Ce l-a impus pe ştefan cel mare şi sfâNT

CE L-A IMPUS PE ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

ÎN CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ?

CÂTEVA ASPECTE^*
Pr. Dr. Ioan Moldoveanu

Lector Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Justinian Patriarhul”

A vorbi despre Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre epoca pe care el a marcat-o este făptuire anevoiasă, chiar dacă privilegiată, dată fiind bogăţia de informaţii cu care un cercetător trebuie să „manevreze”.

Când trebuie să vorbim despre marele domn suntem puşi în dificultate, pe de-o parte, de bogăţia de informaţie, dar suntem puşi în dificultate şi de personalitatea complexă a voievodului şi sfântului. Ar părea că folosind astfel de „expresii clişeu” – mare domn, personalitate de excepţie, geniu diplomatic – o facem să acoperim neputinţa de a cuprinde personajul în întreaga sa complexitate. Fără îndoială este greu de vorbit despre personalitatea lui, căci ea include multe aspecte: apărător de ţară, apărător al creştinătăţii, deci cruciat, patron al artei şi al cuturii, sprijinitor al Bisericii şi ctitor de lăcaşe sfinte, ajutător al Locurilor Sfinte de la Muntele Athos. În ceea ce priveşte comportamentul său, nu putem trece prea lesne peste evlavia ce-l caracteriza. Toate calităţile menţionate mai sus provin din această ultimă: credinţa sa necondiţionată. Religiozitatea domnitorului este una indiscutabilă. Evident nu este singurul domn român despre a cărui intensă credinţă se poate vorbi, dar el constituie totuşi un caz particular, prin aceea că nu începea sau nu sfârşea nici o lucrare sau luptă, fără post şi rugăciune¹, iar apoi dedica victoria vreunui sfânt protector, căruia îi ridica şi vreo biserică². De aici şi sfinţenia sa. Dar argumentele vor mai urma...

Oricum, Ştefan cel Mare a fost înveşnicit în istoriografia românească datorită portretului pe care cronicarii³ i l-au făcut. Mă refer la cel mai bun dintre ele, acela al lui Grigorie Ureche: „Fost-au acest Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără giudeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu te gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâria, ca văzându-l ai săi să nu se îndepărtiaze şi pentru aceia raru războiu unde nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor”⁴. Se vede bine, sunt aici trăsăturile unui om politic excepţional, trăsături care contrastează însă cu cruzimea pe care i-o mai adaugă cronicarul. Ba mai mult pentru noi cei de azi ea contrastează mai ales cu sfinţenia pe care i-o atribuie în continuare acelaşi cronicar: „pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere....Atâta jale era că plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştia toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu l-au ajunsu”⁵. Cum se explică lucrurile?

Se ştie că Ştefan a fost instalat la domnie, în aprilie 1457, în jurul vărstei de 18 ani (se născuse la Borzeşti, pe la 1438, dacă ţinem cont că la 1450 era asociat la domnie, la vârsta de 11 ani, vârstă obligatorie pentru un asfel de act)⁶, urmând după o perioadă de anarhie feudală, o perioadă în care clasa boierească se întărise economic, contrapunându-se puterii domneşti. El fusese martorul asasinării tatălui său Bogdan II de către preopinentul său Petru Aron, la Reuseni, în 1451. A fost nevoit să ia calea pribegiei, iar cel care l-a ajutat să ia tronul a fost vărul său, Vlad Ţepeş, ce-i pune la dispoziţie un corp de oaste. Din momentul instalării, prioritară a devenit înlăturarea anarhiei şi restaurarea autorităţii domneşti, deziderat politic realizat uneori cu armele. Este cunoscut episodul măcelului a 60 de boieri, după biruinţa de la Baia asupra lui Matei Corvin (1467), biruinţă care ar fi fost mult mai mare dacă domnul nu ar fi trebuit să facă faţă trădării acestora.

