Mario Puzo

Apoi Don îl văzu pe Peţie punând un biberon în cărucior. Toată lumea începu sa radă când cei doi bebeluşi începură să se lupte pentru el. Rose Mărie îl luă în braţe pe Dante, şi Don şi-o aminti aşa cum fusese cu numai câţiva ani în urmă. Oftă. „Nu exista nimic mai frumos decât o femeie îndrăgostită şi nimic mai jalnic decât ca o asemenea femeie să fie sortita văduviei”, se gândi el întristat.

Rose Mărie era preferata lui şi fusese întotdeauna nespus de vesela şi de exuberanta. Numai că Rose Mărie se schimbase. Durerea de a-şi fi pierdut şi fratele, şi soţul fusese prea copleşitoare. Şi totuşi, din experienţa sa de o viaţă, Don ştia că cei capabili de dragoste adevărată erau sortiţi sa iubească din nou şi că văduvele se plictiseau de straiele cernite. Acum fata lui avea un copil de crescut.

Don se gândi la propria sa viaţa, minunându-se de apogeul ei glorios.

Desigur» ca să câştige putere şi avere luase unele decizii monstruoase, dar nu le regreta prea mult. Toate se dovediseră necesare şi corecte. Alţii nu aveau decât să-şi deplângă păcatele, Don Clericuzio le accepta şi-şi punea nădejdea în Dumnezeu, convins că acesta i le va ierta.

Acum Pippi juca popice împreună cu trei soldaţi din Enclava Bronx; toţi trei erau mai vârstnici decât el şi cu afaceri prospere în Enclava, dar îi purtau un respect nemărginit lui Pippi. Cu entuziasmul şi îndemânarea lui, Pippi se găsea, ca de fiecare dată, în centrul atenţiei. Devenise o legendă, jucase popice cu clanul Santadio.

Bine dispus, Pippi scotea chiote de bucurie de fiecare data când bila lui se ciocnea de cea a adversarului, pe care o îndepărta de popice. „Ce băiat era Pippi! îşi spuse Don. Un soldat credincios, un prieten de nădejde. Puternic şi ager, viclean şi reţinut.”

Pe teren îşi făcu apariţia bunul lui prieten, Virginio Ballazzo, singurul care putea concura cu priceperea lui Pippi. Cu un gest larg, Ballazzo îşi lansă bila şi lovi în plin, într-un cor de aclamaţii. Ridică triumfător mâna spre balcon, şi Don bătu din palme. Se simţea mândru ca astfel de oameni evoluaseră şi prosperaseră sub guvernarea lui, la fel ca toţi cei adunaţi în Duminica Floriilor la Quogue. Şi că simţul lui de prevedere avea să-i ocrotească în anii ce urmau. Ceea ce Don nu avea cum să prevadă era sămânţa râului sădita în nişte minţi omeneşti încă neformate.

CARTEA ÎNTÂI.

Hollywood.

Las Vegas 1990

Capitolul 1

Coama de păr roşcovan a lui Boz Skannet strălucea în razele aurii ale primăverii californiene. Trupul lui zvelt şi musculos zvâcnea, pregătit să dea bătălia decisiva. Se simţea copleşit de fericire că isprava lui va fi văzută de un miliard de oameni din întrega lume.

În cordonul elastic al şortului de tenis Skannet avea un mic pistol, ascuns sub bluzonul închis cu fermoar şi tras în jos pe coapse. Bluzonul alb era brăzdat de zigzaguri verticale. îşi prinsese pârul cu o bentiţă stacojie cu puncte albastre. în mâna dreapta ţinea o sticlă uriaşă şi argintie de Evian. Boz Skannet se prezenta impecabil în faţa lumii spectacolului în care se pregătea să pătrundă.

Era vorba de mulţimea adunată în faţa Pavilionului Dorothy Chandler din Los Angeles, în aşteptarea vedetelor de film care aveau să sosească la ceremonia de acordare a Premiului Oscar. Spectatorii stăteau în tribune special construite, strada era ticsită de camere de televiziune şi reporteri care urma să transmită imagini în întreaga lume. în seara aceasta, lumea avea să vadă stele ale ecranului în carne şi oase, dezbrăcate de pielea artificială a personajelor care le aduseseră celebritatea, vulnerabile în faţa victoriei sau eşecului din viaţa de toate zilele.

