Marile speranţe I

XII

Mă simţeam foarte neliniştit, de câte ori mă gândeam la tânărul cel palid. Cu cât mă gândeam mai des la lupta noastră şi-l vedeam pe bietul băiat cu răsuflarea tăiată şi obrajii însângeraţi, cu atât mai sigur eram că o să mi se întâmple ceva. Simţeam sângele tânărului palid apăsând asupra mea şi-mi spuneam că legea îl va răzbuna. Fără să ştiu prea mult ce pedeapsă mă aştepta, simţeam totuşi că nu se poate ca băieţii de la ţară să hoinărească prin ţinut, pustiind casele oamenilor cu stare şi năpustindu-se asupra tineretului studios, fără să fie aspru pedepsit. Timp de câteva zile, nici nu am ieşit din casă şi mă uitam grijuliu şi înfricoşat prin uşa bucătăriei, înainte de a face vreun drum, ca nu cumva gardienii închisorii să pună mâna pe mine. Sângele, care cursese din nasul tânărului, mi-a pătat pantalonii şi am încercat să spăl mărturia vinovăţiei mele, în întunericul nopţii. Tânărul mă muşcase de genunchi şi acum mi-am sucit mintea în toate chipurile şi născoceam motive de necrezut, pentru cazul când ar fi trebuit să dau socoteală de această dovadă compromiţătoare în faţa judecătorilor.

Când a venit ziua în care trebuia să mă întorc la locul unde se petrecuse scena aceea de cruzime, groaza mea ajunse la culme. Oare, mă vor pândi oameni ai justiţiei, după poartă? Oameni trimişi anume? Sau, poate, domnişoara Havisham, dorind să se răzbune chiar ea pentru o nelegiuire înfăptuită în casa ei, se va ridica în hainele ei de înmormântare, va scoate un pistol şi mă va împuşca? Sau, poate, nişte băieţi - o ceată mare de băieţi plătiţi anume pentru aceasta - se vor repezi la mine, în fabrica de bere şi mă vor omorî în lovituri? O dovadă de încredere pe care mi-o inspirase tânărul cel palid e că nu-l vedeam deloc amestecat în aceste acte de răzbunare; îmi închipuiam că ele veneau de la nişte rude neînţelepte, împinse la răzbunare de halul în care se afla băiatul şi de o solidaritate indignată cu trăsăturile familiei, care fuseseră desfigurate.

Totuşi, trebuia să mă duc la domnişoara Havisham şi m-am dus. Şi, închipuiţi-vă, nu s-a întâmplat nimic din pricina luptei de rândul trecut. Nimeni nu pomeni nimic şi nici urmă de tânărul cel palid nu era prin casă. Porţile erau deschise, eu am inspectat grădina, ba chiar m-am uitat pe fereastra casei; dar obloanele erau trase şi totul părea mort. Doar în colţul unde avusese loc bătălia, am descoperit ceva urme despre existenţa tânărului. Erau urme de sânge pe jos şi eu le-am ascuns de orice privire omenească, acoperindu-le cu gunoiul din grădină.

59

Pe scară, între odaia domnişoarei Havisham şi cealaltă odaie în care se afla masa, am văzut un scaun de grădină, un scaun uşor pus pe rotiţe, pe care-l puteai împinge din spate. L-a pus cineva acolo, după ultima mea vizită şi, din ziua aceea, ocupaţia mea a fost să împing pe domnişoara Havisham în jurul odăii şi până dincolo în cealaltă odaie, după ce era ostenită de atâta umblat cu mâna pe umărul meu. Mereu, mereu, aceleaşi plimbări şi uneori ţineau câte trei ore fără întrerupere. Vorbesc de aceste plimbări în general, pentru că erau foarte numeroase, căci fusese hotărât, odată pentru totdeauna, că trebuie să vin la domnişoara Havisham în fiecare a doua zi, la prânz, pentru acest scop şi fiindcă acum vorbesc de o perioadă de cel puţin opt sau zece luni.

