Mario Vargas Llosa

— Eu sunt din Lima, domnule colonel. Dar mă consider provincial, întreaga mea familie e din Ancash.

Alberto s-a uitat după Gamboa, dar nu 1-a văzut. Locotenentul ocupa jilţul al cărui spătar se afla în faţa sa: Alberto nu vedea decât un braţ, piciorul nemişcat şi o gheată care bătea uşor în podea:

— Bine, cadet Fernândez, a spus colonelul; glasul său căpătase o anumită gravitate. Acum să vorbim de lucruri nvai serioase, mai actuale. Colonelul, lăsat până atunci pe spate, s-a tras spre marginea jilţului: pântecele apărea, sub capul lui, ca o făptură aparte. Eşti un cadet adevărat, o persoană cu judecată, inteligent, bine crescut? Hai să presupune» că aşa este. Vreau să spun că n-ai fi pus în mişcare toată ofiţerească din colegiu pentru ceva nesemnificativ, idevăr, raportul redactat de locotenentul Gamboa că această chestiune justifică intervenţia nu numai a ofiţerilor, ci chiar a ministrului, a justiţiei. După câte acuzi un coleg de asasinat.

A tuşit scurt, cu oarecare eleganţă, şi a tăcut câteva i

— Eu mi-am zis imediat: un cadet din anul V nu. un copil, în trei ani de Colegiu militar a avut timp suflat să devină bărbat. Iar un bărbat, o fiinţă raţională trebuii deţină probe hotărâtoare, convingătoare, pentru a acuza jj cineva de crimă. Numai dacă nu şi-o fi pierdut ci minţile. Sau dacă n-o fi vreun ignorant în chestiuni jurid^ Un ignorant care nu ştie ce înseamnă o mărturie falsă, i nu ştie că orice calomnie e definită de cod ca o delincvc şi pedepsită de lege. Am citit raportul cu atenţie, după < cerea această afacere. Dar, din nefericire, cadet, dovezile i apar pe nicăieri. Atunci mi-am zis: cadetul e o persoană ] dentă, şi-a luat măsuri de precauţie, nu vrea să ne arate 4 vezile decât în ultimă instanţă, mie personal, ca eu prezint în faţa Consiliului. Foarte bine, cadet. De aceea i ordonat să vii aici. Dă-mi dovezile.

Sub privirea lui Alberto, piciorul lovea podeaua, se ] ca şi iar cădea, implacabil.

— Domnule colonel, a spus. Eu doar…

— Da, da, a zis colonelul. Eşti bărbat, un cadet din i V al Colegiului militar „Leoncio Prado”. Ştii ce faci. Să' dovezile.

— Eu am spus tot ceea ce ştiam, domnule colonel. Jâg arul voia să se răzbune pe Arana, fiindcă acesta ac

— Vorbim mai târziu şi despre asta, 1-a întrerupt ce nelul. Anecdotele sunt foarte interesante. Ipotezele ne ă monstrează că eşti înzestrat cu spirit creator, cu o imagi captivantă. A tăcut şi a repetat, mulţumit de sine: Captiv Acum hai să vedem documentele. Dă-mi tot materiali ridic necesar.

— N-am dovezi, domnule colonel, a recunoscut j glasul lui era supus şi îi tremura; şi-a muşcat buzele, ca! facă curaj: Eu am spus doar ceea ce ştiam. Dar sunt sif că…

— Cum? a zis colonelul, cu un aer mirat. Vrei să mă i să cred că n-ai dovezi concrete şi de necombătut? Ceva i multă seriozitate, cadet, nu-i un moment potrivit ca săi rirtem de glume. Chiar nu ai nici un document valabil, palpabil? Hai, hai să vedem.