Paznici în uniforme, cu bastoane maronii şi lucioase în tocul de la brâu, formau un cordon menit să ţină la distanţă spectatorii.

Boz Skannet nu-şi făcea griji din pricina lor. Era mai înalt, mai rapid şi mai solid decât oricare dintre ei şi, în plus, avea de partea lui elementul surpriză, insă era circumspect în privinţa reporterilor şi cameramanilor de televiziune care mişunau prin tot locul, gata să iasă în calea celebrităţilor. Dar chiar şi aceştia aveau să fie dornici mai curând să înregistreze decât să împiedice incidentul.

La intrarea în Pavilion opri o limuzină albă, şi Skannet o văzu pe Athena Aciuitane, pe care unele reviste o decretau „cea mai frumoasa femeie din lume”. Când actriţa coborî din maşină, mulţimea se îmbulzi, forţând cordonul de poliţie şi strigându-i numele. Camerele de filmat o încercuiră, trimiţându-i frumuseţea pana în cele mai îndepărtate colţuri ale globului. Actriţa făcu semn cu mâna.

Skannet făcu un salt peste gardul din jurul tribunei. Ocoli barierele care blocau circulaţia, observând cum bluzoanele cafenii ale paznicilor se apropiau unele de altele, în dispozitivul cunoscut. Nu realizaseră unghiul cel mai bun. Skannet se strecură pe lângă ei cu aceeaşi uşurinţă cu care dribla atacanţii pe terenul de fotbal cu ani în urmă. Ajunse exact la momentul potrivit. Athena tocmai vorbea la microfon, cu capul puţin înclinat, ca să se înfăţişeze camerelor de filmat din unghiul cel mai favorabil. In spatele ei stăteau trei bărbaţi. Skannet se asigură că intra în cadru şi, în secunda următoare, aruncă lichidul din sticlă în obrazul Athenei.

— Poftim nişte acid, căţea ce eşti! strigă el. Apoi, privind direct spre aparatul de filmat, adăugă cu o expresie gravă, demnă şi senină: Aşa merita! Un roi de paznici în bluzoane cafenii se năpusti asupra lui, cu bastoanele în mâna. Skannet căzu în genunchi.

În ultima secundă, Athena îi văzuse chipul. îi auzise strigătul şi întorsese capul, astfel că lichidul o stropise doar pe obraz şi pe ureche. Un miliard de oameni fuseseră martorii acestei scene. Chipul încântător al Athenei, lichidul argintiu de pe obrazul ei, şocul şi spaima, expresia de recunoaştere din momentul în care îşi descoperise atacatorul; o expresie de spaimă veritabilă, care pentru o fracţiune de secundă îi distrusese frumuseţea răpitoare.

Acelaşi miliard de persoane văzu cum Skannet era luat pe sus de poliţişti. Şi el arata ca o vedeta de cinema, ridicându-şi victorios braţele prinse în cătuşe, ca în secunda următoare să se prăbuşească, lovit scurt şi brutal în rinichi de un poliţist furios, care-i găsise arma ascunsă la brâu. Athena Aquitane, care încă nu-şi revenise în urma şocului, îşi şterse cu un gest mecanic lichidul de pe obraz. Nu simţea nici un fel de arsură. Picăturile de pe mâna începură să se împrăştie. în jurul ei mulţimea se înghesuia, dornică s-o apere, s-o ia de acolo.

Actriţa se smulse dintre ei şi spuse calm:

— Nu-i decât apă. Linse picăturile de pe mână ca să se convingă, apoi se sili să zâmbească. Un gest tipic pentru soţul meu, adaugă ea. Dând dovada de acelaşi neasemuit curaj, care făcuse din ea o figură legendară, Athena se grăbi să intre în Pavilionul în care aveau să fie decernate premiile Oscar. Când i se oferi premiul pentru cea mai bună actriţa, publicul se ridică în picioare, izbucnind într-un ropot de aplauze care părea să nu se mai sfârşească.

