Mario Vargas Llosa

— Ce ai cu mine? De ce eşti furios?

— Consemnul mă indispune. Sau crezi că eşti singurul care s-a săturat de stat aici?

— De ce-ai intrat la „Leoncio Prado”? Alberto a râs:

— Ca să salvez onoarea familiei.

— Nu poţi vorbi niciodată serios?

— Vorbesc serios, Sclaviile. Tata spunea că încalc tradiţia familiei. Şi ca să mă îndrepte, m-a înscris aici.

— De ce n-ai făcut în aşa fel încât să pici la examenul de admitere?

— Din cauza unei fete. Dintr-o decepţie, înţelegi? Am intrat în cocina asta din pricina unei deziluzii şi a familiei.

— Erai îndrăgostit de fata aia?

— îmi plăcea.

— Era drăguţă?

— Da.

— Cum o chema? Spune-mi ce s-a-ntâmplat.

— Helena. Şi nu s-a întâmplat nimic, în plus, nu-mi face plăcere să-mi povestesc viaţa.

— Dar eu îţi povestesc tot.

— Fiindcă aşa-ţi place. Dacă nu vrei, nu-mi povesti nimic.

— Ai ţigări?

— Nu. Dar facem rost îndată.

— N-am nici o leţcaie.

— Eu am doi soli. Scoală şi hai la Paulino.

— Sunt sătul de „La Perlita”. Boa şi Altoiul îmi fac greaţă.

— Atunci culcă-te. Eu prefer să mă duc acolo. Alberto s-a ridicat în picioare. Sclavul 1-a văzut punându-şi chipiul şi aranjându-şi cravata.

— Vrei să-ţi spun un lucru? a zis Sclavul. Ştiu c-o să râzi de mine, dar nu mă interesează.

— Ce?

— Eşti singurul prieten pe care-1 am. înainte n-aveam prieteni, doar cunoscuţi. Vreau să spun pe stradă, aici nici măcar atât. Eşti singurul om cu care-mi place să stau.

— Asta seamănă cu declaraţia de dragoste a unui poponar, a zis Alberto.

Sclavul a zâmbit.

— Eşti al dracului, a spus. Dar de treabă. Alberto a plecat. Din uşă, i-a zis:

— Dacă fac rost de ţigări, ţi-aduc una.

Curtea era udă. Alberto nu-şi dăduse seama că plouă în timp ce stăteau de vorbă în dormitor. De departe, a zărit un cadet întins pe iarbă. O fi tot ăla care stătea de pază sâmbăta trecută? „Şi-acum o să intru la Altoi şi-o să facem un concurs, iar Boa va câştiga şi se va porni duhoarea şi-apoi vom ieşi în curtea pustie şi intrăm în dormitoare, cineva va propune un concurs, iar eu voi spune c-am fost deja la Paulino şi că a câştigat Boa, sâmbăta viitoare va câştiga tot Boa şi vor da stingerea şi-o să dormim şi-apoi va veni duminica şi lunea şi pe urmă ctte alte săptămâni.”