Pe măsură ce ne obişnuiam unul cu altul, domnişoara Havisham vorbea mai mult cu mine şi mă întreba ce învăţasem până atunci şi ce meserie vroiam să-mi aleg; i-am spus că voi deveni ucenicul lui Joe, cel puţin aşa credeam; şi am stăruit asupra faptului că eram foarte neştiutor şi că aş fi vrut să ştiu de toate, cu nădejdea că, poate, mă va ajuta ea pentru atingerea acestui scop mult dorit. Dar nu se întâmplă aşa; dimpotrivă, ei îi părea mai bine să mă ştie neştiutor. Şi nici nu-mi dădea vreodată bani sau alte lucruri, în afară de masa de prânz şi nici măcar nu pomenea că voi fi plătit pentru treaba pe care o făceam.

Estella era mereu pe acolo; ea îmi deschidea poarta când veneam şi când plecam. Dar niciodată nu mi-a mai spus că pot s-o sărut. Câteodată răbda prezenţa mea cu răceală; câteodată îmi arăta bunăvoinţă; uneori se purta familiar cu mine; alteori spunea cu tărie că mă urăşte. De multe ori, domnişoara Havisham îmi şoptea la ureche sau mă întreba când eram singur cu ea: - Aşa-i că se face din ce în ce mai frumoasă, Pip? Şi când răspundeam da (fiindcă era adevărat), se înveselea nespus. Când jucam cărţi, domnişoara Havisham privea, bucurându-se de toate toanele Estellei, ca un zgârcit de comoara lui. Şi, uneori, când toanele ei erau atât de numeroase şi de contradictorii, încât nu mai ştiam ce să fac şi ce să spun, domnişoara Havisham o îmbrăţişa cu o dragoste nemărginită şi-i şoptea ceva la ureche, care suna aşa:

- Sfărâmă-le inimile, mândria mea, nădejdea mea, sfărâmă-le inimile fără milă!

Când lucra în fierărie, Joe avea obiceiul să îngâne un cântec, al cărui refren era: "Bătrânul Clem". Era un fel cam neceremonios de a aduce omagiu unui sfânt şi încă patron; cred că bătrânul Clem se bucura de această cinste în lumea fierarilor. Era un cântec care imita bătăile ciocanului şi era doar un pretext liric pentru a rosti numele prea cinstit al bătrânului Clem: "Aşa să loviţi băieţi, bătrânul Clem! Băieţi, băieţi, bătrânul Clem! Şi bere beţi, bătrânul Clem! Fierul să-l lovim, fierul să-l lovim, bătrânul Clem! Şi apoi bere să ciocnim, bătrânul Clem!" A doua zi după apariţia scaunului, domnişoara Havisham îmi spune deodată, mişcând nerăbdătoare din degete: Hai cântă ceva! şi, spre mirarea mea, am început să îngân cântecul acesta, în timp ce împingeam scaunul. Nu ştiu cum se făcu că-i plăcu, fiindcă, după aceea, începu să cânte şi ea cu o voce joasă şi molcomă, ca şi cum ar fi cântat din somn. Şi aşa a rămas obiceiul să cântăm cântecul acesta, în timp ce ne plimbam prin odaie şi, uneori, Estella cânta şi ea; dar cântecul era aşa de potolit, chiar când cântam toţi trei, încât făcea mai puţin zgomot în casa aceea înfiorătoare decât cea mai slabă adiere de vânt.

Ce se petrecea cu mine, în lumea aceasta nouă? Cum să nu fi fost firea

60

mea înrâurită de cele ce vedeam? E de mirare că gândurile îmi erau aiurite, aşa cum ochii îmi erau orbiţi, când ieşeam din odăile galbene şi întunecoase la lumina zilei?

Poate că i-aş fi vorbit lui Joe despre tânărul cel palid, dacă nu l-aş fi amăgit pe vremuri, cu invenţiile mele năstruşnice. Aşa cum stăteau lucrările, simţeam că Joe va vedea cu siguranţă în tânărul palid un călător potrivit pentru trăsurica de catifea neagră; aşa că nu i-am povestit nimic. Apoi, acea teamă de a vorbi despre domnişoara Havisham şi Estella, care mă cuprinsese de la început, se făcea din ce în ce mai puternică, cu timpul. N-aveam încredere desăvârşită decât în Biddy şi ei îi spuneam totul. De ce mi se părea firesc că fac aşa şi de ce pe Biddy o interesa tot ce-i spuneam, nu ştiam pe vremea aceea; acum, însă, cred că ştiu.