În apartamentul răcoros de pe terasa hotelului-cazinou Xanadu din Las Vegas proprietarul în vârstă de optzeci şi cinci de ani simţea că i se apropie sfârşitulDar în această zi de primăvară i se părea ca aude, cu şaisprezece etaje mai jos, zgomotul bilei de fildeş rostogolindu-se printre despărţiturile roşii şi negre ale ruletei, murmurul îndepărtat al jucătorilor implorând zarurile, huruitul a mii de automate de joc devorând monede de argint.

Alfred Gronevelt se simţea fericit pe cât putea fi un om în pragul morţii.

Vreme de aproape nouăzeci de ani fusese afemeiat, proxenet, amator de jocuri de noroc, instrument al crimei, mituitor de politicieni şi, în cele din urma, stăpânul intransigent, dar blând, al hotelului-cazinou Xanadu. De teamă să nu fie înşelat, nu iubise niciodată din tot sufletul o făptură omenească, dar făcuse bine multor oameni. Nu-l încercau nici un fel de regrete. Acum aştepta cu nerăbdare măruntele satisfacţii care-i mai erau îngăduite pe această lume. De pilda, incursiunea de după-amiază prin cazinou.

Croccifixio „Cross” De Lena, mâna lui dreaptă în ultimii cinci ani, intră în dormitor.

— Eşti gata, Alfred? întrebă el.

Gronevelt îi zâmbi şi încuviinţa din cap.

Cross îl ridică şi-l aşeza pe scaunul cu rotile, infirmiera îl înveli cu pătura, iar ajutorul ei se pregăti să-l conducă. Infirmiera îi dădu bătrânului o cutioară cu pastile şi deschise uşa apartamentului. Ea rămânea acolo. Gronevelt nu suporta s-o aibă alături în timpul escapadelor de după-amiază. Scaunul cu rotile înainta uşor pe gazonul artificial al grădinii de pe terasa Şi intra în ascensorul special şi rapid care cobora şaisprezece etaje până la cazinou.

Gronevelt îşi ţinea spatele drept, privind în dreapta şi în stânga. Cea mai rciare plăcere era să vadă bărbaţi şi femei care luptau împotriva lui, deşi sorţii fuseseră dintotdeauna de partea sa. Scaunul cu rotile trecu fără graba prin dreptul ruletei, al meselor de „21” şi bacara, apoi pe lângă puzderia de mese pentru jocul de zaruri. Jucătorii aproape nu acordau atenţie bătrânului din scaunul cu rotile, cu privirea lui agera şi cu chipul descărnat luminat de un zâmbet uimit. Jucătorii în scaune cu rotile erau o privelişte frecventă la Vegas. îşi închipuiau ca sparta le datora un dram de noroc în schimbul nenorocirii abătute asupra lor. In cele din urmă, scaunul intră în cafeneaua-restaurant. Aici însoţitorul îi aşa pe bătrân şi pe Cross De Lena Într-un separeu, apoi se retrase la alta masa, aşteptând semnalul de plecare.

Gronevelt putea privi prin glasvand spre uriaşa piscină, în care apa, de un albastru intens, sclipea sub soarele Nevadei, în timp ce femei cu copii mici săltau la suprafaţa ei ca nişte jucării colorate. Simţi un mic fior de satisfacţie că toate acestea erau creaţia lui.

— Gustă ceva, Alfred, îl îndemna Cross De Lena.

Gronevelt îi zâmbi. îi plăcea nespus de mult băiatul, avea o frumuseţe care plăcea şi bărbaţilor, şi femeilor. în plus, era unul dintre puţinii oameni întâlniţi în viaţă în care Gronevelt aproape avusese încredere.

— Ador meseria asta, spuse bătrânul. Cross, tu vei moşteni procentele mele din hotel şi ştiu că va trebui să negociezi cu partenerii noştri din New York. Dar nu renunţa niciodată la Xanadu.

Cross îl bătu uşurel pe mâna numai piele şi os.

— N-am să renunţ, promise el.

Gronevelt simţea prin glasvand căldura soarelui pătrunzându-i în vine.