_Domnule colonel, eu am crezut că e de datoria mea…

— Aha! a continuat colonelul. Care va să zică e vorba de^ glumă! îmi pare foarte bine. Ai dreptul să te amuzi, de altfel umorul e un semn de tinereţe, este foarte sănătos. Dar totul are o limită. Eşti la armată, cadet. Nu poţi să-ţi bati joc de forţele armate, aşa, pur şi simplu. Dar nu numai în armată, închipuie-ţi că şi în viaţa civilă asemenea glume se plătesc scump. Dacă vrei să acuzi pe cineva de asasinat, trebuie să te bazezi pe ceva, cum să zic? pe ceva temeinic. Adică pe probe temeinice. Iar tu nu ai nici un fel de dovadă, nici întemeiată, nici neîntemeiată, şi-mi vii aici cu o acuzaţie fantastică, gratuită, împroşcând cu noroi un coleg şi colegiul care te-a format. Nu ne face să credem că eşti un nerod, cadet. Ce crezi că suntem noi, hai? Imbecili, debili mintali —sau ce? Ştii că patru doctori şi o comisie de experţi în balistică au stabilit că glonţul care 1-a costat viaţa pe nefericitul ăla de cadet a ieşit chiar din puşca lui? Nu ţi-a trecut prin minte să te gândeşti că superiorii tăi, care au mai multă experienţă şi mai multă responsabilitate decât tine, făcuseră o minuţioasă anchetă în legătură cu această moarte? Taci, lasă-mă să termin! Ţi-ai închipuit c-o să stăm cu mâinile în sân după acest accident, că n-o să cercetăm, n-o să verificăm, n-o să descoperim greşelile, ce cauză 1-a provocat? Crezi că galoanele ne cad din cer? îţi închipui cumva că locotenenţii, căpitanii, comandantul, eu însumi suntem o adunătură de idioţi, care stau cu braţele încrucişate când moare un cadet în asemenea împrejurări? E ruşinos, cadet Fernândez. Ruşinos, ca să nu zic mai mult. Gândeşte-te o clipă şi apoi răspunde-mi. Nu-i ruşinos?

— Da, domnule colonel, a spus Alberto şi pe loc s-a simţit mai uşurat.

— Păcat că nu te-ai gândit mai înainte, a zis colonelul. Păcat că a fost nevoie de intervenţia mea ca să înţelegi proporţiile unui capriciu de adolescent. Acuma să trecem la altceva, cadet. Fiindcă, fără să ştii, ai pus în mişcare o maşină ntfernală. Şi prima victimă o să fii chiar tu. Ai multă imaginaţie, nu-i aşa? Tocmai ne-ai dat o probă magistrală. Necazul este că povestea cu asasinatul nu e singura. Am aici şi alte mărturii ale fanteziei, ale inspiraţiei tale. Vreţi să-mi daţi foile alea, domnule comandant?

Alberto a văzut că Altuna se ridică în picioare. Era un bărbat înalt şi corpolent, foarte diferit de colonel. Cadeţii le ziceau Grasul şi Slabul. Comandantul Altuna era un personaj tăcut şi rezervat, rareori putea fi văzut prin dormitoare sau prin clase. S-a dus până la birou şi s-a întors cu un pumn de hârtii în mână. Pantofii îi scârtiiau de parcă ar fi fost ghetele cadeţilor. Colonelul a primit hârtiile şi le-a dus la ochi.

— Ştii ce-s astea, cadet?

— Nu, domnule colonel.

— Ba ştii, cadet. Uită-te la ele.

Alberto le-a luat şi de-abia după ce a citit câteva rânduri şi-a dat seama.

— Acum recunoşti aceste foi?

Alberto a văzut că piciorul se contractează. lingă spătar a apărut un cap: locotenentul Gamboa îl privea. S-a înroşit violent.

— Bineînţeles că le recunoşti, a adăugat colonelul, cu veselie în glas. Sunt documente, probe temeinice. Hai să vedem, citeşte-ne ceva din ce zice acolo.

Alberto s-a gândit la botezul câinilor. Pentru prima oară, după trei ani, a fost cuprins de neputinţă şi a simţit umilinţa totală pe care o cunoscuse la intrarea în colegiu. Totuşi, acum era mai rău: cel putin botezul îl împărţea cu ceilalţi.

— Ţi-am zis să citeşti, a repetat colonelul.

