumneata! Ciocnim, spuse sergentul; vârful paharului meu la piciorul paharului dumitale, piciorul paharului dumitale la vârful piciorului meu. Ciocnim o dată, ciocnim de două ori... Frumos sună paharele acestea! În sănătatea dumitale. O mie de ani să trăieşti şi să nu fi niciodată un judecător mai prost din soiul celor buni decât eşti acum!
Sergentul ridică paharul; părea gata să mai bea încă unul. Am băgat de seamă că, în excesul lui de ospitalitate, domnul Pumblechook parcă uitase că dăduse vinul în dar, pentru că lua sticla de la doamna Joe şi ospătă toată lumea cu vin, într-o revărsare de voioşie. Până şi eu am căpătat puţin vin. Şi era atât de darnic domnul Pumblechook, încât a cerut şi sticla a doua şi o goli şi pe aceasta cu tot atâta mărinimie.

În timp ce mă uitam la ei, cum stăteau ciorchine în jurul focului, petrecând atât de minunat, mă gândeam că prietenul meu, fugarul din mlaştini, fusese acela care însufleţise ospăţul. Nu petrecuseră nici pe departe atât de bine, înainte de a-i fi încălzit emoţia produsă de povestea fugarului. Şi acum, când aşteptau cu toţii ca "păcătoşii" să fie prinşi, când foalele parcă urlau pentru cei doi fugari şi focul pâlpâia tot pentru ei, când fumul parcă ieşea pe coş ca să-i urmărească, iar Joe ciocănea şi lovea cătuşele sortite lor, acum când umbrele nelămurite de pe pereţi se clătinau ameninţându-i, în timp ce vâlvătaia se înălţa şi cobora, iar scânteile aprinse cădeau şi se stingeau, mintea mea zdruncinată de copil îşi spunea că şi după amiaza cenuşie pălise tot din pricina lor, sărmanii nenorociţi.

În cele din urmă, treaba se sfârşi, iar zgomotul şi vuietul din fierărie se opriră. În timp ce-şi punea haina, Joe îşi făcu curaj şi spuse că n-ar fi rău să pornească şi câţiva dintre noi împreună cu soldaţii, ca să le dea o mână de ajutor în urmărire. Domnul Pumblechook şi domnul Hubble se împotriviră, invocând dorinţa de a-şi fuma pipele şi de a rămâne în societatea doamnelor; dar domnul Wopsle spuse că, dacă Joe se duce, îl întovărăşeşte şi el. Joe spuse că da şi că, dacă doamna Joe îmi dă voie, mă ia şi pe mine. Sunt sigur că niciodată n-am fi căpătat învoiala de a ne duce, dacă doamna Joe n-ar fi fost curioasă să ştie ce o să se mai întâmple şi cum o să se sfârşească povestea. Dar, de data aceasta, soră-mea spuse doar atât:

- Dacă aduci băiatul înapoi cu capul spart, să nu-ţi închipui c-am să i-l dreg eu.

Sergentul dădu politicos bună ziua doamnelor şi se despărţi de domnul Pumblechook ca de un vechi camarad; deşi mă îndoiesc că cunoştea meritele domnului Pumblechook când acesta era în stare de uscăciune, la fel de bine cum le cunoştea când avea gâtlejul umezit de băutură. Oamenii îşi luară armele

20

şi porniră. Domnul Wopsle, Joe şi cu mine am primit ordinul strict de a rămâne în spatele lor şi de a nu scoate nici o vorbă, după ce vom ajunge în mlaştini. Când am ieşit în aerul rece şi în timp ce ne îndreptam cu hotărâre spre ţinta noastră, eu i-am şoptit lui Joe cu glas de trădător:

- Zău, Joe, mai bine nu-i găsim. Şi Joe îmi şopti:

- Să ştii, Pip, că dau un şiling dac-au luat-o la sănătoasa.

Nici o haimana din sat nu se luă după noi, fiindcă vremea era urâtă de parcă ameninţa să plouă, drumul pustiu şi terenul nesigur; apoi se lăsă întunericul şi oamenii se încălzeau acasă la foc şi sărbătoreau Crăciunul. Câteva feţe curioase apărură la geamurile luminate şi se uitară după noi, dar nimeni nu ieşi din casă. Trecurăm pe lângă stâlpul cu degetul de lemn şi am luat-o drept înainte spre cimitir. Acolo, sergentul ne opri cu un semn din mână până la uşa bisericii. Se întoarseră fără nici un rezultat şi, după aceea, ieşirăm prin uşa laterală a cimitirului şi am pornit cu toţii spre mlaştinile nesfârşite. Vântul de răsărit ne sufla măzărichea în obraz şi Joe mă luă în spinare.

