Mario Puzo

MARIO PUZO

ULTIMUL DON

Pentru Virginia Altman Domenick Cleri

PROLOG.

Quogue 1965 în Duminica Floriilor, la un an după marele război împotriva clanului Santadio, Don Domenico Clericuzio sărbătorea botezul celor doi urmaşi, în vinele cărora curgea sângele lui, şi lua cele mai importante hotărâri din viaţa sa. Invitase pe cei mai mari şefi de Familii din America, pe Alfred Gronevelt, proprietarul hotelului Xanadu din Las Vegas, precum şi pe David Redfellow, care întemeiase un vast imperiu al drogurilor în Statele Unite. Toţi aceştia îi erau întrucâtva asociaţi.

Deşi în acel moment era cel mai puternic şef de clan mafiot din America, Don Clericuzio intenţiona să renunţe la putere, cel puţin în aparenţă. Sosise vremea să schimbe regulile jocului; puterea făţişă era prea primejdioasă. Dar şi renunţarea la putere reprezenta un pericol. Trebuia să facă acest pas cu mare iscusinţă, arătându-se binevoitor şi bine intenţionat. Şi mai trebuia ca totul să fie înfăptuit prin propriile lui puteri.

Domeniul Clericuzio din Quogue se întindea pe o suprafaţa de douăzeci de pogoane şi era împrejmuit cu un zid de cărămidă înalt de trei metri şi prevăzut cu sârmă ghimpată şi senzori electronici. In afara propriei sale locuinţe, în interiorul zidurilor, se mai găseau casele celor trei fii ai săi şi douăzeci de vile mai mici pentru cei mai credincioşi oameni ai Familiei.

Înainte de sosirea oaspeţilor, Don şi fiii lui se aşezară în jurul mesei albe din fier forjat, în grădina cu boltă de viţă de vie din spatele casei. Băiatul cel mare, Giorgio, era înalt, cu o mustăcioară subţire şi fioroasă, subţiratec ca un gentleman englez şi purta haine de comanda. în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, avea o figură mohorâtă, impenetrabilă şi era înzestrat cu o ironie necruţătoare. Don îl anunţă pe Giorgio că trebuia să se înscrie la Şcoala Comercială Wharton. Acolo fiul cel mare avea sa înveţe diverse vicleşuguri prin care se puteau fura bani sub acoperirea legii.

Giorgio nu-i puse părintelui său nici o întrebare. Fusese o decizie, nu o invitaţie la discuţii. Tânărul încuviinţă ascultător.

Don se întoarse apoi către nepot, Joseph „Pippi” De Lena. Don îl iubea pe Pippi la fel de mult ca pe băieţii lui, întrucât, pe lângă legătura de sânge – Pippi era fiul răposatei lui surori – nepotul fusese marele strateg care învinsese sângeroasa Familie Santadio.

— Tu te vei duce să locuieşti permanent în Vegas, decretă Don. Te vei îngriji de bunul mers al afacerilor noastre la hotelul Xanadu. Acum că Familia îşi încetează operaţiunile, nu va mai fi mare lucru de făcut aici. Cu toate acestea, vei rămâne Ciocanul Familiei. îşi dădu seama că Pippi nu era prea încântat şi că trebuia să-i ofere argumente. Soţia ta, Nalene, nu poate trai în sânul Familiei, în Enclava Bronx. Ea e altfel decât noi. Ceilalţi n-o acceptă. Trebuie să-ţi vezi de viaţa ta departe de noi. Don spusese adevărul, însă motivul lui era cu totul altul. Pippi era marele erou şi războinic al Familiei Clericuzio şi dacă ar fi rămas în continuare „primar” al Enclavei Bronx, ar fi devenit prea puternic pentru fiii lui Don după moartea acestuia. Tu vei fi Bruglione al meu pe Coasta de Vest, îi spuse el lui Pippi. Vei face avere. Dar ai de înfăptuit şi lucruri importante. îi înmâna lui Pippi actele unei case din Las Vegas şi titlul de proprietar al unei agenţii prospere de strângere a taxelor. Apoi Don se întoarse către mezin, Vincent, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani. Acesta era cel mai scund dintre toţi, dar bine clădit. Era scump la vorbă şi bun la suflet. încă de mic învăţase de la mama lui să prepare toate felurile de mâncare ale bucătăriei tradiţionale italiene şi vărsase lacrimi amare atunci când ea murise în floarea vârstei. Don îi zâmbi. Sunt pe punctul de a-ţi decide soarta, spuse el, ca să-ţi ofer o cale dreaptă în viaţă. Vei deschide cel mai select restaurant din New York.

