Grigoriu43, aşa încât, când călătorul rus Barskij vizita această mănăstire pe la începutul secolului XVIII ştia deja că primul fondator al mănăstirii este Grigorie Sinaitul, iar al doilea Ştefan cel Mare.
Tot din acea perioadă trebuie să fie şi celebra icoana a Maicii Domnului Παντάνασσα (Stăpâna lumii), păstrată şi azi în catoliconul mănăstirii, pe care o dăruise conform unei inscripţii pe o plachetă de aur (sub acoperământul actual), - „Μαρία Ασσάνινα Παλαιολογήνα κυρά της Μολδοβλαχίας” - a doua soţie a lui Ştefan cel Mare (devenise soţia lui Ştefan în 1472, la câţiva ani după moartea primei soţii, doamna Evdochia de Kiev, şi a murit la 19 decembrie 1477)44.
O a doua mărturie privind implicarea domnului Ştefan în bunul mers al mănăstirii Grigoriu ne vine de la Ioan Comnen care putuse descifra şi el dintr-o inscripţie votivă, azi pierdută, cum că marelui domnitor i s-ar fi datorat restaurarea “cu măreţie” (μεγαλοπρεπώς) a catoliconului mănăstirii, la anul 149745. Sigur se poate afirma că Ştefan cel Mare a reînnoit toată mănăstirea din temelii (εν κρηπίδων) pe la 1500. Cu acest prilej ce viza înnoirile ce aveau să se facă se pare că voievodul şi-a legitimat din nou rangul imperial prin emiterea către Grigoriu a încă unui χρυσόβουλλον46.
Iar la Vatoped47 se poate constata dintr-un basorelief votiv că domnul moldovean nu era străin de oarecari binefaceri şi aici. Este deja celebră imaginea în relief a domnitorului, purtând barbă de data aceasta (!), şi închinând Maicii Domnului cu Pruncul ceea ce pare a fi o bisericuţă. O inscripţie greacă roasă de vremi indică faptul că domnul construise acel turn pe care se afla basorelieful, o arsana de fapt, pe la 1495/149648.
*
Prin toate acestea, Ştefan a reuşit să atragă atenţia lumii în care guverna, dar mai mult decât atât, el s-a înveşnicit în conştiinţa neamului şi Bisericii ţării sale ca cel mai important domnitor al românilor şi ca om al lui Dumnezeu. Poate nu este întâmplător că pe Ştefan ni l-a dat chiar Moldova, acolo unde vor mai apare încă alte genii ale culturii noastre, un Eminescu, un Iorga, un Porumbescu, ori un Sadoveanu. Pe această linie şi Ştefan împlineşte destinul unui om apărător al culturii ortodoxe. Relaţia lui specială cu Biserica, protectoratul Muntelui Athos, alianţa matrimonială cu marile case ortodoxe pregăteau drumul pentru un Neagoe Basarab şi anunţau pe un Vasile Lupu sau pe Constantin Brâncoveanu. Nu poate spune nimeni azi că noi prin oameni ca aceştia n-am salvat cultura Răsăritului şi parcă providenţial tot marele învăţat P.P.Panaitescu ne spunea că „rolul nostru istoric nu s-a terminat în acest colţ al lumii. Destinul unui neam este de obicei împlinit de mari forţe anonime şi rareori de mari personalităţi care-l întruchipează: una din ele este Ştefan cel Mare, omul din Moldova. Nu ştiu dacă se poate vorbi şi de influenţa inversă, a personalităţilor asupra sufletului popular. Dacă Ştefan a crescut în Moldova, credem, totuşi, că şi el şi-a lăsat urma asupra ţării. Cântecele, legendele, proverbele vorbesc şi azi de dânsul. .... urma sa a rămas ca o pecete asupra unui hrisov”49.
REZUMAT
Studiul de faţă este una dintre multele încercări de a-l ţine viu pe marele voievod în conştiinţa neamului şi a Bisericii româneşti. Încercăm să întărim credinţa populară asupra sfinţeniei marelui voievod şi s-o argumentăm prin comportamentul deosebit al său. Avem în faţa noastră o conştiinţă ortodoxă de excepţie ce avea să susţină cultura ţării şi nu numai, cel mai celebru dintre ctitorii de biserică în istoria naţională, un protector al întregii Ortodoxii, dar al Muntelui Athos în mod excepţional, un geniu diplomatic rar întâlnit în istoria României, un geniu militar, aşijderea. Sunt numai câteva dintre aspectele asupra cărora încercăm o sinteză din care, într-o imagine finală, să rezulte chipul Sfântului. Toate acestea sunt susţinute cu prisosinţă de cronicarii epocii, dar şi de istoricii contemporani nouă. Numai unul dintre aspectele pe care le considerăm importante în analiza pe care o încercăm este acela care l-a impus pe marele Ştefan drept „ctitor mare a toată Sfetagora”, adică susţinător al ultimei enclave de tip imperial bizantin – Muntele Athos – conservând întreagă amintirea Bizanţului. A făcut-o şi pentru a căpăta, într-un fel, legitimare de la aceşti ultimi rezidenţi ai Bizanţului. Astfel, s-a impus în conştiinţa Bisericii întregi şi, nu mai puţin în cea naţională, drept sfânt.
Dostları ilə paylaş: |