Acum că ajunsesem în pustietatea aceea jalnică, unde nu bănuia nimeni că mă aflasem eu cu mai puţin de opt sau nouă ore înainte şi că văzusem pe cei doi fugari, de-abia acum mă întrebam pentru întâia oară cu groază dacă, nu cumva, în caz că îi găsim, n-o să gândească puşcăriaşul meu că eu îi adusesem pe soldaţi. Doar mă întrebase dacă nu sunt un drac care îl trădează şi-mi spusese că aş fi un câine nemilos, dacă aş asmuţi oamenii asupra lui. Oare n-o să creadă că sunt într-adevăr un drac şi un câine şi că l-am trădat?

Acum nu mai avea rost să-mi pun întrebări de felul acesta. Eram cocoţat pe spinarea lui Joe şi Joe era sub mine, atrăgând oamenilor atenţia de câte ori ne apropiam de un şanţ şi îmbiindu-l pe domnul Wopsle să nu cadă drept în nasul lui roman şi să ţină pasul. Soldaţii mergeau în faţa noastră, împrăştiaţi pe o distanţă mare şi cu spaţii între ei. Umblam pe drumul pe care pornisem şi eu, la început, şi de care mă rătăcisem prin ceaţă. Ceaţa parcă nu se lăsase încă sau poate că o împrăştiase vântul. Sub lucirea roşiatică a apusului de soare, farul, spânzurătoarea, dâmbul de la Baterie şi celălalt mal al fluviului se vedeau limpezi, deşi aveau o culoare apoasă şi plumburie.

Stăteam cocoţat pe umărul larg al lui Joe şi inima îmi bătea cu furie; mă uitam în toate părţile ca să văd vreo urmă de puşcăriaş. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Domnul Wopsle mă speriase de câteva ori, fiindcă gâfâia şi răsufla zgomotos; dar acum cunoşteam sunetele acestea şi le deosebeam uşor de ceea ce cunoşteam eu. Am tresărit îngrozitor, la un moment dat, căci mi se păru că aud scârţâitul pilei; dar era doar clopoţelul unei oiţe. Oile se opriră din păscut şi ne priviră sfioase; iar boii îşi feriră capetele de vânt şi de măzăriche şi se holbară urât la noi, ca şi cum ne-ar fi socotit răspunzători pentru această pacoste; dar, în afară de aceste lucruri şi de fiorul zilei care se stingea în fiecare firicel de iarbă, nimic nu tulbura liniştea rece, care domnea în ţara mlaştinilor.

Soldaţii mergeau mai departe în direcţia vechii baterii şi noi înaintam în urma lor, când deodată, ne oprirăm cu toţii. Căci un ţipăt lung adus de vânt şi de ploaie ne lovise auzul. Apoi, alt ţipăt. Venea de departe, dinspre răsărit, dar era lung şi puternic. Ba chiar păreau să fie două sau mai multe glasuri, care strigau împreună, judecând după amestecul sunetelor. Sergentul şi oamenii de lângă el vorbeau în şoaptă, când Joe şi cu mine ne-am apropiat. După o clipă de

21

ascultare, Joe (care era un bun interpret al sunetelor) şi domnul Wopsle (care nu era) au fost de aceeaşi părere. Sergentul, un om hotărât, porunci ca nimeni să nu răspundă strigătului, dar ordonă oamenilor să schimbe drumul şi să pornească într-acolo "în pas alergător". Aşa că o pornirăm spre dreapta (acolo era răsăritul) şi Joe o luă la picior atât de iute, încât trebuia să mă ţin bine ca să nu pierd locul. Acum goneam de-a-binelea.

- O adevărată depănătoare, se exprimă Joe, în singurele cuvinte pe care le rosti în tot timpul urmăririi.

Urcam şi coboram dâmburi, săream peste bariere, intram în noroiul din şanţuri şi ne croiam drum prin hăţişuri; nimeni nu se întreba încotro mergem. Cu cât ne apropiam mai mult de locul de unde veneau ţipetele, ne dădeam mai bine seama că nu se auzea numai un singur glas. Uneori nu se mai auzea nici un sunet şi atunci soldaţii se opreau. Când ţipetele reîncepeau, soldaţii o porneau cu iuţeală mai mare şi noi după ei. După câtva timp, ne apropiasem atât de tare, încât auzisem o voce care striga: Ucigaşi! şi o alta: Puşcăriaşi! Fugari! San-tinelă! Aici sunt evadaţii! Apoi amândouă glasurile păreau înăbuşite de focul unei lupte şi pe urmă izbucneau din nou. Atunci, soldaţii o luară la goană ca nişte cerbi şi Joe după ei. Sergentul era în cap, când ajunserăm la locul de unde veneau strigătele şi doi dintre oamenii lui îl ajunseră numaidecât din urmă. Aveau armele încărcate şi ridicate, când ne apropiam şi noi.