Din punct de vedere economic, Ştefan moştenise o situaţie fericită şi aceasta se datora faptului că Moldova se înscria pe tranzitul comercial dintre Europa Centrală şi Marea Neagră, la care ţara beneficia de două porturi: Chilia şi Cetatea Albă. Este drept, Chilia aparţinuse domnilor munteni aflaţi sub suzeranitate ungară şi le-a fost „smulsă” acestora, în 1465, atrăgând mânia lui Matei Corvin, la 1467. Cele două ieşiri la mare, Chilia şi Cetatea Albă, urmau să avantajeze economic ţara Moldovei până la cucerirea lor de către turci (1484) şi privarea, în felul acesta, de veniturile pe care vămile de acolo le asiguraseră o bună vreme. În plus, faptul deţinerii acestor porturi i-a mai permis lui Ştefan să întrerupă plata tributului la 1473. Situaţia a durat până la 1486, când Ştefan a fost nevoit să încheie pace cu Poarta şi să reia plata tributului. Acum se încheia perioada conflictului moldavo-otoman, iar cu un an înainte de moartea sa, Ştefan avea să obţină pentru Moldova şi statutul de autonomie.

Şi mai era ceva. Deţinerea de ieşiri la mare constituiau un atribut de seamă al puterii imperiale, pentru că stăpânirea mării conferea întotdeauna distincţie imperială, iar pierderea litoralului românesc a fost însemnată prin implicaţiile ei ideologice din acest punct de vedere. Împăraţii bizantini se legitimau şi prin aceea că stăpâneau marea, tot aşa cum pentru domnii români va fi o mare mândrie să sublinieze în titulatura lor stăpânirea hotarului mării, a „Parathalassiei”. Parathalassia figura în titulatura lui Alexandru cel Bun, a lui Mircea cel Bătrân, iar pentru Ştefan cel Mare acest lucru însemna, potrivit mentalităţilor epocii, faptul că Dumnezeu este în favoarea marelui domn⁷, tot aşa cum pierderea mării va însemna întoarcerea feţei divinităţii. Faptul pierderii de războaie era văzut de marele domn ca un semn de pedepsire pentru păcate aşa cum vedem că scria Veneţiei la 1477, puţin după înfrângerea pe care o suferise la Războieni: „eu împreună cu curtea mea am făcut tot ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat să fie numele Lui”⁸.

Cred că de aici trebuie pornit atunci când facem o analiză a personalităţii marelui domn, de la voia lui Dumnezeu, pe care voievodul şi-o asumă. Aşadar, întregul său program de domnie se supune acestei voi transcedentale şi imuabile în acelaşi timp.