Între timp, în bucătărie se ţineau sfaturi, care mă scoteau din sărite. Măgarul acela de Pumblechook venea adeseori, serile, să stea de vorbă cu sora mea asupra planurilor mele; şi, cred, într-adevăr (până în ziua de azi şi cu mai puţine remuşcări decât s-ar cuveni) că, dacă mâinile mele ar fi putut să scoată cuiul din osia trăsurii lui, aş fi făcut-o. Păcătosul acela avea un cap atât de nerod, încât nu era în stare să vorbească de planurile mele fără să nu fiu şi eu de faţă - pe semne că vroia să mă ambiţioneze - şi mă ridica de pe scăunelul meu liniştit din colţ (de obicei de guler) şi, aşe-zându-măîn faţa focului, ca şi cum ar fi vrut să facă friptură din mine, începea:

- Vezi dumneata, doamnă Joe, aici e băiatul nostru! Aici e băiatul pe care l-ai crescut ca-n palme. Ridică-ţi capul, băiete şi fii de-a pururi recunoscător acelora care s-au purtat aşa cu tine. Acum, cu privire la acest băiat! Şi începea să-mi ciufulească părul - lucru pe care, după cum am mai spus, nu l-am îngăduit, în fundul sufletului meu, niciunei făpturi omeneşti - şi mă apuca de mânecă; arătam atât de neghiob în poziţia aceasta, încât numai făptura domnului Pumblechook mă putea ajunge în neghiobie. '

Apoi el şi cu sora mea începeau să se întreacă în speculaţii nesăbuite asupra domnişoarei Havisham şi asupra celor ce avea ea de gând să facă cu mine şi pentru mine, aşa încât mă cuprindea o dorinţă dureroasă de a izbucni în lacrimi, de a mă repezi la domnul Pumblechook şi de a-1 lua la pumni. De câte ori mi se adresa mie, sora mea vorbea, ca şi cum mi-ar fi smuls câte un dinte la fiecare cuvânt, în timp ce domnul Pumblechook, care se decretase el însuşi patronul meu, mă privea de sus cu un aer dispreţuitor, ca un adevărat arhitect al destinului meu, nemulţumit de a se fi încurcat într-o afacere foarte prost plătită.

În aceste convorbiri, Joe nu avea nici un amestec. Dar, doamna Joe şi domnul Pumblechook i se adresau destul de des, pe măsură ce discuţiile înaintau, deoarece sora mea băgase de seamă nemulţumirea lui Joe la gândul că eu voi părăsi fierăria. Acum eram destul de mare ca să devin ucenicul lui Joe: şi când Joe şedea cu vătraiul pe genunchi, răscolind din când în când cenuşa de la marginea vetrei, doamna Joe tălmăcea fără nici un fel de îndoială această faptă nevinovată ca o dovadă de împotrivire faţă de vorbele ei şi, de aceea, se năpustea la Joe, îl zgâlţâia, îi smulgea vătraiul din mâini şi-i arunca. Sfârşitul acestor dezbateri era totdeauna furtunos. Pe neaşteptate, fără nici o legătură cu ce se vorbise, sora mea se oprea în mijlocul unui căscat şi, dând cu ochii de mine, ca din întâmplare, se repezea asupra mea spunând:

- Hai, destul s-a vorbit de tine! Să te duci numaidecât la culcare. Cred

61

că ne-ai împuiat capul destul cu ale tale pentru ziua de azi! Ca şi cum eu le-aş fi cerut hatârul de a-mi scoate sufletul.

Aşa au mers lucrurile mult timp şi ar fi mers tot aşa, cine ştie cât, dacă, într-o bună zi, domnişoara Havisham nu s-ar fi oprit deodată, în timp ce vorbea cu mine, sprijinindu-se de umărul meu şi spunând supărată:

- Ai crescut mare, Pip!

Am socotit cel mai nimerit să-i dau să înţeleagă, cu ajutorul unei priviri gânditoare, că acest lucru poate fi pus pe seama unor împrejurări, asupra cărora n-aveam nici o putere.