— Cross, spuse el. Te-am învăţat tot. Amândoi am realizat unele lucruri dificile, cu adevărat greu de împlinit. Nu privi niciodată spre trecut. Ştii bine că te poţi folosi de avantajele de care dispui în diverse feluri. Fă cât mai mult bine în jurul tău. E tot un mod de a-ţi spăla păcatele. Nu vorbesc de dragoste şi ură. Sunt investiţii nerentabile. Amândoi sorbiră din cafea. Gronevelt manca un singur ştrudel pufos. Cross comandă un suc de portocale la cafea. încă ceva, continuă Gronevelt. Niciodată să nu dai o vilă cuiva care nu lasă un milion la cazinou. Ţine minte de la mine. Vilele sunt o legendă. Au o mare importanţă.

Cross îl bătu din nou pe mâna, odihnindu-şi palma pe degetele lui. Ţinea sincer la bătrân. într-un fel, îl iubea pe Gronevelt mai mult decât pe propriul său tată.

— Fii liniştit, spuse Cross. Vilele sunt sacre. Altceva?

Ochii lui Gronevelt erau opaci, cataracta le stinsese flacăra de altădată.

— Să fii atent, îl sfătui el. întotdeauna să fii atent.

— Aşa am să fac, făgădui Cross. Apoi, ca să abată atenţia bătrânului de la moartea care-l pândea îndeaproape, întrebă: Când ai să-mi povesteşti despre marele război cu clanul Santadio? Pe atunci erai în slujba lor. Nimeni nu vorbeşte despre asta.

Gronevelt suspină bătrâneşte, abia auzit şi aproape lipsit de emoţie.

— Ştiu că nu mi-a mai rămas prea mult de trăit, mărturisi el. Dar încă nu-U pot spune. întreabă-l pe tatăl tău.

— L-am întrebat pe Pippi, răspunse Cross. însă n-a vrut să sufle o vorbă.

— Ce-a fost a fost, încheie Gronevelt. Nu privi niciodată în urmă. Nu cu regret. Nu ca să cauţi justificări sau ca să-ţi afli fericirea. Tu eşti aşa cum eşti, lumea este aşa cum este.

La înapoierea în apartament, infirmiera îi făcu lui Gronevelt baia de după-arniază, apoi îi controla pulsul şi tensiunea. Se încruntă, iar Gronevelt spuse:

— Este doar din cauza procentelor.

În noaptea aceea dormi adânc şi, de îndată ce se lumină de ziuă, îi ceru infirmierei să-l ajute să iasă pe terasă. Ea îl instala pe scaunul uriaş şi-l înveli cu pături. Apoi se aşeză lingă el şi-i apucă încheietura ca să-i ia pulsul. Când încercă să-şi retragă mâna, Gronevelt i-o reţinu. Ea îi făcu pe plac şi amândoi ramaseră să privească soarele care răsărea peste deşert.

Soarele ca un glob roşu preschimba cerul din negru-albăstrui în portocaliu intens. Gronevelt văzu terenurile de tenis, de golf, piscina, cele şapte vile strălucitoare ca palatul din Versailles arborând drapelul hotelului Xanadu: păduri verzi şi porumbei albi. Dincolo de ele începea întinderea nesfârşită a deşertului.

„Eu am realizat toate acestea, îşi spuse Gronevelt. în inima pustietăţii am clădit temple ale plăcerii. Mi-am făurit o viaţă fericită. Din nimic. Am încercat să fac cât mai mult bine în aceasta lume. Trebuie oare să fiu judecat?” Gândul i se întoarse în copilărie, la prietenii lui de joacă, filosofi de paisprezece ani care discutau despre Dumnezeu şi despre valorile morale, aşa cum obişnuiau pe atunci băieţii.

— Dacă ai putea câştiga un milion de dolari pur şi simplu apăsând pe un buton şi omorând un milion de chinezi, întrebase triumfător prietenul lui, ca şi cum ar fi spus o ghicitoare morală, importanta şi imposibil de dezlegat, ai face pasul? După o îndelungată dezbatere, toţi căzuseră de acord că n-ar fi făcut-o. Afară de Gronevelt.