Alberto a citit, făcând mari eforturi. Glasul îi era slab, iar uneori i se stingea de-a dreptul: „Avea nişte picioare foarte lungi şi păroase şi nişte fese atât de mari, că semăna mai degrabă cu un animal decât cu o femeie, dar era târfa cea mai solicitată de dormitorul patru, fiindcă toţi virioşii se duceau la ea.” A tăcut, încordat, aştepta ca vocea colonelului să-i ordone să continue. Dar colonelul tăcea. Alberto a simţit o oboseală profundă. Ca la concursurile din vizuina lui Paulino, umilinţa îl istovea fizic, îi înmuia muşchii, îi întuneca mintea.

— Dă-mi înapoi hârtiile, a spus colonelul.

Alberto i le-a înmânat. Colonelul a început să le răsfoiască, tacticos. Pe măsură ce-i treceau pe dinaintea ochilor, îşi mişca buzele şi murmura. Alberto auzea fragmente de titluri de care de-abia îşi mai aducea aminte, unele fuseseră scriafe cu un an în urmă:>Lulă, incorigibila fleoarţă”, „Femeia nebună şi măgarul”, „Dânsul şi dânsa”.

— Ştii ce-ar trebui să fac cu hârtiile astea? a spus colonelul. Ţinea ochii mijiţi, părea copleşit de o îndatorire penibilă şi inevitabilă. Glasul trăda plictiseală şi o oarecare amărăciune. Nici măcar nu-i nevoie de întrunirea Consiliului ofiţerilor, cadet. Ar trebui să te azvârl imediat în stradă, ca pe un degenerat ce eşti. Şi să-1 chem pe tată-tu, să te ducă la o clinică; poate psihiatrii – psihiatru, mă înţelegi? – vor reuşi să te lecuiască. Ăsta chiar că-i un scandal, cadet. Trebuie să ai un spirit rătăcit, pervertit, ca să te consacri scrierii unor asemenea lucruri. Trebuie să fii o scursură. Hârtiile astea dezonorează colegiul, ne dezonorează pe toţi. Ai ceva de spus? Vorbeşte, vorbeşte!

— Nu, domnule colonel.

— Normal, a zis colonelul. Ce mai poţi spune în faţa documentelor flagrante? Nici un cuvânt. Răspunde-mi cu sinceritate, ca de la bărbat la bărbat. Meriţi să fii exmatriculat, să te denunţăm familiei ca pervertit şi corupător? Da au ba?

— Da, domnule colonel.

— Aceste foi înseamnă distrugerea ta, cadet. Crezi că te-ar mai primi vreun colegiu după ce ai fi exmatriculat de aici ca vicios şi tarat? Distrugerea ta totală! Da sau nu?

— Da, domnule colonel.

— Ce-ai face tu în locul meu, cadet?

— Nu ştiu, domnule colonel.

— Eu da, cadet. Am o datorie de îndeplinit. Făcu o pauză. Chipul îşi pierdu expresia beligerantă, se îndulci. Tot trupul i se contractă şi, când se lăsă iarăşi în jilţ, pântecele îşi micşoră volumul, se umaniza. Colonelul îşi scărpina guşa, privirea îi rătăcea prin încăpere, părea să fie pradă unor gânduri contradictorii. Comandantul şi locotenentul stăteau nemişcaţi. In timp ce colonelul reflecta, Alberto îşi concentra atenţia asupra piciorului care îşi sprijinea călcuul pe parchetul ceruit şi rămăsese cu vârful în aer: aştepta cu nelinişte ca talpa ] tofului să reînceapă să lovească ritmic podeaua.

— Cadet Fernândez Temple, a zis colonelul, cu o vc gravă. Alberto ridică încet capul, îţi pare rău?

— Da, domnule colonel, a răspuns Alberto, fără să şovă

— Eu sunt un om sensibil, a spus colonelul. Iar aceste h tii mă umplu de ruşine. Constituie un afront incalificabil ] adresa colegiului. Uită-te la mine, cadet. Tu ai o format militară, nu eşti un oarecare. Poartă-te ca un bărbat. * ' legi ce-ţi spun?

— Da, domnule colonel.

— Vei face tot posibilul ca să te îndrepţi? Te vei strădui să fii un cadet model?

— Da, domnule colonel.