Ea tăcu; dar după puţin timp, se opri din nou, uitându-se la mine; şi apoi din nou; după aceea, a fost toată ziua încruntată şi îmbufnată. În ziua următoare, când, după plimbarea noastră obişnuită, am lăsat-o lângă masa de toaletă, ea m-a oprit cu o mişcare nerăbdătoare din degete:

- Ia mai spune-mi o dată, cum îl cheamă pe fierarul tău?

- Joe Gargery, domnişoară.

- Acesta-i meşterul la care trebuie să fii tu ucenic?

- Da, domnişoară.

- Ar fi bine să intri ucenic la el cât mai curând. Crezi că Gargery ar vrea să vină aici cu tine şi să aducă contractul cu el? I-am dat să înţeleagă că nici nu mă îndoiam că Joe va socoti această invitaţie drept o mare cinste.

Când am ajuns seara acasă şi i-am dat lui Joe această veste, sora mea "sări în sus" într-un chip mai neliniştitor decât altădată. Ne întrebă pe mine şi pe Joe dacă credeam că ea este o zdreanţă şi care era societatea pentru care o socoteam potrivită şi cum întrăznim să ne purtăm aşa faţă de ea. După ce sfârşi cu acest potop de întrebări, aruncă cu un sfeşnic în Joe, izbucni în hohote de plâns, scoase făraşul - ceea ce nu prevestea niciodată nimic bun - îşi puse şorţul ei cel grosolan şi începu să măture casa cu năduf. Nemulţumită cu această curăţenie uscată, luă o găleată cu apă şi o perie de frecat podelele şi ne dădu afară, aşa că am fost nevoiţi să dârdâim de frig în curticica din spatele casei. Era trecut de ora zece noaptea, când am îndrăznit să ne furişăm în casă şi ea îl întrebă pe Joe de ce nu se căsătorise cu o negresă. Cu o roabă înnăscută. Joe nu răspunse, sărmanul de el, ci îşi tot mângâia mustaţa şi se uita jalnic la mine, ca şi cum s-ar fi gândit că, într-adevăr, căsătoria cu o negresă ar fi fost o socoteală mai bună.

XIII

A fost o grea încercare pentru mine să-l văd pe Joe, a treia zi, gătindu-se cu hainele lui de duminică, pentru a merge cu mine la domnişoara Havisham. Şi, deoarece el socotea că e cazul să-şi pună hainele de duminică pentru această ceremonie, nu era treaba mea să-i spun că-i stătea mai bine în hainele de lucru; cu atât mai mult cu cât ştiam că bietul om se mişca atât de greoi numai din pricina mea şi că tot pentru mine îşi ridicase gulerul atât de sus la spate, încât, în creştetul capului, părul îi stătea zbârlit ca un smoc de pene.

La gustarea de dimineaţă, sora mea ne înştiinţa că vroia să vină la oraş cu noi, să fie lăsată la unchiul Pumblechook, de unde trebuia s-o luăm, după ce vom fi sfârşit treaba cu "doamnele noastre cele elegante", un fel de a vorbi, care îl făcu pe Joe să se aştepte la tot ce se poate mai rău. Joe închise fierăria pentru

62

toată ziua şi scrise cu cretă pe uşă (cum avea el obiceiul să scrie în zilele, rar de altfel, când nu lucra) monosilaba DUS, urmată de o săgeată care, se pare, zbura în direcţia în care plecase şi el.

Am pornit spre oraş cu sora mea în frunte; purta o căciuliţă de blană de castor pe cap, ţinea cu gravitate în mână un coşuleţ de paie de parcă ar fi purtat pecetea ţării, era încălţată cu pantofi de lemn, pe umeri purta un şal de zile mari şi mai avea şi o umbrelă, deşi nu ploua afară. Nu sunt sigur de tot dacă luase cu ea aceste obiecte din îngâmfare sau ca să se pedepsească pe ea însăşi; dar cred mai curând că vroia să le dea în vileag ca pe nişte obiecte care îi aparţineau, aşa cum Cleopatra sau orice altă regină năbădăioasă îşi arăta bogăţiile la defilări sau procesiuni.