Aici, aş vrea să revin asupra episodului în care Matia Corvin hotărăşte campania de la 1467 împotriva Moldovei şi trebuie să punem totuşi întrebarea de ce a trebuit să aştepte doi ani Matia Corvin pentru a-l ataca pe Ştefan. Mi se pare important acest episod pentru a lămuri câteva aspecte care l-au impus pe Ştefan în conştiinţa naţională. Voi încerca să schiţez un răspuns cât de cât plauzibil. Se pare că, în realitate, Matia Corvin nu venise să pedepsească îndrăzneala lui Ştefan de a-şi însuşi Chilia. Dacă era s-o facă, n-ar fi aşteptat doi ani. Explicaţia este aceea că Matia a fost atras în Moldova printr-o conspiraţie a lui Ştefan – este de notorietate abilitatea diplomatică a domnului Moldovei – în ideea eliberării Transilvaniei de sub suzeranitatea ungară şi numirea unui principe cum va face şi în Ţara Românească. Trebuie spus că s-a vehiculat în istoriografia românească, potrivit Letopiseţului cantacuzin, că Ştefan ar fi alipit Moldovei, pentru aproape 16 ani, Ţara Românească⁹. I-ar fi urmat în mod logic Transilvania, ceea ce l-ar putea afirma pe Ştefan cel Mare, cu puţin curaj din partea noastră, drept prim domn al unirii¹⁰. Aceasta se putea întâmpla numai dacă îl scotea din scenă pe Matia. Şi chiar asta îi pregătea. Puţini ştiu că, atunci când Matia întreprindea expediţia sa de pedepsire a domnului moldovean, în Transilvania chiar pornise o revoltă a secuilor, saşilor şi românilor deopotrivă, având drept scop declararea Transilvaniei ca regat independent. Lui Matia i s-a sugerat pe „anumite canale diplomatice”, că după pedepsirea transilvănenilor, ceea ce s-a întâmplat (au fost vânaţi şi reprimaţi toţi capii) n-ar fi rău să se îndrepte către Moldova. Se pare că Matia a dat crezare informaţiilor conform cărora va găsi o Moldovă goală în calea sa. Altfel nu este explicabil „curajul” pe care şi l-a asumat traversând pasul Oituz, foarte greu de trecut în condiţiile în care dincolo aştepta un Ştefan a cărui tactică de război era în atari situaţii imbatabilă (tactica terenului pârjolit), apoi să înainteze până aproape în centrul Moldovei, la Baia, în aceleaşi condiţii care includeau un domn de mare geniu militar. Surprinzător este că au găsit terenul liber până la Baia. Din momentul acesta avem certitudinea că Ştefan îi întinsese o cursă. Într-adevăr domnul avusese grijă să golească oraşul Baia, în schimb avusese aceeaşi grijă să nu uite ca în pivniţele fiecărei case să se găsească vin din belşug. Ştim că această campanie a avut loc iarna, în decembrie, deci în condiţii foarte grele pentru o atare întreprindere. Au fost lăsaţi să intre în Baia, iar aici Ştefan şi-a împropiat tactica pe care o folosise cu puţin înainte Vlad Ţepeş, aceea de a ataca noaptea. Deşi cu trupe foarte puţine, doar 12.000 de oşteni, a produs o panică extraordinară în armata ungară, pagube însemnate, însuşi Matia fiind foarte grav rănit. Biruinţa putea fi cu mult mai însemnată (biruinţă însemnând în cazul de faţă o mai precisă decimare a armatei duşmane), dacă nu ar fi fost trădarea câtorva boieri care au lăsat o breşă într-unul din flancuri, lăsându-i pe unguri să scape. Atunci, ca şi acum, au avut grijă mai de grabă de interesul lor personal, decât de acela al ţării. Aşa se şi aflase în epocă, că domnul are de luptat nu cu turcii sau cu alţii, ci prima mare bătălie trebuie dată cu boierii. A avut oricum grijă să nu lase lucrurile nepedepsite (atunci a tăiat vreo 60 de capete de bioeri), dar cu talentul diplomatic ce i-l constatăm a mai avut grijă să încheie o alianţă cu leşii (polonii), ca în cazul în care lui Matia i s-ar fi făcut poftă de răzbunare, aceştia să-l ţină „ocupat”. În concluzie la aceasta, trebuie spus că alipirea Chiliei la Moldova nu a generat imediat o reacţie a ungurilor, mai cu seamă că Ştefan a avut grijă să pară că o câştigă prin luptă, când de fapt el se înţelesese, se pare, în secret cu domnul muntean asupra acestei preluări. Intuiţia marelui Ştefan că deţinerea de ieşiri la mare îi asigura un confort economic de neimaginat n-a dat greş nici acum. Să nu uităm două lucruri: Moldova lui Ştefan era la mărimea ei naturală, adică până la Nipru şi că aceste guri ale Moldovei la Mare, adevăraţi plămâni ai ţării, trebuiau să facă parte în mod firesc din Moldova pe care diplomaţia lui Ştefan o configura şi pe care el s-a străduit toată viaţa s-o păstreze întreagă. Şi tot aşa să nu uităm că foarte multe din războaiele ruso-turce ulterioare s-au purtat pentru aceste guri comerciale. Încă o dată vedem un domn de geniu politic. Şi încă ceva: Ştefan şi-a aşezat mormântul la Putna dintr-un considerent de care nu putem face abstracţie şi care este din nou parte a intuiţiei şi vizionarismului său: Putna este graniţa extrem nordică României. Orice încălcare a teritoriului moldovean ar fi trebuit să aibe în vedere acapararea unui teritoriu în care se află mormântul unuia dintre cei mai teribili eroi medievali. Să mă explic: este aceasta o notă de mentalitate colectivă pe care Ştefan este imposibil să nu o fi sesizat şi utilizat în vizionarismul său şi anume că în cazul în care măcar teritoriul românesc nordic ar fi fost vreodată ocupat, atunci urma că mormântul „puternicului împărat al românimii”, cum îl denumeşte Iorga¹¹, s-ar fi aflat în ţară străină. Şi într-adevăr, la 1940, când ruşii se pregăteau să invadeze Moldova, doar mormântul sfântului Ştefan i-a mai însufleţit pe ostaşii români care apărau nordul actualei Basarabii să oprească ofensiva rusă, în pofida ordinelor de retragere totală. Ei au încălcat ordinul, luptând la Putna pentru că acolo era mormântul celui care dorise ţara întreagă. Încă o intuiţie a voievodului se realizase, de unde deducem că numai sfinţenia sa putea mobiliza într-atâta; este numai un exemplu pentru cum s-a impus Ştefan în conştiinţa neamului românesc.