VI putea îndura singurătatea şi umilinţele/ pe care le cunoscuse încă din copilărie şi care nu-i răneau decât sufletul: îngrozitor era să fie închis, îngrozitoare era marea singurătate interioară, pe care n-o alesese el, cu care cineva îl încătuşa ca într-o cămaşă de forţă. Se afla în faţa camerei locotenentului, nu ridicase încă mâna ca să bată la uşă. Ştia c-o s-o facă totuşi, îi trebuiseră trei săptămâni ca să se hotărască, iar acum nu-i mai era teamă, nu-1 mai încerca neliniştea. Dar mâna îl trăda: stătea nemişcată, moale, lipită de pantaloni, moartă. Nu i se înnmpla pentru prima oară. La Colegiul Salesiano i se zicea „Păpuşa”; era timid şi se speria din orice. „Plângi, plângi, Păpuşico!” strigau colegii în recreaţii, adunaţi în jurul lui. El se retrăgea până simţea peretele în spatele lui. Chipurile se apropiau, glasurile deveneau tot mai puternice, gurile copiilor păreau boturi gata să-1 muşte, începea să plângă. La un moment dat şi-a zis: „Trebuie să fac ceva.” în timpul unei ore 1-a înfruntat pe cel mai tare din an: i-a uitat numele şi chipul, răsuflarea şi pumnii care loveau necruţător. Când s-a aflat în faţa lui, pe un maidan cu gunoaie, închis îhtr-un cerc de spectatori curioşi, nu i-a fost frică, nici cuprins de panică n-a fost; n-a simţit decât o stare de totală deznădejde, de descumpănire. Trupul lui nu răspundea la lovituri, nici nu le evita; a trebuit să aştepte până când celălalt a obosit bătându-1. A făcut-o ca să se răzbune pe trupul netrebnic şi ca să-1 schimbe într-un fel, de aceea îşi dăduse osteneala să ia examenul de admitere la „Leoncio Prado”; de aceea suportase aceste douăzeci şi patru de luni nesfârşite. Acum nu mai avea nici o speranţă, n-o să fie niciodată ca Jaguarul, care se impunea prin violenţă, nici măcar ca Alberto, care putea să se dedubleze şi să disimuleze încât ceilalţi să nu facă din el o victimă. Pe el îl ghiceau de îndată, aşa cum era, lipsit de apărare, slab, un sclav. Acum nu-1 interesa decât libertatea de a dispune în voie de singurătatea sa, să şi-o ducă la vreun film, să se închidă cu ea oriunde. Ridică mâna şi ciocăni de trei ori în uşă.

Oare locotenentul Huarina dormea? Ochii umflaţi păreau plăgi enorme pe faţa rotundă: avea părul ciufulit şi-1 privea ca prin ceaţă.

— Domnule locotenent, aş vrea să vă vorbesc.

Locotenentul Remigio Huarina era în lumea ofiţerilor ceea ce el era într-a cadeţilor: un intrus. Scund, slăbănog, comenzile lui stârneau râsul, furia lui nu speria pe nimeni, subofiţerii îi dădeau raportul fără a lua poziţie de drepţi şi-1 priveau cu dispreţ; compania lui mergea cel mai prost, căpitanul Garrido u certa în public, cadeţii îl desenau pe ziduri în pantaloni scurţi şi cu mâna pe sex. Se spunea că are un magazin în Barrios Altos, unde nevastă-sa vinde biscuiţi şi prăjituri. De ce-o fi intrat la Şcoala Militară?

— Ce s-a întâmplat?

— Pot intra? E vorba de ceva grav, domnule locotenent.

— Vrei o audienţă? Trebuie să mergi pe cale ierarhică.

Nu numai cadeţii îl imitau pe locotenentul Gamboa: asemenea lui, Huarina luase poziţie de drepţi pentru a cita din regulament. Dar cu mâinile delicate şi cu mustaţa aceea ridicolă, o pată neagră atirnându-i sub nas, putea el oare să însele pe cineva?

— Domnule locotenent, n-aş vrea să mai afle nimeni. E vorba de o chestiune foarte gravă.

Locotenentul s-a dat la o parte, el a intrat. Patul era desfăcut, iar Sclavul s-a gândit imediat la o chilie de mânăstire: aşa ar trebui să arate, goală, cam sinistră. Pe jos era o scrumieră plină de chiştoace; unul dintre ele mai fumega încă.

— Despre ce e vorba?

— Despre geamul spart.

— Numele şi secţia, a spus locotenentul, precipitat.

— Cadet Ricardo Arana, anul V, secţia întâi.

— Ce s-a întâmplat cu geamul?

Acum limba era ticăloasă: refuza să se mişte, era uscată, o simţea ca pe o piatră aspră, îi era teamă? Cercul se înverşunase împotriva lui. După Jaguar, Cava era cel mai rău; îi lua ţigările, banii, o dată urinase pe el în timp ce dormea, într-o oarecare măsură, era dreptul lui: toţi din colegiu respectau răzbunarea. Şi totuşi, în străfundul inimii sale, ceva îl acuza. „N-o să trădez doar Cercul, se gândi, ci întregul an, pe toţi cadeţii.”