- Aici sunt amândoi! gâfâi sergentul, luptându-se în fundul unei gropi.

- Predaţi-vă! Sălbaticilor! Despărţiţi-vă odată! Apa ne stropea, noroiul zbura prin aer, se auzeau înjurături şi lovituri de pumni. Câţiva oameni au coborât în şanţ ca să-i ajute sergentului şi traseră afară, unul după altul, pe fugarul meu şi pe celălalt. Amândoi erau plini de sânge, blestemau şi se smuceau; îi recunoscusem pe amândoi din prima clipă.

- Băgaţi de seamă! Spuse puşcăriaşul meu, ştergându-şi sângele de pe obraji cu mâneca lui zdrenţuită şi descâlcindu-şi smocuri de păr smulse de pe degete. Eu l-am prins! Eu vi-l predau! Să nu uitaţi aceasta!

- Nu merită să ne atragi atenţia, spuse sergentul. N-o să-ţi ajute mare lucru, măi omule. Că doar eşti în aceeaşi situaţie cu el. Daţi-mi cătuşele!

- Nici nu mă aştept să-mi ajute. Nici nu vreau să mă simt mai bine decât mă simt acum, spuse omul meu, râzând cu poftă. L-am prins. Şi el ştie. Aceasta-mi ajunge.
Celălalt puşcăriaş era galben la faţă şi, în afară de juliturile de pe obraz, era zgâriat şi sfâşiat din cap până în picioare. Nu scoase nici o vorbă, până ce sergentul nu-i prinse pe amândoi în cătuşe; era nevoit să se sprijine de un soldat, ca să nu cadă.

- Băgaţi de seamă, a încercat să mă omoare; acestea au fost primele lui cuvinte.

- Am încercat să-l omor? spuse fugarul meu dispreţuitor. Credeţi c-am încercat şi nu mi-a mers? L-am prins ca să-l predau; aceasta am făcut. Nu numai că nu l-am lăsat s-o ia la sănătoasa, dar l-am târât până acolo, în timp ce el vroia s-o şteargă. E boier, păcătosul acesta. Şi acum, mulţumită mie, boierul acesta o să intre iar în comă. Să-l omor? Nu făcea să-l omor, când puteam să-i fac una mai bună şi să-l trimit înapoi la ocnă! Celălalt tot mai gâfâia:

- A... încercat... să mă omoare... aduc... aduc martori.

- Ia te uită! făcu primul, uitându-se la sergent. Singur am fugit de pe
22
vapor; am dat o lovitură şi am fugit. Aş fi putut s-o tulesc şi din pustiul acesta blestemat; uitaţi-vă la piciorul meu; aşa-i că nu-i nici urmă de fiare pe el?! Dacă n-aş fi aflat că e şi el aici, aş fi luat-o la sănătoasa. Dar să-1 las pe ăsta s-o ia din loc? Să-l las pe el să facă iarăşi o unealtă din mine? Încă o dată? Nu, nu. Să ştiu de bine că aici îmi putrezesc oasele; şi arătă groapa cu mâinile lui încătuşate. Şi legat să fi fost şi tot l-aş fi ţinut, numai să nu scape din ghearele mele, până veniţi voi. Celălalt fugar, care se vedea bine că era îngrozit de tovarăşul lui, repeta mereu:

- A încercat să mă omoare. Aş fi fost omorât, dacă n-aţi fi venit voi.

- Minte! făcu puşcăriaşul meu apăsat. Mincinos s-a născut şi mincinos o să moară. Uitaţi-vă la mutra lui; se vede cât de colo; ia să se uite în ochii mei. Să vedem, îndrăzneşte?
Celălalt se strădui să zâmbească batjocoritor, dar nu izbuti să dea buzelor lui, care zvâcneau, o expresie potolită; se uita la soldaţi, se uita în jurul lui, la mlaştini şi la cer, dar la celălalt nu se uita.