Spuneam la început că principalul deziderat al politicii ştefaniene a fost acela de a restabili autoritatea domnului în Moldova, alterată de armistiţii prost negociate de predecesorii săi, prea preocupaţi de situaţia lor personală, şi mai puţin de stabilitatea ei economico-socială. În efortul de întărire a autorităţii scaunului domnesc a făcut apel la mica boierime şi la ţărănimea liberă, creându-şi o armată proprie de curteni. Nu era încă epoca mercenarilor, aşa încât Ştefan a trebuit să lupte împotriva propriei clase boiereşti, foarte anarhizată în esenţa ei. Ce rezolvare a găsit? Se ştie că în Evul Mediu, domnul era stăpânul cu cea mai mare putere economică, provenită din latifundiile pe care le deţinea. În plus toate locurile pustii din ţară erau de drept ale domniei, iar pe toate acestea el a colonizat cu târgoveţi, cu ţărani emigraţi din Transilvania, din Ţara Românească sau fugiţi din calea tătarilor ori aduşi de domn chiar din Pocuţia şi Podolia. Toţi aceştia stăteau pe pământ domnesc, scutiţi de orice dăjdii sau prestaţii, dar cu obligaţia de a fi oricând la arme. Aceşti oşteni-proprietari, plăieşii de mai târziu, aveau să formeze oastea de curte, ca făcând parte din rândul boierimii mijlocii, clasă intermediară deosebită. Puterea lui Ştefan a stat în această oaste de „curte”. Trebuie să fim de acord cu P.P. Panaitescu asupra faptului că „păstrarea numelui lui Ştefan în popor până azi, pe când numele altor domni s-a şters din lumina tradiţiei, se datoreşte în mare parte acestei opere de colonizare”¹². De aici – continuă acelaşi istoric – tragedia lui Mihai Viteazul a constat în aceea că „eroica sa epopee s-a desfăşurat în vremea oştilor de mercenari, când soldaţii de ţară n-aveau valoare pentru război, iar domnul muntean n-avea întotdeauna cu ce să-şi plătească lefegii”¹³. Astfel, Ştefan şi-a asigurat o forţă militară permanentă cu care înăuntru a putut lupta împotriva boierilor, iar în afară împotriva turcilor, polonilor, leşilor, tătarilor şi chiar a muntenilor. A fost atât de diplomat încât nu s-a luptat niciodată cu toţi la un loc. A ştiut să-şi alieze pe unguri şi pe poloni, când a avut nevoie să lupte împotriva turcului, dar a făcut front comun cu turcii, ca să apere ţara de pofta ungurilor sau a polonilor de a acapara Moldova. Sunt greu de înfăţişat într-o expunere sumară ca aceasta jocurile diplomatice pe care domnul le-a întreprins în epocă, oricum fascinante şi demne de exemplu pentru orice diplomat modern: „schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real – păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor”¹⁴.

Contextul geo-politic, am spune cu un termen modern, adică chiar situaţia geografică a Moldovei a făcut din Ştefan şi un luptător pentru credinţă, astfel încât se va adresa principilor creştini într-o scrisoare din 25 ianuarie 1475, imediat după teribila victorie de la Podul Înalt, în felul următor: „...cu ajutorul Domnului Dumnezeu am luat sabia în mână şi am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre, pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să răzbune şi să vie cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie.....”¹⁵. Şi continua solicitând ajutor concret militar din partea acestora, ajutor care n-a venit niciodată. În schimb, puterile europene n-au făcut economie de cuvinte pentru a-l gratula cu titluri dintre cele mai pompoase, dintre care cel cu cea mai mare rezonanţă era acela de „adevărat atlet al credinţei creştine”¹⁶. Ba mai mult, cronicarul polonez Jan Długosz (murind în 1480, nu a mai putut fi martorul poate celei mai tulburătoare perioade a domniei lui Ştefan), impresionat de faptele sale de arme, avea să-l propună în ochii europenilor căpitan a toată creştinătatea¹⁷. El a trăit cu conştiinţa că îşi apără nu numai ţara, ci şi întreaga creştinătate, putându-i-se atribui din această perspectivă calitatea de cruciat, însă unul realist, a cărui primă intenţie era nu ocuparea Răsăritului şi păstrarea integrităţii ţării sale.