— Ce se întâmpla? a spus locotenentul Huarina, iritat. Ai venit să-mi vezi faţa? Nu mă cunoşti?

— Cava a făcut-o, a spus Sclavul. Şi-a coborât privirea: Aş putea ieşi sâmbăta asta?

— Poftim? a spus locotenentul. Nu înţelesese, cadetul ar mai fi putut încă să inventeze ceva şi să plece.

12O

— Cava a spart geamul, a spus. El a furat şi subiectele de la examenul de chimie. L-am văzut trecând spre sălile de cursuri. Se va suspenda consemnarea?

— Nu, a spus locotenentul. O să vedem. Mai întâi repetă ceea ce ai spus.

Faţa lui Huarina se rotunjise, iar la colţul buzelor, întredeschise şi uşor tremurânde, îi apăruseră riduri, în ochi i se citea mulţumirea. Sclavul s-a liniştit. Nu-1 mai interesau colegiul, învoirea, viitorul, îşi spuse că locotenentul Huarina nu pare mulţumit. La urma urmei, era şi firesc, nu făceau parte din aceeaşi lume, poate îl dispreţuia.

— Scrie, a spus Huarina. Chiar acum. Uite hârtie şi stilou.

— Ce să scriu, domnule locotenent?

— îţi dictez eu. „L-am văzut pe cadetul, cum îl cheamă? Cava, din secţia cutare, în ziua cutare, la ora cutare, trecând spre sălile de cursuri pentru a-şi însuşi ilegal subiectele de la examenul de chimie.” Scrie citeţ. „Fac această declaraţie la cererea locotenentului Remigio Huarina, care a descoperit făptaşul şi de asemenea participarea mea…”

— Domnule locotenent, dar eu nu…

— „. participarea mea involuntară la această acţiune, ca martor.” Semnează, şi scrie-ţi numele cu litere mari de tipar.

— Eu n-am văzut furtul, a spus Sclavul. Doar că se îndrepta spre sălile de cursuri. Domnule locotenent, n-am mai ieşit de patru săptămâni.

— Nu-ţi face probleme. Am eu grijă de toate. Nu-ţi fie teamă.

— Nu mi-e teamă, a strigat Sclavul, iar locotenentul şi-a ridicat privirea, surprins. Domnule locotenent, n-am mai ieşit de patru săptămâni. Iar sâmbăta se împlinesc cinci.

Huarina a dat din cap.

— Semnează foaia asta, a spus el. Te învoiesc pentru azi, după ore. Te întorci la unsprezece.

Sclavul a semnat. Locotenentul a citit hârtia; ochii îi jucau în orbite; în timp ce citea, i se mişcau buzele.

— Ce-or să-i facă? a zis Sclavul, întrebarea era stupidă şi el ştia asta; dar trebuia să spună ceva.

Locotenentul ţinea foaia cu grijă între vârfurile degetelor; nu voia s-o mototolească.

— Ai vorbit despre asta cu locotenentul Gamboa?

Însufleţirea de pe chipul spân şi lipsit de unghiuri dispăru pentru o clipă; aştepta alarmat răspunsul Sclavului. Ar fi fost uşor să stingă bucuria lui Huarina, să-i spulbere aerele de învingător: era de ajuns să spună da.

— Nu, domnule locotenent. Cu nimeni.

— Bine! Şi nici să nu sufli o vorbă, a spus locotenentul. Aşteaptă instrucţiunile mele. Caută-mă după ore, în uniforma de oraş. O să te conduc la corpul de gardă.

— Am înţeles, domnule locotenent. Sclavul a şovăit înainte de a adăuga: N-aş vrea să afle cadeţii…

— Un bărbat, a spus Huarina, din nou în poziţie de drepţi, trebuie să ştie să-şi asume răspunderea faptelor sale. Este primul lucru care se învaţă în armată.

— Am înţeles, domnule locotenent. Dar dacă se află că eu 1-am denunţat…

— Ştiu, a spus Huarina apropiindu-şi ochii de hârtie pentru a patra oară. Te-ar face zob. Dar nu-ţi fie teamă. Consiliile ofiţerilor sunt întotdeauna secrete.