Când am ajuns la casa domnului Pumblechook, sora mea se repezi înăuntru şi ne lăsă afară. Deoarece era aproape ora prânzului, Joe şi cu mine am pornit-o de-a dreptul spre casa domnişoarei Havisham. Estella deschise poarta, ca de obicei şi, în clipa în care a văzut-o, Joe îşi scoase pălăria şi şi-o întinse cu borurile pe amândouă mâinile, ca şi cum ar fi cântărit-o, de parcă n-ar fi vrut să se înşele nici măcar cu un sfert de uncie².

Estella ne spuse să intrăm amândoi, aşa că l-am luat pe Joe de mânecă şi l-am dus la domnişoara Havisham. Ea şedea la masa de toaletă şi-şi întoarse numaidecât privirile spre noi.

- A! îi spuse ea lui Joe. Dumneata eşti bărbatul surorii acestui băiat?

Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că Joe ar putea să arate atât de deosebit de cum era de obicei şi atât de asemănător cu o pasăre ciudată; stătea cu smocul de pene din vârful capului zbârlit şi cu gura căscată de parcă ar fi vrut să înghită un vierme.

- Eşti bărbatul surorii acestui băiat? repetă domnişoara Havisham.

Era foarte surprinzător felul în care, în tot timpul acestei întrevederi, Joe vorbea cu mine în loc să vorbească şi el cu domnişoara Havisham.

- Da, Pip, începu Joe cu un ton de argumentare puternică, în acelaşi timp tainic şi foarte politicos; adică m-am căsătorit cu soră-ta, fiindcă în vremea de atunci eram, vorba aceea, burlac.

- Bine! făcu domnişoara Havisham. Şi ai crescut băiatul cu gândul să-l iei ucenic, aşa-i domnule Gargery?

- Doar ştii, Pip, răspunse Joe, că noi doi am fost întotdeauna prieteni şi că plănuiam între noi să facem ştrengării, când ai să fii ucenicul meu. Şi, să ştii, chiar dacă ai fi spus că nu-ţi place meseria, fiindcă te murdăreşti cu negreală şi funingine, tot am fi petrecut de minune, Pip!
- A spus băiatul vreodată ceva? întrebă domnişoara Havisham. Îi place meşteşugul?

- Ştii prea bine, Pip, răspunse Joe, întărind amestecul de argumentare, taină şi politeţe, că asta a fost dorinţa ta cea mare. (Mi-a trecut deodată prin gând că Joe avea să adapteze epitaful compus de el împrejurării în care ne aflam, încă înainte ca el să vorbească mai departe). Şi am înţeles dorinţa ta prin cuvinte şi purtare!

În zadar mă osteneam să-l fac să înţeleagă că ar trebui să vorbească şi cu domnişoara Havisham. Cu cât făceam mai multe gesturi şi strâmbături ca

^{2 Uncia este cea mai mică unitate din sistemul englez de greutăţi. (N.T.).}

63

să-l conving, cu atât mai tainic, mai argumentativ şi mai politicos vorbea cu mine.

- Ai adus contractul cu dumneata? întrebă domnişoara Havisham.

- Doar ştii, Pip, răspunse Joe, ca şi cum întrebarea ar fi fost de prisos, că tu singur mi l-ai pus în pălărie şi ştii bine că-i acolo. Cu aceste cuvinte, scoase contractul şi mi-l întinse mie, în loc să-l dea domnişoarei Havisham.
Mi-era cam ruşine de purtarea bietului om. Ştiam bine că mi-e ruşine de el, în clipa în care am văzut-o pe Estella în spatele scaunului domnişoarei Havisham, cu un râs răutăcios în ochi. Am luat contractul din mâna lui Joe şi l-am întins domnişoarei Havisham.

- Nu te-ai aşteptat să primeşti plată pentru ucenicia băiatului? spuse domnişoara Havisham cu ochii la contract.

- Joe! am spus eu dojenitor, căci nu răspunsese deloc. De ce nu răspunzi?...

- Pip, răspunse Joe, tăindu-mi vorba, ca şi cum s-ar fi simţit jignit. Nu s-a pus niciodată între noi o întrebare ca asta, care să aibă nevoie de răspuns şi doar ştii bine că răspunsul meu e nu. Ştiu bine că-i nu, Pip, atunci ce să mai spun şi eu?