Războaiele lui Ştefan au fost defensive. Este mult prea cunoscută tactica sa de a prinde duşmanul la loc strâmt, după ce mai întâi aplica strategia pământului pustiit. Făcea parte din diplomaţia războiului. Cronicile ne dau să înţelegem că la orice luptă, marele domn nu pleca fără a solicita intervenţia divină: se făceau slujbe, se postea. Există o serie de legende potrivit cărora, de multe ori lui Ştefan i se arătaseră sfinţi care îl îndrumau către biruinţă, ca nu de mult marilor împăraţi bizantini. Acestora le va dedica Ştefan sumedenie de lăcaşuri sfinte. Unul dintre favoriţi era Sf. Gheorghe, patron al armatelor terestre, apoi Sf. Dumitru, Sf. Procopie. O semnificaţie deosebită pentru voievod o avea Cinstita Cruce, ceea ce-l apropie de modelul constantinian.

Evident că în tot acest proces, Biserica i-a fost aproape pentru că el însuşi şi-a apropiat-o, făcând astfel începutul teribilei opere de salvare şi a culturii răsăritene, pe lângă aceea că încerca salvarea credinţei. Şi-a asociat ierarhi de seamă printre preocupările cărora s-a aflat copierea de manuscrise, precum Tetraevanghelul de la Humor, operă manuscriptă celebră azi cu care se identifică întreaga epocă artistică ştefaniană. Şi-a asociat meşteri, azi anonimi, care să-i picteze bisericile. A rămas în conştiinţa neamului şi a Bisericii lui prin programul iconografic declanşat, program care cuprindea pictarea exterioară a unora dintre bisericile sale, ca parte a unui program teologic despre care astăzi se scrie foarte mult. Şi mi-aş permite să menţionez doar un ultim studiu remarcabil al domnului Sorin Dumitrescu¹⁸ ce vrea să ne arate că acest program nu este întâmplător, ci se află în legătură cu întreaga concepţie de guvernare a Muşatinilor care şi-au avut vârful lor în epoca lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Petru Rareş, ce a căutat să imite cât mai fidel pe tatăl său, în tot ceea ce face, mergând până la încercarea de ieşire de sub tutela turcească¹⁹.

Este, în fine, fără a enumera celebrele sale ctitorii sau alte opere de artă, o epocă de deplină înflorire, cum n-o va mai atinge niciodată Moldova, poate doar în timpul lui Vasile Lupu, dar la alte cote şi în cu totul alte împrejurări.

Opera ştefaniană – precum frumos spune un istoric contemporan – „este de o monumentalitate care nu striveşte şi de o strălucire care nu orbeşte, reuşind prin aceasta o cucerire mult mai importantă decât toate celelalte, a propriului său popor”²⁰.

La acest capitol aflându-ne, nu se poate trece cu uşurinţă peste un alt fapt care l-a impus pe Ştefan cel Mare în conştiinţa întregii Ortodoxii, nu numai în conştiinţa neamului şi Bisericii sale: protectoratul Locurilor Sfinte²¹.

Ca mai toţi domnitorii de după el, Ştefan şi-a făcut o datorie din a sprijini – într-o vreme în care alţii n-o mai puteau face demult – Muntele Sfânt²².

După căderea, pe rând, a ţărilor creştine din Asia Mică şi nordul Africii, a ţărilor ortodoxe din Balcani şi a Bizanţului şi înrobirea Patriarhiilor Apostolice, Principatele române au rămas singurul teritoriu a cărui autonomie acordată de Înalta Poartă permitea refugiaţilor greci, sârbi, bulgari, sirieni, alexandrini sau ierusalimiteni să se îndrepte către ele, acestea devenind astfel un centru politic şi cultural al lumii ortodoxe.