Nu te uita la bani. Vreau să le arăţi francezilor ce înseamnă cu adevărat bucătăria de calitate. Pippi şi ceilalţi fii râseră. Până şi Vincent zâmbi. Don îi răspunse la surâs. Vei merge timp de un an la cea mai bună şcoală de bucătari din Europa. Deşi mulţumit, Vincent mârâi:

— Ce-aş mai putea învăţa de la ei? Don îl privi cu asprime.

— Poate că pastele tale sunt mai bune, răspunse el. Dar principalul scop este sa înveţi dedesubturile financiare ale acestui gen de afaceri. Cine ştie daca nu cumva într-o zi vei fi proprietarul unui lanţ de restaurante? Giorgio îţi va da banii necesari. în sfârşit, Don se întoarse către Peţie. Peţie era fiul mijlociu şi totodată cel mai vesel dintre fiii sâi. La douăzeci şi şase de ani avea vioiciunea unui băieţandru, însă Don ştia că tocmai acesta era obstacolul care-l împiedica să devină un veritabil Clericuzio sicilian. Peţie, îi spuse Don. Acum, ca Pippi pleacă în Vest, tu vei fi primarul Enclavei Bronx. Tu vei recruta toţi oamenii pentru Familie. în plus, ţi-am cumpărat o firma de construcţii, una mare. Te vei ocupa de renovarea zgârie-norilor din New York, de construirea unor sedii ale poliţiei statale, de pavarea străzilor oraşului. E o afacere sigură, însă eu doresc să faci din firma asta o mare companie. Oamenii tăi vor putea avea slujbe legale, iar tu te vei umple de bani. La început îţi vei face ucenicia pe lângă actualul patron. Ţine minte însă că principala ta îndatorire e să aduni şi să comanzi trupele Familiei. Don se întoarse către Giorgio. Tu, Giorgio, spuse el, vei fi succesorul meu. Tu şi Vinnie nu veţi mai lua parte la acele operaţiuni ale Familiei care implică riscuri, afara de cazul când e absolut necesar. Trebuie să privim în perspectiva. Copiii voştri, copiii mei, precum şi micuţii Dante şi Croccifixio nu trebuie să mai crească în lumea noastră. Suntem bogaţi şi nu mai avem motive să ne punem viaţa în joc pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. De acum înainte membrii Familiei noastre vor fi simpli consilieri financiari pe lângă celelalte Familii. Le vom oferi sprijin politic, vom media conflictele dintre ele. Dar pentru aceasta trebuie să avem atuurile noastre. Adică o armată. Trebuie să apărăm avutul celorlalţi, pentru ca astfel ne vor îngădui şi noua să ne „muiem ciocul”. Făcu o pauza. Peste douăzeci sau treizeci de ani, vom fi toţi asimilaţi de lumea în care domneşte legea şi ne vom putea bucura fără teamă de averea noastră. Cei doi copii pe care-i botezăm astăzi nu vor fi niciodată nevoiţi să comită păcatele noastre, nici să-şi asume riscurile asumate de noi.

— Atunci de ce mai păstrăm Enclava Bronx? întrebă Giorgio.

— în speranţa că într-o bună zi vom deveni sfinţi, răspunse Don. Dar nu martiri.

O oră mai târziu, Don Clericuzio şedea pe terasa casei sale, urmărind festivităţile desfăşurate în grădina.

Pe pajiştea întinsă, cu mese de picnic adăpostite sub umbrele verzi de soare ca nişte aripi, forfoteau vreo doua sute de invitaţi, dintre care o bună parte erau soldaţi din Enclava Bronx. De regulă, botezurile se sărbătoreau cu mare veselie, acum însă voia bună era ceva mai temperata.