„Probabil c-or să mă exmatriculeze şi pe mine”, se gândi Sclavul. Părăsi camera lui Huarina. Nimeni nu-1 putea vedea, după masa de prânz cadeţii se întindeau în paturi sau pe iarba de pe stadion. Pe terenul viran, a remarcat doar prezenţa vigoniei: zveltă, nemişcată, adulmeca aerul. „E un animal trist”, s-a gândit. Era uimit: ar fi trebuit să se simtă iritat sau dărâmat, poate chiar îngrozit, ar fi trebuit ca o oarecare tulburare fizică să-i amintească de delaţiune, îşi închipuia că, după ce au comis un asasinat, criminalii se cufundă îhtr-o stare de ameţeală şi rămân ca hipnotizaţi. Iar el simţea doar indiferenţă. S-a gândit: „O să umblu şase ore pe stradă. O să mă duc s-o văd, dar n-o să-i pot spune nimic din ce s-a întâmplat.” Dacă ar avea pe cineva cu care să vorbească, care să-1 poată înţelege sau cel puţin să-1 asculte! Cum să se încreadă în Alberto? Nu numai că refuzase să-i scrie Teresei în numele lui, dar în ultimele zile îl provoca în mod constant – când erau doar ei doi, e-adevărat, fiindcă în faţa celorlalţi îi lua apărarea —, de parcă ar avea ceva să-i reproşeze. „Nu pot avea încredere în nimeni, se gândea. De ce toţi îmi sunt duşmani?” l 122

Un uşor tremur al mâinilor: a fost singura reacţie a trupului său când a împins batantele de la dormitor şi 1-a văzut pe Cava, stând în picioare lâhgă dulapuri. „Dacă se uită la mine, o să-şi dea seama că i-am făcut-o”, s-a gândit.

— Ce-ai păţit? a zis Alberto.

— Nimic. De ce?

— Eşti palid. Du-te la infirmerie, sigur or să te interneze.

— N-am nimic.

— Nu contează, a spus Alberto. Ce-ţi poţi dori mai mult decât să te interneze, dacă tot eşti consemnat? De ce nu dă Domnul să fiu eu aşa de palid! La infirmerie se mănâncă bine şi te odihneşti.

— Da, dar adio învoire.

— Ce învoire? Mai avem încă destul de stat aici înăuntru. Deşi se spune că e posibil ca duminica viitoare să fie învoire generală. E ziua de naştere a colonelului. Cel puţin aşa se zice. De ce râzi?

— Aşa!

Cum de putea Alberto să vorbească cu atâta indiferenţă despre consemn, cum de putea să se obişnuiască cu ideea că nu iese?

— Doar dacă o zbugheşti peste zid, a spus Alberto. Dar de la infirmerie e mai uşor. Noaptea nu-s controale. Trebuie să cobori pe partea dinspre Costanera, dar cu gratiile alea rişti să rămâi înţepenit între ele şi să ajungi ca o frigăruie.

— Acuma trec zidul foarte putini, a zis Sclavul. De când s-au pus patrule.

— înainte era mai uşor, a spus Alberto. Dar mai ies încă destui. Corcitura de Urioste a şters-o luni şi s-a întors pe la patru dimineaţa.

La urma urmei, de ce să nu se ducă la infirmerie? Ce să caute afară, pe stradă? Domnule doctor, mi se înceţoşează privirea, mă doare capul, am palpitaţii, mă ia cu frig, sunt un netrebnic. Qhd erau consemnaţi, cadeţii încercau să ajungă la infirmerie. Aici îşi petreceau ziua fără să facă nimic, în pijama, aveau mâncare din belşug. Dar infirmierii şi medicul colegiului deveniseră tot mai afurisiţi. Febra nu era de ajuns; se ştia că punându-şi câteva ore coji de banană pe frunte, temperatura urcă la treizeci şi nouă de grade. Nici cu gonoreea

123 l nu mai mergea, de când descoperiseră stratagema Jaguarului şi a Creţului, care s-au prezentat la infirmerie cu falusul dat cu lapte condensat. Tot Jaguarul inventase sufocările. Oprindu-şi respiraţia până îi dădeau lacrimile, de mai multe ori la rând, înainte de consultaţie, inima îşi accelerează bătăile şi începe să bubuie ca o bombă. Infirmierii decretau: „Internare pentru simptome de tahicardie.”