Fără a-şi asuma în mod imediat responsabilitatea continuării tradiţiei bizantine, precum domnii de la Neagoe Basarab încolo, voievodul Moldovei, am văzut, şi-a însuşit semnificaţii imperiale foarte precise. Am aflat că Voievodul este înfăţişat în cronicile vremii cu numele de „Împărat”, deşi până acuma ştiam că acest nume nu a fost propriu nici unuia dintre domnii români²³. Or, calitatea de „Împărat” este asumată în cazul lui Ştefan şi prin aceea că el şi-o exprimă ajutând Locurile Sfinte, precum odinioară marii Împăraţi ai Bizanţului. Cu alte cuvinte, calitatea de împărat se legitima şi prin protecţia pe care Ştefan a exercitat-o asupra Muntelui Athos, fapt confirmat de prezenţa numelui său în pomelnicele, cel puţin de la Protaton, unde apărea alături de celălalt teribil „ctitor a toată Sfetagora”, Neagoe Basarab, domn cu veleităţi imperiale bizantine, poate mai mult decât oricare altul care îi va fi urmat pe tronul Ţării Româneşti²⁴. În cazul lui Ştefan este însă altceva. Aici trebuie să îi dăm dreptate domnului Sorin Dumitrescu când arată cu prisosinţă că Ştefan cel Mare şi Sfânt depăşeşte condiţia de asumator al idealului bizantin pe care-l vom vedea în calitatea domnilor de după el, căci el are conştiinţa „ecumenicităţii” sale, ecumenicitate care integrează atât Răsăritul, cât şi Apusul. Or, şi această gândire avansată este temei pentru sfinţenia pe care Biserica i-a recunoscut-o²⁵.

Şi mai era ceva. Monahii atoniţi, după căderea Bizanţului, reprezentau ultima enclavă de tip imperial bizantin prin conservarea a tot ceea ce păstra amintirea Bizanţului. Pe de altă parte, ei erau – să le spunem fără teamă – „spionii” de care un domn ca Ştefan avea nevoie în acţiunile lui antiotomane. Şi de aceea a sprijinit Muntele Athos, căpătând într-un fel legitimare de la aceşti ultimi rezidenţi ai Bizanţului.

În măsura în care marele voievod sprijinea Locurile Sfinte (Muntele Athos), ele însele conservatoare ale ceea ce fusese nu demult Bizanţul, domnia sa căpăta o dimensiune ecumenică provenită din calitatea aceasta de protector pe care o manifestaseră împăraţii bizantini. Să nu uităm că, după înfigerea stindardului cu semilună în teritoriile altădată creştine şi după stingerea ultimului împărat de la Bizanţ, Patriarhul, numit el însuşi „ecumenic”, avea să-şi asume pe deplin această calitate, împreună cu aceea de etnarh, preluată chiar din mâinile Sultanului, ambele calităţi pe care nu şi le-a mai putut manifesta în amploarea lor, fiind prea izolat ca s-o mai poată face. Se poate constata aceasta chiar de la sfârşitul XIV şi începutul celui următor, când nu mai putea nici măcar să impună vreun ierarh pentru mult râvnitul scaun al Moldovei. În acest context, domnii Moldovei, începând chiar cu Ştefan cel Mare, împreună cu cei munteni, vor prelua, aproape pe nesimţite, calitatea de etnarh pentru naţiile ortodoxe, calitate cu rezonanţă ecumenică de acum.

Astfel, cele mai mari donaţii le-a făcut domnitorul Ştefan cel Mare la mănăstirea athonită Zografu²⁶, lucru despre care, de altfel, s-a şi scris foarte mult. Nu vom face decât să menţionăm pe scurt faptele care stau în legătură cu această mănăstire şi, mai apoi cu fiecare dintre mănăstirile la care domnitorul şi-a adus contribuţia sa înspre îmbunătăţirea stării acestora.

Ceea ce Ştefan cel Mare a făcut pentru Zografu este de o aşa importanţă, încât călugărul Isaia de la Hilandar spunea încă de la 1489 pe când vizita mănăstirea că a fost „fondată” de Ştefan Vodă al Moldovei²⁷. Zografu devenea, datorită lui Ştefan cel Mare, echivalentul pentru Moldova a ceea ce Cutlumuşul reprezenta pentru Muntenia.

Ştefan cel Mare va elibera un prim hrisov la 10 mai 1466, în preajma începerii edificiului de la Putna, prin care acorda Zografului 100 galbeni ungureşti în schimbul pomenirii lui şi a familiei sale la sfintele slujbe²⁸. Suma avea să fie trimisă anual şi se pare că va fi plătită şi de urmaşii domnitorului²⁹.