Familia Clericuzio plătise scump victoria asupra clanului Santadio. Don îşi pierduse fiul cel mai iubit, pe Silvio. Fiica lui Don, Rose Mărie, rămăsese văduva.

Don privea mulţimea oaspeţilor care se înghesuiau în jurul celor câtorva mese lungi, pe care se vedeau carafe de cristal cu vin roşu-închis, supiere de un alb strălucitor pline cu diverse supe, paste de tot felul, platouri cu mezeluri şi brânzeturi tăiate, pâine proaspătă şi crocantă de toate formele şi mărimile. Se lăsă legănat de sunetele blânde ale muzicii interpretate de mica formaţie instalată în fundul grădinii.

Chiar în mijlocul cercului format de mesele de picnic Don văzu cele două cărucioare cu pături albastre. Ce curajoşi fuseseră cei doi prunci, nici nu crâcniseră atunci când fuseseră cufundaţi în apă sfinţită. Lângă ei se găseau cele două mame, Rose Mărie şi Nalene De Lena, soţia lui Pippi. Don desluşea chipurile încă nemarcate de grijile vieţii ale celor doi micuţi, Dante Clericuzio şi Croccifixio De Lena. Don îşi asumase răspunderea de a face tot ce-i stătea în putinţă ca cei doi copilaşi să nu mai sufere ca să-şi câştige existenţa. Dacă reuşea, atunci ei aveau să pătrundă în rândul societăţii. I se păru ciudat că nici un bărbat din cei prezenţi nu se apropia de micii sărbătoriţi. Văzu cum Vincent, cu chipul lui sever, parcă săpat în piatră, împărţea copiilor bunătăţi din căruciorul cu hot dogs pe care-l construise special pentru această ocazie. Căruciorul semăna cu cele de pe străzile oraşului New York, însă era mai mare, umbrela cu care era acoperit avea culori mai vii, iar Vincent oferea o mâncare mai gustoasă. Tânărul purta un şorţ alb, curat şi-şi prepara crenvurştii cu varză acră şi muştar, ceapă roşie şi sos picant. Cu toată înfăţişarea lui ursuză, Vincent era cel mai bun la suflet dintre toţi fiii lui Don. Pe terenul de popice, îl văzu pe Peţie jucând cu Pippi De Lena, Virginio Ballazzo şi Alfred Gronevelt. Lui Peţie îi plăceau farsele, obicei cu care Don nu era de acord, socotindu-l prea riscant. Chiar şi acum, Peţie întrerupse jocul cu o farsă: o bilă de popice se făcu bucăţi de la prima lovitură. Virginio Ballazzo era mâna dreaptă a lui Don, un fel de director executiv al Familiei Clericuzio. Având simţul umorului, se prefăcu că-l fugăreşte pe Peţie, care, la rândul său, se prefăcu că o ia la sănătoasa. Lui Don scena i se păru paradoxală. Ştia că fiul lui, Peţie, era un asasin înnăscut, iar glumeţul Ballazzo se bucura şi el de o faimă binemeritată.

Totuşi, niciunul din ei nu se putea măsura cu Pippi.

Don văzu cum femeile invitate la petrecere aruncau priviri furişe către Pippi. Toate, cu excepţia celor două mame: Rose Mărie şi Nalene. Pippi era un tânăr nespus de atrăgător. La fel de înalt ca Don, trupul lui emana o forţă primitivă, pe potriva chipului său de o frumuseţe aproape brutala. Mulţi bărbaţi îl studiau la rândul lor, câţiva fiind chiar oamenii lui Pippi din Enclava Bronx. Pe toţi îi fascinau aerul lui de comandă şi agilitatea mişcărilor sale, de unde şi porecla de Ciocanul, cel mai destoinic dintre toţi Membrii Competenţi ai clanului.

David Redfellow, tânăr şi rumen la faţă, cel mai puternic traficant de droguri din America, se aplecase să-i ciupească drăgăstos de obraji pe cei doi copilaşi din cărucioare. De fapt, Alfred Gronevelt, care rămăsese îmbrăcat în smoching şi cravată, nu se simţea prea în largul lui jucând un joc necunoscut. Gronevelt era de aceeaşi vârstă cu Don, mergând pe şaizeci de ani. în ziua aceea Don Clericuzio avea să aducă o schimbare în viaţa tuturor celor prezenţi – din câte spera el, o schimbare în bine.