Acum îşi spunea că avusese dreptate. Nu din pricina reuşitei sale în viaţă, ci pentru că marea întrebare nici nu-şi mai avea rostul. Nu mai era o dilema. Problema nu putea fi pusă decât într-un singur fel.

»Ai fi în stare să apeşi butonul ca să ucizi zece milioane de chinezi – de ce neapărat chinezi? – pentru o mie de dolari?” Acum aşa se punea întrebarea.

Razele soarelui colorau lumea în purpuriu, şi Gronevelt strânse mâna infirmierei ca să-şi păstreze cumpătul. Putea privi direct spre soare, cataracta îi Pâra ochii ca un scut. între somn şi trezie, gândul îi zbura la câteva femei pe are le cunoscuse şi iubise, la anumite decizii pe care le luase. La cei pe care Şese nevoit să-i zdrobească fără cruţare şi la mila de care dăduse dovadă alte Se gândi la Cross ca la propriul său fiu şi-i păru bine că lăsa totul în urmă.

În definitiv, ce era de preferat, să trăieşti o viaţă fericită sau una morală? Trebuia să fii chinez ca să iei o hotărâre?

Această ultimă nedumerire se dovedi fatală pentru creier. Infirmiera, care-l ţinea de mână, simţi cum degetele lui se răcesc şi se încordează. Se aplecă şi-j luă din nou pulsul. Era limpede că Gronevelt încetase din viaţă. Cross De Lena, moştenitorul şi succesorul lui Gronevelt, se ocupă de înmormântarea bătrânului. Toate personalităţile din Las Vegas, marii jucători, toate prietenele lui Gronevelt, întreg personalul hotelului, trebuia anunţat şi invitat. Alfred Gronevelt fusese geniul recunoscut al jocurilor de noroc din Vegas.

Stimulase investiţiile şi contribuise cu fonduri la construirea bisericilor de diverse culte, întrucât, aşa cum spunea adeseori: „Credincioşii care joacă merita o răsplată pentru credinţa lor.” Interzisese construcţiile la periferie, înălţase spitale ultramoderne şi şcoli de mâna întâi. Din câte spunea el, întotdeauna din interese personale. Dispreţuia Atlantic City, unde sub ocotirea statului contribuabilii erau jecmăniţi de bani, fără nici un câştig pentru infrastructura socială.

Gronevelt fusese primul care încercase să convingă publicul că jocurile de noroc nu erau un viciu sordid, ci o distracţie a clasei mijlocii, la fel de normală ca şi jocul de golf sau base-ball. El reuşise să transforme jocurile de noroc într-o industrie respectabila în America. întregul Las Vegas îl venera pentru acest lucru.

Cross îşi lăsă deoparte emoţiile personale. Trăia un profund sentiment de pierdere, de când se ştia, între el şi bătrân existase o legătură bazată pe sinceră afecţiune. Acum Cross deţinea cincizeci şi unu de procente din hotelul Xanadu. în valoare de aproape cinci sute de milioane de dolari.

Ştia că viaţa lui va trebui să-şi schimbe cursul. Acum, când devenise mult mai bogat şi mai influent, în jurul lui aveau să se înmulţească pericolele. Relaţia lui cu Don Clericuzio şi cu Familia avea să devină mai delicată, datorită faptului că în prezent era partenerul lor într-o afacere de proporţii.

Mai întâi telefona la Quogue şi vorbi cu Giorgio, care-i dădu unele instrucţiuni. Giorgio îi spuse că nimeni din Familie nu va participa la înmormântare, cu excepţia lui Pippi. De asemenea, Danie urma să vină cu primul avion, ca să îndeplinească misiunea despre care discutaseră, însă nici el nu avea să asiste la înmormântare. Faptul că acum Cross era proprietarul a jumătate din hotel fusese trecut sub tăcere.

Primise şi un mesaj de la sora lui, Claudia, dar când îi telefona, îi răspunse robotul. Mai avea un mesaj de la Ernest Vail. îi plăcea Vail şi-l creditase cu cincizeci de mii din totalul chitanţelor semnate, dar Vail trebuia să aştepte până după înmormântare.