Domnişoara Havisham îi aruncă o privire, ca şi cum ar fi înţeles ce fel de om este Joe, mai bine decât aş fi crezut eu, fiindcă vedea cum se purta; apoi luă o pungă de lângă ea, de pe masă.

- Aceasta-i răsplata lui Pip, spuse ea, uite-o. În punga aceasta sunt douăzeci şi cinci de lire. Dă-le stăpânului tău, Pip!

Ca şi cum ar fi fost scos din minţi de mirarea pe care făptura din faţa lui şi odaia aceea ciudată o stârnea în el, Joe tot mie mi se adresă şi de data aceasta.

- Aceasta-i foarte frumos din partea ta, Pip şi, de aceea, darul tău e binevenit, deşi, niciodată nu l-am aşteptat, nici acum, nici altă dată. Şi acum, băiete, spuse Joe, în timp ce pe mine mă treceau frigurile şi căldurile, fiindcă mi se părea că expresia aceea familiară era adresată domnişoarei Havisham; şi acum, băiete, să ne facem datoria! Fie ca tu şi cu mine să ne facem datoria, amândoi şi fiecare şi ceea ce ne va aduce darul tău mărinimos, să fie, spre mulţumirea acelora, care niciodată... aici Joe se poticni, căci ajunsese la un loc nespus de greu, până ce se salvă triumfător cu cuvintele:

- ...Şi departe să fie toate acestea de mine! Aceste cuvinte i-au sunat atât de frumos şi de convingător, încât le-a rostit de două ori.

- Du-te sănătos, Pip! spuse domnişoara Havisham. Du-i la poartă, Estella.

- Să mai vin şi altă dată, domnişoară Havisham? am întrebat eu.

- Nu. Acum Gargery e stăpânul tău. Gargery! O vorbă să-ţi mai spun. Eu am ieşit pe uşă şi am auzit-o spunându-i lui Joe cu glas nedesluşit şi apăsat:

- Băiatul s-a purtat bine aici şi aceasta-i răsplata lui. Nădăjduiesc că dumneata, ca om cinstit, n-ai să mai ceri nimic altceva.
Cum a ieşit Joe din odaie, nu m-am lămurit niciodată; dar ştiu că, după ce a ieşit, urca mereu scările, în loc să le coboare şi că se dovedi surd la toate mustrările mele, până când m-am apropiat de el şi l-am apucat de mână. Şi, când se văzu din nou la lumina zilei, Joe se sprijini cu spatele de zid şi îmi spuse:

- Grozav! aşa încât am început să mă tem că n-o să-şi mai vină în fire.

64
În cele din urmă, îşi lungi exclamaţia spunând:

- Pip, îţi spun eu că e grozav! Şi aşa, încetul cu încetul, îşi recapătă graiul şi a fost în stare să pornească mai departe.

Am motivele mele să cred că mintea lui Joe a ieşit mai ascuţită din această întâlnire căci, în drum spre casa lui Pumblechook, a născocit un plan iscusit şi adânc. Motivele mele se bizuie pe cele ce s-au petrecut în salonaşul domnului Pumblechook; la intrarea noastră, sora mea stătea de vorbă cu negustorul acela nesuferit de grâne.

- Ei! a făcut sora mea către noi doi. Dar cu voi ce s-a întâmplat? Mă mir că mai binevoiţi să vă întoarceţi în societatea unor bieţi oameni de rând.

- Domnişoara Havisham spuse Joe, uitându-se la mine, ca şi cum s-ar fi căznit să-şi amintească de ceva, a stăruit mult să dăm... cum a spus, complimente sau salutări, Pip?

- Complimente, am spus eu.

- Aşa mi-amintesc şi eu, spuse Joe. Complimente doamnei Gargery.

- Mult o să-mi folosească! făcu sora mea, dar era destul de măgulită.

- Şi, urmă Joe, privindu-mă din nou ţintă, ca şi cum s-ar fi căznit iarăşi să-şi amintească ceva, că ar dori ca sănătatea să-i îngăduie... nu-i aşa, Pip?

- Plăcerea... am adăugat eu.