Giorgio veni pe terasă, ca să-l cheme la prima întâlnire programata pentru ziua în curs. Cei zece şefi mafioţi se adunaseră într-o încăpere mai ferita.

Giorgio îi pusese deja pe scurt în temă cu propunerea pe care intenţiona să le-o facă Don Clericuzio. Botezul era o acoperire excelentă pentru această întrunire, însă capii mafioţi nu se găseau în relaţii prea strânse cu Don Clericuzio, aşa că doreau să plece cât mai curând posibil.

Salonul în care se aflau era o cameră fără ferestre, cu mobila masivă şi cu bar. încruntaţi, cei zece bărbaţi se aşezară în jurul mesei mari de consiliu, din marmură de culoare închisă. îl salutară pe rând pe Don Clericuzio, apoi aşteptară să audă ce avea de spus.

Don Clericuzio îşi chemă fiii, pe Vincent şi Peţie, împreună cu directorul executiv Ballazzo şi Pippi De Lena. După sosirea acestora, Giorgio, rece şi ironic, ţinu o scurtă alocuţiune introductivă.

Don Clericuzio studie chipurile bărbaţilor din faţa lui – cei mai influenţi oameni ai societăţii care funcţiona în afara legii, pentru a oferi soluţii adevăratelor necesitaţi ale oamenilor.

— Fiul meu Giorgio v-a pus la curent cum va decurge totul, spuse el. Iată propunerea mea. Mă retrag din toate operaţiunile, cu excepţia jocurilor de noroc. Voi lasă toate afacerile mele din New York în seama prietenului meu Virginio Ballazzo. El îşi va forma propria lui Familie şi va fi independent de clanul Clericuzio. Pe teritoriul Statelor Unite cedez Familiilor voastre toate afacerile mele legate de sindicate, transporturi, alcool, tutun şi droguri. Vă pun la dispoziţie relaţiile mele juridice. Ceea ce vă cer în schimb e să-mi îngăduiţi să va administrez câştigurile. Ele se vor afla în mâini sigure şi vă vor sta oricând la dispoziţie. Nu va mai trebui să va faceţi griji că autorităţile ar încerca să descopere provenienţa banilor. Pentru aceasta pretind doar un comision de cinci la sută.

Pentru cei zece era afacerea ideală. Erau recunoscători Familiei Clericuzio că se retrăgea chiar în momentul în care ar fi putut prelua controlul asupra imperiilor lor sau chiar ar fi putut să le distrugă.

Vincent ocoli masa şi turnă vin fiecărui invitat. Cei zece ridicară paharele şi băură în cinstea retragerii lui Don.

După ce şefii Familiilor mafiote îşi luară un rămas-bun protocolar, Peţie îl pofti în salon pe David Redfellow. Acesta se aşeză în fotoliul de piele din faţa lui Don, şi Vincent îi oferi un pahar cu vin. Redfellow se deosebea de ceilalţi, nu numai din pricina pârului lung şi blond, dar şi fiindcă purta un cercel cu diamant, geacă şi blugi curaţi, proaspăt călcaţi. în vinele lui curgea sânge scandinav. Era blond, cu ochi albaştri şi limpezi, întotdeauna vesel şi pus pe glume. Don îi era profund recunoscător lui David Redfellow, întrucât de la el aflase că autorităţile puteau fi mituite ca să închidă ochii la traficul de droguri.

— David, începu Don Clericuzio. Te vei retrage din afacerile cu droguri. Am ceva mai bun pentru tine.

Redfellow nu protestă.

— De ce tocmai acum? îl întreba el pe Don.

— In primul rând, răspunse Don, fiindcă autorităţile se ocupă îndeaproape de acest gen de trafic. Ar trebui să trăieşti toată viaţa cu sabia deasupra capului. Mai mult decât atât, afacerea a devenit prea riscanta. Fiul meu Peţie şi oamenii lui ţi-au fost garda de corp. Nu-mi mai permit luxul acesta. Columbienii sunt prea periculoşi, prea nesăbuiţi şi prea violenţi. Să lăsăm drogurile pe seama lor. Tu te vei retrage în Europa. Voi întreprinde demersurile necesare ca sa te bucuri de protecţie pe continent. îţi poţi găsi de lucru cumpărând o bancă în Italia, iar de locuit vei locui la Roma. Vom face o mulţime de afaceri în acest oraş.