Sosise un mesaj şi de la tatăl lui, Pippi, prieten de o viaţă cu Gronevelt.

Acum Cross avea nevoie să fie sfătuit cum să-şi urmeze drumul în viaţă. Cum va reacţiona Pippi când va afla despre noua poziţie şi despre averea fiului său? Era o problema la fel de spinoasă ca şi discuţia cu clanul Clericuzio, care trebuia să se împace cu gândul că Bruglione al lor de pe Coasta de Vest ajunsese bogat, puternic şi independent.

Cross nu avea nici o îndoială că Don se va purta corect şi că putea conta pe sprijinul tatălui său. Dar cum vor reacţiona fiii lui Don, Giorgio, Vincent şi Peţie, precum şi nepotul Dante? El şi Dante se duşmăniseră încă de când fuseseră botezaţi împreună în capela privata a lui Don. Era o gluma care circula printre membrii Familiei.

Acum Dante urma să sosească în Las Vegas ca să-şi „facă treaba” cu Big Tim Pungaşul. Faptul îl neliniştea pe Cross, care nutrea o simpatie tainică faţă de Big Tim. Dar soarta acestuia fusese decisă de însuşi Don, iar Cross se întreba îngrijorat cum anume îşi va îndeplini Dante nisiunea.

Funeraliile lui Alfred Gronevelt erau cea mai grandioasa ceremonie organizată vreodată în Las Vegas – un tribut adus geniului răposatului. Corpul neînsufleţit fusese depus în biserica protestantă construită din banii lui şi care combina măreţia catedralelor europene cu zidurile cafenii şi înclinate ale bisericilor americane. Spiritul practic caracteristic oraşului Las Vegas adăugase şi o parcare uriaşa, decorata cu motive mai curând americane decât inspirate din religia europeana.

Corul care aducea laudă Domnului şi-l ridica în slăvi pe Gronevelt provenea de la universitatea în care existau trei catedre de ştiinţe umaniste create tot de el.

Sutele de oameni veniţi să-i aducă ultimul omagiu şi care absolviseră colegiul datorită burselor instituite de Gronevelt păreau cu adevărat copleşiţi de durere. u parte dintre cei prezenţi pariaseră pe mize foarte mari, pierzând averi întregi la cazinoul hotelului, şi acum păreau vag încântaţi de faptul că, în sfârşit, triumfaseră asupra lui Gronevelt. Femeile, rămase mai deoparte, unele de vârstă mijlocie, Pnngeau pe înfundate. Erau de faţă şi reprezentanţi ai sinagogilor evreieşti şi ai Jsericilor catolice la construirea cărora contribuise.

Ar fi fost împotriva tuturor principiilor lui Gronevelt dacă şi cazinoul şi-ar fi cetat activitatea, aşa că la înmormântare asistau doar membrii administraţiei şi rupierii care nu lucrau în schimbul de zi. îşi făcuseră apariţia chiar şi câţiva catari ai vilelor, cărora Cross şi Pippi le acordau un deosebit respect. Guvernatorul statului Nevada, Walter Wavven, participa la înmormântare însoţit de primar. Strip Avenue era mărginit de cordoane de poliţie, astfel încât Alfred Gronevelt şi lunga procesiune de care mortuare argintii, limuzine negre şi oameni îndoliaţi care îl conduceau pe defunct pe ultimul drum să poată trece pentru ultima oara prin lumea creata de el.

În acea noapte toată lumea aflată în Las Vegas îi aduse lui Gronevelt ultimul omagiu într-un mod pe care el l-ar fi apreciat profund. Jucară jocuri de noroc cu o frenezie care avea să stabilească un nou record la încasări, desigur, cu excepţia Anului Nou. în semn de respect, jucătorii îşi îngropau banii o dată cu rămăşiţele pământeşti ale lui Gronevelt.