- De a sta de vorbă cu doamnele din ţinut, spuse Joe, trăgând aer în piept.

- Bine! strigă sora mea cu o privire mai dulce spre domnul Pumblechook. Ar fi putut să aibă buna creştere de a trimite vorbă de la început, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Şi ce i-a dat zăpăcitului ăstuia?

- Nu i-a dat nimic, spuse Joe.
Doamna Joe era gata să izbucnească, dar Joe vorbi mai departe:

- Tot ce dă, dă prietenilor lui. "Şi prin prieteni", aşa ne-a spus dumneaei, "înţeleg pe sora lui, doamna Gargery". Astea au fost cuvintele ei: "Doamna J. Gargery". N-o fi ştiut, adăugă Joe, cu un aer gânditor dacă-i Joe sau George.

Sora mea se uită la Pumblechook; acesta mângâia braţele jilţului de lemn şi dădea din cap către sora mea şi spre foc, ca şi cum ar fi ştiut toate acestea dinainte.

- Şi cât ţi-a dat? întrebă sora mea, râzând în toată legea.

- Ce-ar spune lumea de faţă, dacă ar fi zece lire? Întrebă Joe.

- Ar spune, se repezi sora mea, destul de bine. Nu grozav, dar destul de bine.

- Aflaţi că-i mai mult decât atât, spuse Joe. Mincinosul de Pumblechook dădu numaidecât din cap şi spuse, frecându-şi braţele de scaun:

- E mai mult decât atât, doamnă.

- Ce, doar n-ai să spui... începu sora mea.

- Ba da, spun, doamnă, spuse Pumblechook; dar ai răbdare. Zii înainte, Joseph. Bravo ţie! Zii înainte!

- Ce-ar spune lumea de faţă de douăzeci de lire? urmă Joe.

- Frumos, ăsta ar fi cuvântul potrivit, răspunse sora mea.

- Bine, făcu Joe. Aflaţi că-i mai mult decât atât.
Făţarnicul de Pumblechook dădu din nou din cap şi spuse, râzând ocrotitor:

65
- E mai mult decât atât, doamnă. Bine! Zii mai departe, Joseph!

- Ei, ca să încheiem, spuse Joe încântat, întinzându-i surorii mele banii, sunt douăzeci şi cinci de lire.

- Douăzeci şi cinci de lire! răsună ca un ecou glasul celui mai josnic dintre şarlatani şi Pumblechook se sculă ca să-i strângă mâna sorei mele:

- Şi nu e mai mult decât meriţi dumneata, după cum am şi spus când mi s-a cerut părerea, şi îţi doresc să te bucuri de aceşti bani.
Dacă păcătosul s-ar fi oprit aici, tot ar fi fost destul de urât din partea lui, dar greşeala lui se îngroşă şi mai tare când propuse să mă ia sub paza lui, cu drept de protecţie asupra mea, faptă care lăsa în umbră toate păcătoşeniile lui din trecut.

- Vedeţi voi, spuse domnul Pumblechook, strângându-mă de braţ deasupra cotului, eu sunt un om căruia îi place să ducă la bun sfârşit ceea ce a început. Băiatul ăsta trebuie scos la lumină. Lăsaţi-l în grija mea. Îl scot eu la lumină.

- Numai Dumnezeu ştie, unchiule Pumblechook, spuse sora mea, strângând cu putere banii în mână, cât îţi suntem de îndatoraţi.

- Nu te mai gândi la asta, doamnă, răspunse diavolescul negustor de grâne. Plăcerea-i plăcere. Dar băiatul ăsta, ştiţi, trebuie să-l scoatem la lumină. Când am spus că voi avea eu grijă de asta, am spus adevărul.

Judecătoria era alături, lângă primărie, şi am pornit-o într-acolo, pentru ca intrarea mea ca ucenic la Joe să fie legalizată de un judecător. Spun că am pornit; adevărul e că Pumblechook mă împinse până acolo, ca şi cum m-ar fi prins chiar atunci cotrobăind prin buzunarele vreunui trecător sau dând foc la o claie de fân şi, de fapt, toată curtea avea impresia că fusesem prins cu ocaua mică, fiindcă, în vreme ce Pumblechook mă împingea pe la spate, auzeam glasuri prin mulţime, care spuneau: Asta ce-a făcut? şi altele: E tânăr, dar are o mutră tare păcătoasă, nu-i aşa? Ba un om foarte blând şi binevoitor îmi întinse o cărticică împodobită cu o gravură de lemn, care reprezenta un tânăr fioros înfăşurat în lanţuri grele; cartea era intitulată: "A se citi în celulă".