— Nemaipomenit! mormăi Redfellow. Nu ştiu o iotă italieneşte şi n-am habar de bănci.

— Vei învăţa şi una, şi alta, îl linişti Don Clericuzio. Iar la Roma vei duce o viaţă fericita. Sau, dacă vrei, poţi rămâne aici, dar atunci nu vei mai beneficia de sprijinul meu, Peţie nu-ţi va mai garanta siguranţa personala. Eşti liber să alegi.

— Cine va prelua afacerile mele? întreba Redfellow. Vor cumpăra partea mea?

— Afacerile tale vor fi preluate de columbieni, răspunse Don. Nu avem încotro, aşa e cursul istoriei. însă autorităţile le vor face zile fripte. Ei bine, accepţi sau nu?

Redfellow chibzui câteva momente, apoi începu să râdă.

— Spune-mi ce trebuie să fac mai întâi.

— Giorgio te va duce la Roma şi te va prezenta oamenilor mei de acolo, îi explică Don. Tot el va fi consilierul tău în următorii ani. îl strânse în braţe pe Redfellow. îţi mulţumesc că mi-ai urmat sfatul. Vom rămâne asociaţi şi în Europa, în plus, crede-mă, vei duce un trai pe cinste.

După plecarea lui David Redfellow, Don îl trimise pe Giorgio să-l cheme pe Alfred Gronevelt. în calitate de proprietar al hotelului Xanadu din Las Vegas, Gronevelt se bucurase de protecţia familiei Santadio, care apoi fusese anihilata.

— Domnule Gronevelt, i se adresă Don. Vei continua să administrezi hotelul, sub protecţia mea. N-ai de ce să te temi pentru viaţa sau proprietatea dumitale. îţi vei păstra cele cincizeci şi unu de procente din hotel. Eu le voi prelua pe cele patruzeci şi nouă deţinute înainte de Santadio, sub aceeaşi acoperire legala. Te învoieşti?

În ciuda vârstei, Gronevelt era un bărbat extrem de demn şi impunător.

— Dacă rămân, răspunse el precaut, atunci trebuie să conduc hotelul cu aceeaşi autoritate. Altfel, vă vând şi partea mea.

— Să vinzi o mina de aur? întreba neîncrezător Don. Nu, nu, nu te teme de mine. în primul rând, sunt om de afaceri. Daca cei din clanul Santadio ar fi fost mai cumpătaţi, nu s-ar fi întâmplat niciodată asemenea nenorociri. Acum Familia Santadio nu mai exista. Dar dumneata şi cu mine suntem oameni cumpătaţi. Reprezentanţii mei vor prelua procentele Familiei Santadio. Iar Joseph De Lena, Pippi, se va bucura de toată consideraţia cuvenită. El va fi Bruglione al meu pe Coasta de Vest, cu un salariu de o suta de mii pe an, plătiţi de hotelul dumitale în maniera pe care o socoteşti de cuviinţa. Dacă ai cumva necazuri, apelezi la el. Or, în afaceri ca a dumitale, întotdeauna ai necazuri. Gronevelt, un bărbat înalt şi uscăţiv, părea destul de calm.

— De ce-mi faceţi aceasta favoare? Doar aveţi şi alte opţiuni mai profitabile.

— Pentru ca în ceea ce faci eşti genial, răspunse cu gravitate Don Domenico. Aşa spune toată lumea din Las Vegas. Şi ca să-ţi dovedesc respectul meu, îţi voi dărui ceva în schimb.

Auzindu-l, Gronevelt zâmbi.

— Mi-aţi dăruit destul. Hotelul meu. Ce ar putea fi mai important?

Don îi adresă un zâmbet larg şi binevoitor. Deşi o fire sobra, îi plăcea să-şi uluiască semenii cu puterea lui.