— Eu n-am sărit niciodată zidul, a spus Sclavul.

— Nu mă miră, a zis Alberto. In schimb eu, da, de mai multe ori, anul trecut. O dată am fost la o petrecere în Punta cu Arrospide şi ne-am întors cu puţin înainte de deşteptare, în IV, viaţa era mai uşoară.

— Poetule, strigă Vallano, tu ai fost la colegiul „La Salle”?

— Da, a spus Alberto. De ce?

— Creţul zice că toţi de acolo îs nişte poponari, aşa-i? —Nu, a spus Alberto. La colegiul „La Salle” nu erau negri. Creţul râde.

— Te-a avut, i-a zis lui Vallano. Poetul e mai tare ca tine.

— Negru, negru, dar mai bărbat decât oricare dintre voi, o întoarce Vallano. Cine vrea să verifice n-are decât să vină.

— Vai, ce frică mi-e! a zis unul. Vai, mămico! „Vai, vai, vai”, a cântat Creţul.

— Sclavule! a strigat Jaguarul. Du-te şi verifică. Pe urmă ne spui şi nouă dacă negrul e chiar aşa de bărbat cum zice.

— Pe Sclav îl rup în două, a spus Vallano.

— Vai, mămico!

— Şi pe tine, a strigat Vallano. Scoală-te şi vino. Sunt în formă.

— Ce se întâmplă? a zis vocea groasă a lui Boa, care tocmai se trezise din somn.

— Boa, negrul zice că eşti poponar, a venit răspunsul lui Alberto.

— A zis că-i sigur că tu eşti poponar.

— Aşa a zis.

— De mai bine de o oră tot râde de tine.

— Minciună gogonată, frăţioare, a spus Vallano. Crezi că eu vorbesc lumea pe la spate?

S-au auzit din nou râsete.

— îşi bate joc de tine, a adăugat Vallano. Nu-ţi dai seama? A ridicat glasul: Dacă-mi mai faci o figură din asta, îţi dau botul la lustruit, Poetule. Te anunţ! Cât p-aci să mă bagi în bucluc cu băiatul!

— Vai, a zis Alberto, 1-ai auzit, Boa? Ţi-a zis băiat!

— Ai ceva cu mine, negrule? a zis glasul cel gros.

— Nimic, frăţioare, a răspuns Vallano. Tu eşti prietenul meu.

— Atunci nu-mi mai zice băiat.

— Poete, jur c-o să te iau la scărmănat.