Documentul nu este altceva decât un typikon al unui fondator, un act care seamănă cu multe altele ale lui Ştefan atunci când ctitorea câte o mănăstire acasă. Este ceea ce i-a permis marelui domn să intituleze mănăstirea Zografu în documente drept „mănăstire a domniei mele”, exprimare domnească folosită în atari ctitoriceşti împrejurări. Faptul că Ştefan numeşte mănăstirea ca fiind „a domniei mele” printr-un act cu denumire imperială bizantină – hrisov – denotă şi mai bine calitatea imperială pe care marele voievod şi-o asumă³⁰. Tot în acelaşi timp, să nu uităm, Ştefan ridica necropola domnească de la Putna.

Relaţiile domnitorului cu Zografu sunt însă anterioare lui 1466, după cum s-ar putea proba din existenţa unui manuscris slavon – Faptele Apostolilor – copiat din porunca voievodului “pentru mănăstirea noastră Zografu”, la 1463, şi a încă unui alt Apostol, tot de la aceeaşi dată, ajuns însă în posesia Hilandarului³¹.

Multă vreme s-a ştiut că marelui domnitor i se datorează construcţia la 1475 (6983), deci după victoria de la Vaslui, a unei arsanale (turn-far), cu rolul de port pentru nevoile comerciale ale călugărilor³².

Dar, mai mult decât atât, Ştefan a refăcut complet mănăstirea Zografului, reparând partea surpată a zidului ogrăzii, chiliile şi trapeza, aceasta din urmă isprăvindu-se de reparat în iulie 1495³³. Cu puţin înainte de moarte, adică pe la 1502, Ştefan a refăcut din nou întreaga mănăstire, zugrăvindu-i integral catoliconul, aşa încât, atunci când vizita mănăstirea Ioan Comnen, medicul lui Constantin Brâncoveanu şi mai apoi episcop de Silistra, a putut să vadă portretul domnului pictat în exterior³⁴. Din păcate, această pictură a fost distrusă prin aşa-zisele restaurări de la 1801 încolo, chipul i-a fost repictat, purtând barbă, dar fără nici o legătură cu apariţiile sale votive din celelalte ctitorii proprii³⁵.

De-a lungul domniei sale, Ştefan a înzestrat mănăstirea Zografului cu odoare şi manuscrise, care stau azi mărturie a permanentei griji a domnului. Aici trebuie să-şi fi adus contribuţia mitropolitul Teoctist şi mai apoi urmaşul său, Gheorghe, care a prins cea mai mare parte din domnia lui Ştefan³⁶.

Însă, cel mai frumos manuscris ştefanian, dăruit Zografului şi păstrat azi în Biblioteca Naţională din Viena, este tot un „Evangheliar” copiat de un călugăr Filip ca să-i fie „spre rugăciune lui, soţiei Maria şi fiului Bogdan, în biserica sa de la mănăstirea Zografu unde se cinsteşte memoria martirului purtător de biruinţă Gheorghe, la 23 aprilie 1502”³⁷.

Dar nu numai cartea a avut circulaţie în registrul descris de noi acum, ci vedem că, la Zografu, Marele Ştefan trimisese la 1488 şi o pereche de ripide (aşa zisele εξαπτέρυγα) de argint³⁸ despre care nu se ştie nici când, nici cum au ajuns la mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Patmos³⁹.

Tot la Zografu mai ajunsese poate în jur de 1500 şi un steag de luptă al lui Ştefan, splendidă operă de broderie religioasă, în pură tradiţie bizantină, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe, ocrotitorul Zografului, dar şi al domnului, cât şi conducător al său în biruinţele asupra turcilor. Steagul se păstrează azi de către Institutul Naţional de istorie a artei din Bucureşti⁴⁰.

Potrivit unei tradiţii locale mănăstirea lui Ştefan Vodă mai posedă o icoană a aceluiaşi Sf. Gheorghe dăruită, spun unele glasuri, ca recunoştinţă pentru biruinţa de la Vaslui (ianuarie 1475) împotriva turcilor⁴¹.

La 1817, în nartexul exterior al bisericii mari de la Zografu se puteau vedea înainte de 1935 chipurile voievozilor români, ctitori acolo: Vasile Lupu, ţinând în mâini Dobrovăţul, Alexandru cel Bun, dând moşia Căpriana, Ştefan cel Mare, care era ctitorul Zografului (cf. Isaia de Hilandar), aşa cum am şi putut constata foarte bine din cele expuse, pe lângă chipuri ale bazileilor bizantini sau bulgari⁴².

Bunăoară atenţia domnească s-a îndreptat şi către o altă mare mănăstire athonită, către