— Poţi numi pe cine vrei în Comisia pentru Jocuri de Noroc din statul Nevada, îl anunţa Don. Există un loc liber.

Era una din rarele ocazii când Gronevelt rămânea surprins. Şi impresionat.

Dar mai presus de orice, se simţea nespus de fericit, întrevedea pentru hotelul său o perspectiva la care nici nu visase.

— Dacă puteţi face asta, răspunse Gronevelt, atunci în anii următori toţi vom fi bogaţi.

— Am şi făcut-o, răspunse Don. Acum poţi merge să te distrezi alături de ceilalţi.

— Mă întorc la Vegas, îi spuse Gronevelt. Cred că-i mai prudent să nu se afle că am fost invitatul dumneavoastră.

Don încuviinţa din cap.

— Peţie, trimite pe cineva să-l ducă pe domnul Gronevelt cu maşina la New York.

Don rămase în birou numai cu fiii lui, cu Pippi De Lena şi cu Virginio Ballazzo. Toţi păreau oarecum uimiţi. Numai Giorgio ştiuse de intenţiile tatălui său. Ceilalţi nu-i cunoscuseră planurile.

Ballazzo era tânăr pentru un Bruglione, cu numai câţiva ani mai mare decât Pippi. El controla sindicatele, transporturile de confecţii şi o parte din traficul de droguri. Don Domenico îl anunţă că pe viitor avea să opereze independent de Familia Clericuzio. Nu trebuia decât să achite o taxă de zece la sută. In rest, avea control deplin asupra operaţiunilor sale.

Virginio Ballazzo se simţea copleşit de atâta mărinimie. De regulă, era un om pătimaş, care îşi exprima satisfacţia şi nemulţumirea cu aceeaşi convingere. Acum însă, se mărgini să-l strângă în braţe pe Don, mut de recunoştinţă.

— Din cele zece procente, cinci ţi le voi pune deoparte pentru anii bătrâneţii sau pentru vremuri de restrişte, îi spuse Don lui Ballazzo. Te rog să mă ierţi, dar oamenii se schimbă, memoria îi lasă, recunoştinţa pentru acte de generozitate trecute se uzează în timp. Da-mi voie să-ţi reamintesc să fii meticulos la contabilitate. Tăcu o clipă. în definitiv, eu nu sunt perceptor, nu-ţi pot aplica aceleaşi dobânzi oneroase şi penalizări.

Ballazzo înţelese. Cu Don Domenico, pedeapsa era întotdeauna promptă şi sigură. Fără nici un avertisment. Şi de fiecare dată pedeapsa era moartea. La urma urmei, ce altceva putea face cu un duşman?

Don Clericuzio îi spuse lui Ballazzo ca putea sa plece. în timp ce se îndrepta la rândul său spre uşa împreună cu Pippi, Don se opri o clipă, apoi îşi trase nepotul lângă el şi-i şopti la ureche:

— Ţine minte ca noi doi avem un secret. Aşa trebuie să rămână pe vecie. Eu nu ţi-am dat nici un ordin.

Pe peluza din faţa casei, Rose Mărie Clericuzio aştepta să discute cu Pipp1 De Lena. Era o văduvă foarte tânără şi foarte drăguţa, însă nu-i stătea bine în negru. Doliul după soţ şi după frate îi umbrea vioiciunea naturala, atât de potrivită cu înfăţişarea ei. Ochii mari şi căprui erau acum prea întunecaţi, pielea măslinie prea lividă. Numai Dante, băieţelul proaspăt botezat şi împodobit cu fundă albastră, punea pe ea o pată de culoare. Pe tot parcursul zilei se ţinuse neobişnuit de departe de tatăl ei, Don Clericuzio, şi de cei trei fraţi, Giorgio, Vincent şi Peţie. Acum însă se pregătea să-l înfrunte pe Pippi De Lena.

Erau veri. Pippi avea cu zece ani mai mult, şi în adolescenţa Rose Mărie fusese îndrăgostita nebuneşte de el. Dar Pippi afişa întotdeauna un aer patern şi distant. Deşi renumit prin slăbiciunea sa pentru femei, fusese prea prudent ca să-şi îngăduie o aventură chiar cu fiica lui Don.