- Îl vedeţi? urmă omul meu. Vedeţi ce păcătos e? Vedeţi cum mişcă ochii într-o parte şi într-alta? Aşa se uita şi la proces, când ne judecau pe amândoi. Nu vroia să se uite la mine. Celălalt îşi tot muşca şi-şi răsucea buzele uscate, plimbându-şi ochii speriaţi încoace şi încolo; în cele din urmă, îşi îndreptă, pentru o clipă, privirile spre omul meu şi spuse:

- Nici n-am ce vedea la tine, apoi privi pe jumătate ironic spre mâinile lui încătuşate.
Când a auzit aceste cuvinte, puşcăriaşul meu se mânie atât de sincer, încât s-ar fi repezit la celălat, dacă nu l-ar fi oprit soldaţii.

- Nu v-am spus eu, sări celălat, că dac-ar putea, mi-ar face de seamă? Se vedea că tremură de frică şi o spumă albă, foarte ciudată, ca nişte fulgi mici de zăpadă, îi apăruse pe buze.

- Gata cu discuţia, spuse sergentul. Ia aprinde-ţi făcliile.

În timp ce unul dintre soldaţi, cel care purta un coş în loc de armă, se lăsă în genunchi ca să deschidă coşul, fugarul meu se uită pentru prima oară în jurul lui şi m-a văzut. Eu coborâsem de pe spinarea lui Joe şi stăteam pe marginea şanţului, de unde nu mă mişcasem, de când sosisem. I-am aruncat o privire curioasă când s-a uitat la mine, am mişcat uşurel mâna şi am dat din cap. Aşteptam de mult să se uite la mine, ca să-l pot asigura de nevinovăţia mea. Nu prea eram sigur că mă înţelesese, căci îmi aruncă o privire ciudată, care nu dură decât o clipă. Dar, dacă m-ar fi privit timp de o oră sau de o zi întreagă, faţa lui nu mi s-ar fi părut mai atentă decât în clipa aceea.

Apoi, soldatul care purta coşul aprinse o luminiţă şi dădu foc la trei sau patru făclii; îşi luă lui una şi pe celelalte le împărţi soldaţilor. Până atunci, era aproape întuneric, dar acum se întuneca de-a-binelea şi, nu mult după aceea, a fost întuneric beznă. Înainte de a părăsi locul acela, gatru soldaţi se aşezară în cerc şi traseră două focuri în aer. Îndată după aceea, am văzut alte făclii aprinzându-se în spatele nostru şi altele prin mlaştini, pe celălalt mal al fluviului.

- Bine, făcu sergentul. Înainte, marş!

Am înaintat puţin şi, deodată, am auzit trei bubuituri de tun, al căror sunet mi se păru că izbucneşte chiar din urechea mea.

- Sunteţi aşteptaţi la bord, vorbi sergentul către omul meu. Au aflat că

23

veniţi. Nu te depărta, măi omule. Stai frumos aici.

Cei doi ocnaşi erau ţinuţi la distanţă unul de altul şi fiecare umbla înconjurat de câţiva soldaţi. Eu mă agăţasem de mâna lui Joe, care purta o făclie. Domnul Wopsle era de părere să ne întoarcem acasă, dar Joe vroia să vadă ce se întâmplă până la urmă, aşa că am mers mai departe. Acum umblam pe o potecă destul de bună, care şerpuia de-a lungul fluviului şi cotea din loc în loc când întâlnea câte un şanţ; în drum, am văzut o moară mică de vânt şi un stăvilar plin de noroi. Când mă uitam în jurul meu, vedeam luminile care veneau în urmă. Făcliile noastre lăsau pete mari de foc pe potecă, pe care le vedeam pâlpâind şi fumegând. Încolo, nu vedeam nimic decât o beznă deasă. Luminile noastre încălzeau aerul cu vâlvătaia lor de smoală şi cei doi prizonieri păreau că se simt bine, în timp ce înaintau şchiopătând printre arme. Din cauză că şchiopătau, nu puteam să mergem mai repede; şi erau amândoi atât de sfârşiţi, încât am fost nevoiţi să ne oprim de două sau de trei ori ca să-i lăsăm să se odihnească.