Judecătoria era un loc ciudat, cu strane mai înalte decât cele din biserică, cu oameni care se înghesuiau în strane şi priveau şi cu judecători arătoşi (unul avea capul pudrat) care stăteau în jilţuri, cu braţele încrucişate sau trăgeau tutun pe nări sau dormeau sau scriau sau citeau ziarele. Mai erau şi nişte chipuri întunecate de oameni pe pereţi, pe care ochiul meu neartistic le privea ca pe un amestec de aluat întărit şi de lipici. Într-un colţ, hârtiile mele au fost semnate după lege şi cu martori şi astfel "am intrat ucenic"; în tot timpul acesta, domnul Pumblechook mă ţinea de parcă se pregătea să mă urce pe eşafod.

După ce am ieşit şi am scăpat de băieţii, care - aşteptând cu emoţie să asiste la torturarea mea în public - s-au simţit foarte dezamăgiţi când au văzut că eram înconjurat de prieteni, ne întoarsem la casa domnului Pumblechook. Sora mea se înflăcărase aşa de straşnic cu privire la cele douăzeci şi cinci de lire, încât vroia cu orice chip să sărbătorim norocul cel mare la "Mistreţul Albastru" şi să-l trimită pe domnul Pumblechook să aducă familia Hubble şi pe domnul Wopsle cu brişcă.

Zis şi făcut. Şi ce zi tristă am petrecut eu! Fiindcă, lucru de neînţeles pentru mine, în mintea tuturor era limpede că u cran de prisos la această

66

petrecere. Şi, culmea, din când mai bine zis n-aveau altceva mai bun de făcut, mă întrebau de ce nu mă înveselesc şi eu. Şi ce puteam eu să le răspund, decât să mă înveselesc, chiar când nu mă înveseleam.

Oricum, însă, ei erau oameni mari, aveau felul lor de a se purta şi făceau şi ei ce puteau ca să se înveselească. Şarlatanul de Pumblechook se întrecea pe sine în rolul binefăcătorului şi al iniţiatorului întregii solemnităţi şi se aşeză în capul mesei; şi când vorbi adunări, despre ucenicia mea - după ce se bucurase drăceşte de faptul că puteam fi închis dacă eram prins jucând cărţi, bând băuturi tari, stând seara târziu în tovărăşia unor oameni nerespectabili sau lăsându-mă ispitit de alte asemenea rătăciri, care în contractul meu erau privite ca aproape de neînlăturat - mă aşeză pe un scaun lângă el, ca să-şi poată însufleţi toate observaţiile cu gesturi.

În afară de aceasta, singurele mele amintiri despre petrecerea din seara aceea sunt că oamenii nu mă lăsau să adorm şi că, de câte ori vedeau că mă prinde somnul, mă trezeau şi îmi spuneau să mă înveselesc. Apoi, seara, târziu, domnul Wopsle ne cinsti cu Oda lui Collins şi îşi aruncă sabia însângerată la pământ cu atâta putere, încât un chelner veni şi spuse:

- Negustorii de jos vă felicită, dar spun că n-a fost o mână de scamator. Îmi mai amintesc că, pe drumul spre casă, erau cu toţii foarte veseli şi cântau "O, frumoasă doamnă!" Domnul Wopsle cânta basul şi afirma cu o voce nespus de puternică (drept răspuns nătărăului aceluia, care dirijează cântecul acesta în chipul cel mai neruşinat de pe lume) că el era omul cu pletele albe în vânt, că el era călătorul cel mai slab de pe pământ.

În sfârşit, mi-amintesc că mă simţeam nenorocit de-a binelea când am intrat în odăiţa mea, fiindcă credeam cu tărie că meşteşugul lui Joe nu-mi va plăcea niciodată. Îmi plăcuse odată, dar odată nu era acum.