— Negrul care latră nu muşcă, a zis Jaguarul. Sclavul s-a gândit: „De fapt, ei toţi sunt prieteni. Se insultă şi-i dau cu gura, dar în fond nu fac decât să se distreze împreună. Numai la mine se uită ca la un străin.” „avea picioarele groase, albe şi fără păr. Erau apetisante şi-ţi venea să-ţi înfigi dintii în ele.” Alberto a cercetat o clipă fraza, încercând să-i evalueze efectele erotice şi i s-a părut că sună bine aşa. Soarele trecea prin geamurile murdare ale chioşcului şi cădea peste el; Alberto se întinsese pe jos, cu capul sprijinit într-o mână, iar în cealaltă ţinea un creion suspendat la câţiva centimetri de foaia pe jumătate scrisă. Pe podeaua acoperită de praf, de chiştoace şi de beţe de chibrituri carbonizate mai erau şi alte foi, unele scrise. Chioşcul fusese ridicat o dată cu colegiul, în părculeţul unde se afla şi piscina, veşnic goală şi invadată de muşchi, pe deasupra căreia planau nori de ţânţari. Nimeni, în mod sigur nici măcar colonelul, nu ştia la ce putea servi acest chioşc, suspendat la doi metri deasupra pământului pe patru stâlpi de ciment şi unde se ajungea pe o scăriţă îngustă şi în spirală. Probabil că nici un ofiţer sau cadet nu pătrunsese în chioş înainte ca Jaguarul să reuşească să-i deschidă uşa ferecată, servindu-se de un şperadu la a cărui fabricare a participat întreaga secţie. Tot secţia a găsit şi o destinaţie pentru chioşcul solitar: ascunzătoare pentru cei care în loc să se ducă la ore voiau să tragă un pui de somn. „încăperea vibra de parcă era zguduită de cutremur; femeia gemea, se trăgea de păr şi zicea «gata, gata», dar bărbatul nu-i dădea drumul; cu mâna-i nervoasă, continua să-i exploreze trupul, zgâriind-o, străpungând-o. Când femeia amuţi, ca moartă, bărbatul începu să râdă, iar râsul lui te trimitea cu gândul la un animal.” îşi vârî creionul în gură şi reciti întreaga pagină. Mai adăugă o ultimă frază: „Femeia se gândi că muşcăturile din final fuseseră cel mai reuşit lucru şi se bucură amintindu-şi că bărbatul urma să revină a doua zi.” Alberto aruncă o privire peste foile acoperite cu cuvinte albastre; în mai puţin de două ore, scrisese patru istorioare. Se simţea bine. li mai rămâneau câteva minute până să sune clopoţelul, anunţând sfârşitul orelor. S-a răsucit, şi-a sprijinit capul de podea, mtinzându-se cu totul; relaxat, cu trupul destins, soarele îi mângâia faţa, dar nu-1 obliga să închidă ochii: era prea slab.

Răsărise la ora prânzului. Sala de mese s-a luminat pe neaşteptate, iar murmurul înnebunitor a dispărut dintr-o dată: o mie cinci sute de capete s-au întors spre terenul viran; într-adevăr, iarba părea de aur, iar clădirilor din apropiere le crescuse umbra. Era pentru prima oară când apărea soarele în octombrie de când Alberto se afla în colegiu. Imediat s-a gândit: „O să mă duc în chioşc să scriu.” în coloană, i-a şoptit Sclavului: „Dacă fac apelul, răspunde şi pentru mine” şi când au ajuns lângă sala de cursuri, profitând de un moment de neatenţie al ofiţerului, s-a furişat în W. C. Când cadeţii au intrat în clasă, s-a îndreptat repede spre chioşc. Scrisese fără întrerupere istorioare de câte patru pagini fiecare; de-abia la ultima a început să simtă că piroteala îi cuprinde trupul şi că se cuibăreşte ispita de a abandona creionul şi de a-şi lăsa gândurile în voie. Ţigările i se terminaseră cu zile în urmă şi încercă să fumeze chiştoacele amărâte pe care le-a găsit în chioşc, dar cum trăgea două fumuri, tutunul întărit de trecerea timpului şi praful pe care îl înghiţea îl făceau să tuşească.