— Bună, Pippi, îl întâmpină ea. Felicitări.

Pippi zâmbi cu un farmec care-i înfrumuseţa trăsăturile brutale. Se aplecă să sărute fruntea bebeluşului şi observă că parul lui, care încă mirosea uşor a tămâie de la biserică, era foarte des pentru o vârstă atât de frageda.

— Dante Clericuzio, ce nume frumos! spuse el.

Complimentul nu era chiar atât de nevinovat. Rose Mărie îşi reluase numele de fată atât pentru ea cât şi pentru copilul orfan de tata. Don o convinsese sa procedeze astfel, aducându-i argumente imbatabile, totuşi Rose încă păstra un vag sentiment de vinovăţie.

Acelaşi sentiment de vinovăţie o făcu să întrebe:

— Cum ţi-ai convins soţia protestanta sa accepte un botez catolic şi să dea copilului un nume atât de religios?

Pippi îi zâmbi.

— Soţia mea mă iubeşte şi vrea să-mi facă pe plac.

Era adevărat, îşi spuse Rose Mărie. Soţia lui Pippi îl iubea pentru că nu-l cunoştea cu adevărat. Nu aşa cum îl cunoscuse ea atunci când îl iubise.

— Ţi-ai botezat băiatul Croccifixio, urmă Rose Mărie. Puteai să-i faci şi ei plăcerea, alegând un nume american.

— L-am botezat după bunicul tău, ca să-i fac plăcere lui Don, explică Pippi.

— Aşa cum trebuie să-i facă plăcere fiecare dintre noi, replică Rose Mărie.

Dar îşi ascunse amărăciunea sub un zâmbet, iar fizionomia o ajută ca surâsul să Para cât se poate de firesc, dându-i un aer suav şi ştergând din vorbele ei orice urma de asprime. Rose Mărie tăcu, apoi zise şovăind: îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa.

Pippi o privi o clipă fără să înţeleagă, surprins şi uşor circumspect. Apoi sPuse cu blândeţe:

— N-ai fost nici o clipa în pericol. O luă pe după umeri. Crede-mă, continuă elNu te mai gândi la astfel de lucruri. Da totul uitării. Avem o viaţa fericită înaintea noastră. Uită trecutul.

Rose Mărie se aplecă să-şi sărute pruncul, de fapt ca să-şi ferească obrazul de Pippi.

— înţeleg tot, spuse ea, conştientă că Pippi va repeta conversaţia în faţa tatălui şi fraţilor ei. Dar m-am împăcat cu soarta.

Dorea ca familia să ştie ca ea continua să-i iubească şi că se bucura că pruncul îi fusese acceptat, creştinat cu apă sfinţită şi salvat de blestemul veşnic. în acel moment Virginio Ballazzo îi prinse de braţ pe amândoi şi-i aduse în mijlocul pajiştii. Don Domenico îşi făcuse apariţia din casă, urmat de cei trei fii ai lui.

Întreaga Familie Clericuzio – bărbaţi în costume de gală, femei în rochii lungi, copii îmbrăcaţi în hăinuţe de şaten – se adunaseră în semicerc pentru fotografii. Mulţimea invitaţilor începu să aplaude şi să strige urări în gura mare, momentul fiind imortalizat pe peliculă – momentul păcii, al victoriei şi al iubirii.

Mai târziu, fotografia mărită şi înrămată avea să fie agăţată în biroul lui Don, alături de ultima fotografie a fiului său Silvio, ucis în războiul cu Familia Santadio.

De pe terasa dormitorului, Don continua să urmărească desfăşurarea petrecerii.

Rose Mărie împinse căruciorul printre jucătorii de popice, iar soţia lui Pippi, Nalene, înaltă, zveltă şi elegantă, traversă peluza, ţinându-şi în braţe băieţelul, pe Croccifixio. Puse copilul în acelaşi cărucior cu Dante şi amândouă îi învăluiră cu priviri pline de afecţiune.

Don simţi un val de bucurie la gândul că cei doi copii aveau să crească la adăpost şi în siguranţă, fără să cunoască preţul plătit pentru ca ei să ducă o viaţă fericita.