După vreo oră de drum, am ajuns la o cabană amărâtă de lemn, în faţa căreia se afla un debarcader. Înăuntru erau nişte păzitori, care întrebară cine vine; sergentul le răspunse. Apoi am intrat în cocioabă; mirosea a tutun şi a spoială şi, în odaie, ardea un foc bun iar pe masă lumina o lampă; am văzut un şir de arme, o tobă şi nişte paturi joase de lemn, în care puteau să doarmă până la doisprezece soldaţi. Vreo trei sau patru soldaţi stăteau întinşi cu mantalele pe ei şi nu prea părea să le pese de venirea noastră, căci şi-au ridicat puţin capetele, ne-au privit somnoroşi şi apoi s-au culcat din nou. Sergentul a făcut un fel de raport, a însemnat ceva într-un registru şi apoi puşcăriaşul pe care eu îl numesc "celălalt" a fost trimis împreună cu un păzitor pe vapor.

Omul meu se uita la mine. Nu se mişcase din faţa locului; avea o privire gânditoare şi-şi încălzea când un picior când celălalt, uitându-se la picioarele lui, ca şi cum le-ar fi compătimit pentru ultimele lor păţanii. Deodată, se întoarse spre sergent şi spuse:

- Vreau să-ţi spun ceva despre evadarea aceasta. S-ar putea ca anumiţi oameni să fie bănuiţi împreună cu mine.

- Poţi să spui orice-ţi place, răspunse sergentul cu răceală, uitându-se la el cu braţele încrucişate, dar nu aici. O să ai tot timpul să vorbeşti şi să auzi vorbindu-se despre aceasta, înainte de a se încheia povestea. Ştii doar.

- Ştiu, dar asta-i altceva. Un om nu poate să crape de foame; cel puţin eu nu pot. Am luat nişte haleală din sat, ştii, satul de lângă biserică, dincolo de mlaştini.

- Vrei să spui c-ai furat, spuse sergentul.

- Şi-am să-ţi spun şi de unde. De la fierarul satului.

- I-auzi! făcu sergentul, uitându-se la Joe.

- I-auzi Pip! făcu Joe, uitându-se la mine.

- Nu prea era mare lucru, nişte resturi, o picătură de ţuică şi o plăcintă.

- Aţi băgat cumva de seamă că vă lipseşte o plăcintă, domnule fierar? întrebă sergentul tainic.

- Nevastă-mea a băgat de seamă, chiar în clipa când aţi intrat pe uşă. Ţi-aminteşti, Pip?

- Va-să-zică, spuse ocnaşul, întorcându-şi şăgalnic ochii spre Joe, fără să se uite la mine. Va-să-zică dumneata eşti fierarul? Atunci nu te supăra, dar

24
eu ţi-am mâncat plăcinta.

- Să-ţi fie de bine, în ceea ce mă priveşte, răspunse Joe, amintindu-şi în ultima clipă de doamna Joe. Nu ştiu ce vină ai dumneata, dar, orice-i fi făcut, nu te-aş lăsa să mori de foame, că doar eşti un biet om nenorocit. Nu-i aşa, Pip?

Am auzit ca şi înainte o hârâială în gâtlejul omului, care ne întoarse spatele. Vasul se întorsese şi santinela era gata, aşa că l-am întovărăşit până la debarcaderul cu pietre şi cu ţăruşi ciopliţi grosolan; am văzut cum l-au suit pe vas. Nişte ocnaşi semănau cu el, vâsleau. Nimeni nu păru mirat să-l vadă sau curios să ştie cine e, sau bucuros să-l vadă sau amărât că-l vede; nimeni nu-i spuse nici o vorbă, doar cineva bodogoni, ca şi cum s-ar fi adresat unor câini:

- Daţi-i drumul! La semnalul acesta, vâslele se cufundară în apă. La lumina făcliilor, am văzut galera neagră, nu departe de noroiul malurilor, ca o corabie a lui Noe blestemată. Corabia închisă, zăvorâtă şi legată cu lanţuri ruginite, părea, în ochii mei de copil, asemănătoare cu înşişi prizonierii. Vasul pluti de-a lungul malului, coti şi dispăru. Apoi, capetele făcliilor au fost aruncate în apă, au sfârâit şi s-au stins, ca şi cum totul s-ar fi sfârşit.

VI

Starea mea sufletească cu privire la hoţia de care fusesem descărcat pe neaşteptate, nu mă împinse de fel la o mărturisire sinceră; dar nădăjduiesc că existau şi sentimente mai bune în fundul cugetului meu.