„Repetă, Vallano, mai repetă ce-ai zis la urmă, repetă, negrişorule, şi biata maică-mea, părăsită şi gândindu-se la fiul ei înconjurat de atâtea corcituri, dar pe atunci nici măcar nu s-ar fi speriat, dacă ar fi fost aici, ascultând Plăcerile Eleodorei, repetă, Vallano, s-a terminat cu botezul, am ieşit pe stradă, ne-am şi întors, tu ai fost cel mai hazliu, ţi-ai adus-o pe Eleodora în valiză, eu n-am adus decât pachete cu mâncare, dacă aş fi ştiut…” Băieţii stau în paturi sau pe lângă dulapuri, l 126 absorbiţi, urmărind buzele lui Vallano, care citeşte cu o voce caldă. Face pauze din când în când şi, fără să-şi ridice ochii din carte, aşteaptă: larma se porneşte imediat, corul protestelor se declanşează. „Repetă, Vallano, mi-a venit o idee bună, cum să-mi petrec timpul şi să mai câştig câţiva bănuţi şi maică-mea rugându-se la Dumnezeu şi la toţi sfinţii, sâmbăta şi duminica, toţi o s-o apucăm pe căi rele, taică-meu e vrăjit de Eleodore.” După ce a citit de trei sau de patru ori cartea liliput cu pagini îngălbenite, Vallano o pune în buzunarul de la veston şi le aruncă o privire vanitoasă colegilor, care se uită la el cu invidie. Unul dintre ei se încumetă să spună: „împrumută-mi-o!” Cinci, zece, cincisprezece îl asaltează strigând: „împrumută-mi-o, negrişorule, frăţioare.” Vallano zâmbeşte, deschide larg gura, ochii neastâmpăraţi îi joacă în cap, exultă, nasul îi freamătă, a adoptat o atitudine triumfală, tot dormitorul e în jurul lui, îl solicită, îl adulează. El îi insultă: „Slujitori ai lui Onan, scârbelor, de ce nu citiţi Biblia sau Don Quijote, ei?” îl aclamă, îl bat cu palma pe umăr, îi spun: „Ah, negrule, cât eşti de isteţ, ah, ce mare eşti, băiete!” Deodată, Vallano are revelaţia posibilităţilor pe care i le oferă acest moment. Spune: „O închiriez.” Atunci încep să-1 îmbrâncească şi să-1 ameninţe, unul îl scuipă, altul îi strigă: „Afaceristule, râiosule!” El râde în hohote, se aruncă în pat, scoate din buzunar Plăcerile Eleodorei, o flutură prin faţa ochilor care strălucesc răutăcios, se face că citeşte mişcându-şi buzele ca două ventuze lascive. „Cinci ţigări, zece ţigări, negrule Vallano, împrumută-mi căr-ti-ci-ca-să-mi-factrea-ba-a-cu-şi-ca, eu ştiam, mamă, că primul o să fie Boa, după modul în care o scărpina pe Labărăsfăţată în vreme ce negrul citea, urlă, da' stai cuminte, mi-a venit ceva în minte, ce idee bună ca să-mi petrec timpul şi să mai câştig ceva bănuţi şi aveam o mulţime de idei, numai că nu se ivea ocazia.” Alberto îl vede pe subofiţer venind drept spre rândul lor şi cu coada ochiului îl zăreşte pe Creţul cufundat în lectură: are cartea lipită de vestonul cadetului din faţă; fără îndoială că face un mare efort ca să citească, fiindcă literele sunt mici. Alberto nu-1 poate avertiza că se apropie subofiţerul: acesta nu-şi ia ochii de pe el şi înaintează prudent, ca o felină spre prada sa; imposibil să mişti piciorul sau corul.