La sfârşitul zilei, Cross De Lena se pregăti pentru noua viaţă care-l aştepta. în aceeaşi noapte, singură în casa ei de pe plaja Malibu, Athena Aquitane încerca să decidă ce avea de făcut. Şedea pe canapea, adâncită în gânduri, şi briza oceanului pătrunsă prin fereastra deschisa o făcea să se înfioare uşor. E greu să-ţi imaginezi cum arăta în anii copilăriei o stea de cinema celebră în toată lumea. E greu de închipuit cum copila devenise treptat femeie. Aura unei vedete de cinema este extrem de puternică, de parcă imaginea adultă a eroinelor, a frumuseţii, s-ar fi născut dintr-o data din fruntea lui Zeus1. Ea n-a făcut niciodată în pat, n-a avut niciodată coşuri, n-a trecut printr-o perioadă de urâţenie pe care a depăşit-o, n-a fost niciodată excesiv de timidă şi de înfumurată, n-a suspinat niciodată de dragul cuiva, n-a fost niciodată la cheremul sortii. Athena aproape uitase această imagine a ei.

Athena se considera din naştere una dintre cele mai fericite făpturi de pe pământ. Totul îi venise în viaţă fără efort. Avusese părinţi minunaţi, care-i descoperiseră şi-i cultivaseră talentul. O adorau pentru frumuseţea ei, dar în acelaşi timp făcuseră tot ce le stătea în putinţă ca să-i educe şi mintea. Tatăl ei o îndrumase în disciplinele sportive, mama ei o călăuzise în lumea literaturii şi a artelor. Nu-şi amintea nici un moment din copilăria ei în care sa fi fost nefericita. Până când împlinise şaptesprezece ani.

Atunci se îndrăgostise de Boz Skannet, cu patru ani mai mare decât ea şi vedeta locală a echipei de fotbal din colegiu. Familia lui deţinea cea mai importantă bancă din statul Texas. Boz era aproape la fel de frumos ca ea, în plus avea umor, farmec şi o adora pe Athena. Trupurile lor perfecte se atrăgeau ca doi magneţi, cu nervii electrizaţi, cu carnea netedă şi mătăsoasă. Amândoi trăiau într-un fel de paradis şi, ca să se asigure că acesta va dura o veşnicie, se căsătoriseră.

Aluzie la naşterea zeiţei Atena, apărută din capul lui Zeus (n.tr.) pupă numai câteva luni Athena rămăsese însărcinata, dar trupul ei perfect nu se îngrăşase decât foarte puţin; niciodată nu-i fusese râu şi o bucura gândul că va avea un copil. Continuase să meargă la colegiu, să studieze teatrul, să joace golf şi tenis. Boz o putea învinge la tenis, dar ea îl bătea la golf.

Boz începuse să lucreze la banca tatălui său. După naşterea copilului, o fetiţa pe care o botezaseră Befhany, Athena se înapoiase la şcoală, întrucât Boz avea destui bani ca să-şi permită o doică şi o fata în casă. Căsătoria o făcuse pe Athena şi mai dornică de cunoaştere. Citea cu pasiune, îndeosebi piese de teatru. O încânta Pirandello, o îndurera Strindberg, plângea la Tennessee Williams. Devenise mai receptivă, inteligenţa îi completa frumuseţea fizică, dându-i un aer de demnitate pe care simpla frumuseţe adesea nu îl are. Nu era de mirare că mulţi bărbaţi, tineri şi vârstnici, se îndrăgosteau de ea. Prietenii îl invidiau pe Boz Skannet pentru o asemenea soţie. Athena se mândrise cu propria-i perfecţiune până nu de mult, când descoperise că tocmai această calitate îi agasa pe mulţi, inclusiv pe prietenii şi admiratorii ei.

Boz o compara în glumă cu un Rolls care trebuia parcat în strada în fiecare noapte. Era îndeajuns de inteligent ca sa priceapă că soţia lui era menita unor realizări măreţe şi că era o femeie ieşită din comun. înţelegea la fel de limpede că îi era sortit s-o piardă, la fel cum îşi pierduse şi iluziile. Nu existase nici un război în care să-şi pună la încercare curajul, deşi era conştient că nu se temea de nimic. Ştia că are farmec şi o înfăţişare atrăgătoare, dar nici un talent deosebit. Nu-l interesa să adune averi uriaşe.