Nu-mi amintesc să fi simţit vreo pornire de duioşie faţă de doamna Joe în clipa în care teama de a fi descoperit se spulberă. Dar îl iubeam pe Joe - poate că pe atunci numai şi numai din pricină că dragul de el mă lăsa să-l iubesc - şi, cu privire la el, fiinţa mea lăuntrică nu se simţea chiar atât de bine. Aveam de gând (mai ales când l-am văzut căutându-şi pila) să-i spun adevărul adevărat. Şi, totuşi, nu i-am spus nimic, numai şi numai pentru că îmi era teamă că, dacă va afla, mă va socoti mai păcătos decât eram de fapt. Frica de a pierde încrederea lui Joe şi de a şedea de acum înainte singur lângă vatră, în fiecare seară, privind trist spre prietenul pierdut pe vecie, îmi legă limba. Îmi închipuiam, în imaginaţia mea bolnăvicioasă, că, dacă Joe ar şti n-aş mai putea niciodată să mă uit la el cum îşi mângâie mustaţa bălaie, fără să cred că se gândeşte la fapta mea. Îmi închipuiam că, dacă Joe ar şti, n-aş mai putea să-l văd uitându-se oricât de întâmplător la carnea sau budinca din ajun, fără să mă gândesc că bietul om se întreabă dacă nu cumva n-am trecut şi eu prin cămară. Îmi închipuiam că, dacă Joe ar şti şi ar spune vreodată că berea e prea groasă, ori e prea subţire, convingerea că el ar crede c-am pus catran în ea, mi-ar împinge tot sângele în obraz. Cu alte cuvinte, eram prea laş ca să fac ceea ce ştiam că e drept, aşa precum fusesem prea laş ca să nu fac ceea ce ştiam că nu e drept. Nu avusesem de-a face cu lumea până atunci şi nu imitam pe nici unul dintre cei care se poartă în felul acesta. Am făcut singur descoperirea acestui fel de a se purta, ca un adevărat geniu neînvăţat. Fiindcă mi s-a făcut somn de îndată ce ne-am îndepărtat de corabie, Joe m-a luat din nou în spinare şi m-a dus acasă. Trebuie să fi fost grozav de obositor drumul acesta, fiindcă domnul Wopsle, care era sleit de puteri, avea o mutră atât de îmbufnată, încât, dacă porţile bisericii ar fi fost larg deschise, cred că ar fi excomunicat toată expediţia, în frunte cu Joe şi cu mine. Dar, nefiind decât un laic, se încăpăţână să stea jos pe iarba umedă, cu o înverşunare atât de nesănătoasă, încât, când îşi

25

scoase haina ca să o usuce la focul din bucătărie, dovada de pe pantaloni l-ar fi dus la spânzurătoare, dacă fapta aceasta ar fi fost socotită o crimă capitală. În timpul acesta, eu mă bălăbăneam ca un beţiv prin bucătărie, fiindcă de-abia mă pusese Joe în picioare, fiindcă dormisem tun pe spinarea lui şi fiindcă mă trezisem în căldură, în lumină şi în sunet de glasuri. După ce mi-am venit în fire (cu ajutorul unui ghiont zdravăn între umeri şi a acestor cuvinte întăritoare:

- Aşa un copil n-am mai văzut! rostit de soră-mea, am înţeles că Joe le povestea despre mărturisirea ocnaşului şi că musafirii sugerau diferite căi prin care acesta ar fi putut pătrunde în bucătărie. Domnul Pumblechook, după ce inspectă cu grijă locuinţa, descoperi că omul se urcase mai întâi pe acoperişul fierăriei, de acolo ajunsese pe acoperişul casei şi că acesta coborâse prin coşul bucătăriei cu ajutorul unei frânghii făcută din fâşii de aşternut; şi fiindcă domnul Pumblechook era un om foarte sigur de el şi avea brişcă lui, toată lumea spuse că el are dreptate şi nu ceilalţi. Totuşi, domnul Wopsle strigă: Nu! cu răutatea neputincioasă a omului ostenit. Dar, deoarece el n-avea nici o teorie specială şi nici haină n-avea, părerea lui a fost nesocotită în unanimitate. Unde mai pui că pantalonii îi fumegau, fiindcă stătuse cu spatele la sobă ca să-i usuce, ceea ce nu era de natură să inspire încredere. Atât am auzit în seara aceea, înainte de a mă fi înşfăcat soră-mea, pentru că eram necuviincios şi somnoros şi de a mă fi dus la culcare cu o mână atât de grea, încât mi se părea că port cincizeci de perechi de cizme, care se lovesc mereu de marginea scării. Starea sufletească, pe care am descris-o mai înainte, începu de-abia a doua zi, înainte de a mă fi sculat şi dură mult timp după ce povestea cu fugarul a fost uitată şi nu mai era pomenită decât în împrejurări neobişnuite.