Subofiţerul se încordează şi sare: cade asupra Creţului, care scoate un scheunat, şi-i smulge Plăcerile Eleodorei. „Dar nu trebuia s-o calce în picioare şi s-o pună pe foc, nu trebuia s-o părăsească pe mama ca să umble cu limba scoasă după fuste, nu trebuia să renunţăm la casa cu grădină din Diego Ferre, nu trebuia să cunosc cartierul, nici pe Helena, nu trebuia să-1 consemneze pe Creţ pentru două săptămâni, nu trebuia să mă apuc niciodată de scris istorioare, nu trebuia să plec din Miraflores, nu trebuia s-o cunosc pe Teresa, nici să mă îndrăgostesc de ea/' Vallano râde, dar nu-şi poate ascunde ciuda, nostalgia, amărăciunea. Uneori devine serios şi zice: „Fir-ar să fie, mă îndrăgostisem de Eleodora. Creţule, din cauza ta mi-am pierdut femeia iubită.” Cadeţii cântă „vai, vai, vai” şi se mişcă în pas de rumba, îl ciupesc pe Vallano de obraji şi de fese, Jaguarul se năpusteşte dezlănţuit asupra Sclavului, îl ia pe sus, toată lumea tace şi se uită, şi-1 aruncă peste Vallano. Ii spune: „îţi dăruiesc târfa asta.” Sclavul se scoală, îşi aranjează îmbrăcămintea şi se îndepărtează. Boa îl prinde pe la spate, îl ridică, din cauza efortului i se congestionează faţa şi gâtul; îl ţine în aer doar câteva secunde şi-i dă drumul ca unui balot. Sclavul se retrage încet, şchiopătând. „Fir-ar să fie, zice Vallano, vă jur că mor de ciudă.” „Şi atunci eu i-am zis că pentru o juma de pachet de ţigări îţi scriu o poveste mai bună decât Plăcerile Eleodorei şi chiar în dimineaţa aia am aflat ce se petrecuse, transmiterea gândurilor sau mâna lui Dumnezeu, am aflat şi i-am zis, mamă, ce se întâmpla cu tata, şi Vallano a zis zău? na hârtie şi creion şi să te inspire îngerii, şi atunci ea a zis, curaj, fiule, o mare nenorocire s-a abătut asupra noastră, a luat-o pe calea pierzaniei, ne-a părăsit, şi atunci am început să scriu, aşezat pe un dulap şi înconjurat de toată secţia, ca pe vremea când negrul citea.” Alberto scrie o frază cu un scris nervos; mai multe capete încearcă să citească peste umerii lui. Se opreşte îşi ridică creionul şi capul şi citeşte: toţi îl aclamă, unii îi fac sugestii cu care el nu este de acord. Pe măsură ce înaintează, i devine tot mai curajos: cuvintele vulgare iau locul marilor alegorii erotice, dar faptele sunt puţine şi ciclice: mângâierile preliminare, împreunarea obişnuită şi perversiuni, extaz, convulsii, bătăi necruţătoare printre organe zbârlite şi, iarăşi, l 128 mângâieri preliminare etc. Ghd a terminat de redactat-zece foi de caiet, pe ambele feţe —, Alberto, subit inspirat, a anunţat şi titlul: Viciile cărnii şi îşi citeşte opera, cu entuziasm în glas. Dormitorul îl ascultă cu respect; din când în când, se aud manifestaţii de bună dispoziţie. Apoi este aplaudat şi îmbrăţişat. Cineva spune: „Fernăndez, eşti un poet.” „Da, spun alţii, un poet.” „Şi chiar în acea zi, în timp ce ne spălam, s-a apropiat de mine Boa, cu un aer misterios pe chip, şi mi-a zis f ă-mi o istorioară ca asta şi ţi-o cumpăr, băiat bun, mare slujitor al lui Onan, ai fost primul meu client şi-o să-mi aduc mereu aminte de tine, ai protestat când am zis cincizeci de centavos pe foaie, fără spaţii goale pe rând, dar ţi-ai acceptat destinul şi ne-am mutat din casă şi atunci a fost când m-am îndepărtat cu adevărat de cartier şi de prieteni şi de autenticul Miraflores şi mi-am început cariera de prozator, am câştigat bani frumoşi, în ciuda şarlatanilor.”

E o duminică de la jumătatea lui iunie; Alberto, aşezat în iarbă, se uită la cadeţii care se plimbă pe platoul de defilare, înconjuraţi de rude. Câţiva metri mai încolo se află un băiat, tot din anul HI, dar din altă secţie. Ţine în mână o scrisoare pe care o citeşte şi răsciteşte, oi un aer de îngrijorare. „De planton?” întreabă Alberto. Băiatul dă din cap şi-i arată banderola purpurie, pe care e brodată litera P. „E mai rău decât să fii consemnat”, afirmă Alberto. „Da”, spune celălalt. „Apoi ne-am dus la secţia a şasea şi ne-am pus pe fumat ţigări încă şi mi-a zis sunt din încă şi tata m-a trimis la colegiul militar fiindcă mă îndrăgostisem de o fată dintr-o familie de condiţie proastă şi mi-a arătat fotografia ei şi mi-a zis cum ies din colegiu mă însor cu ea şi din acea zi nu s-a mai smăcuit şi nu şi-a mai pus nici o bijuterie şi nu şi-a mai văzut prietenele şi n-a mai jucat canastă şi în fiecare sâmbătă când ieşeam mă gândeam că a îmbătrânit şi mai mult.”