— Om trăi şi om vedea, a spus colonelul. Eu fac o _ seală, datoria mea e să te arunc imediat în stradă. Dar nţ pentru tine, ci pentru această instituţie care este sacră, j tru marea familie pe care o formăm noi toţi, cei din „Lee Prado”, îţi acord o ultimă şansă. O să păstrez aceste şi te voi ţine sub observaţie. Dacă superiorii tăi îmi vor spune,! la sfârşitul anului, că ai răspuns încrederii mele, dacă pî~* atunci carnetul tău de cadet rămâne curat, o să ard acet hârtii şi-o să dau uitării toată această scandaloasă istorie. 3 caz contrar, dacă vei comite vreo infracţiune – una singu e de ajuns, mă înţelegi? —, o să aplic regulamentul fără cruţartd Ne-am înţeles? -*

— Am înţeles, domnule colonel. Alberto îşi coborî i • şi adăugă: Vă mulţumesc, domnule colonel.

— îţi dai seama ce fac pentru tine?

— Da, domnule colonel.

— Nici un cuvânt în plus. întoarce-te la dormitor şi tă-te cum se cuvine. Fii un adevărat cadet leoncioprac disciplinat şi responsabil. Poţi pleca.

Alberto luă poziţie de drepţi şi făcu stingă împrejur.! îndreptă spre uşă, dar după trei paşi fu oprit de '„ colonelului:

— O clipă, cadet. Se înţelege de la sine că vei păstra* desăvârşită tăcere asupra a ceea ce s-a discutat aici. Pover*”1 cu hârtiile, ridicola scorneală cu asasinatul, tot. Şi nu hate câmpiiData viitoare, înainte de a te juca de-a detectiyul gândeşte-te că eşti în armată, o instituţie unde superiorii au grijă ca totul să fie anchetat cum trebuie şi sancţionat. Te poţi retrage.

Jjlberto şi-a pocnit din nou călcâiele şi a ieşit. Civilul nu j«a aruncat nici măcar o privire, în loc să ia liftul, a coborât «e scări; ca întreaga clădire, treptele păreau oglinzi.

Ajuns afară, în faţa monumentului eroului, şi-a adus aminte că lăsase la arest geamantanul şi uniforma de oraş. Aluat-o spre corpul de gardă, mergând încet. Locotenentul de gardă i-a răspuns la salut.

— Am venit să-mi iau lucrurile, domnule locotenent.

— De ce? a răspuns ofiţerul. Eşti la arest din ordinul lui Gamboa.

— Mi s-a ordonat să mă întorc la dormitor.

— Nici vorbă, a zis locotenentul. Nu cunoşti regulamentul? Nu ieşi de aici pâhă ce locotenentul Gamboa nu mă anunţă în scris. Du-te înăuntru.

— Am înţeles, domnule locotenent.

— Sergent! a spus ofiţerul. Pune-1 cu cadetul adus de la arestul de lângă stadion. Am nevoie de spaţiu pentru soldaţii pedepsiţi de căpitanul Bezada. S-a scărpinat în cap. Ne transformăm în carceră, în carceră, chiar aşa!

Sergentul, un bărbat îndesat, cu trăsături de indian, a dat din cap. A descuiat uşa celulei şi a împins-o cu piciorul.

— înăuntru, cadet, a zis. Şi a adăugat, în şoaptă: Stai liniştit. Când se schimbă garda, îţi arunc o ţigară.

Alberto a intrat. Jaguarul sta pe patul de campanie şi-1 privea.

de data asta, slăbănogul de Higueras nu voia să se ducă, a mers împotriva voinţei sale, parcă bănuind că lucrurile aveau să se sfârşească prost. Cu câteva luni mai înainte, când Felie i-a trimis vorbă, „sau lucrezi cu mine sau nu-ţi mai calcă piciorul prin Callao, dacă ţii la mutra ta”, slăbănogul is: „Gata, mă aşteptam la aşa ceva.” El lucrase cu Felie e mic; fratele meu şi slăbănogul fuseseră ucenicii lui. i târziu, Felie fusese prins şi băgat la răcoare, iar ei au continuat singuri. După cinci ani, Felie a ieşit şi şi-a făcut

3O1 o altă bandă, dar slăbănogul 1-a ocolit, până ce într-o l zi doi mardeiaşi au dat-de el la „Tezaurul portului” şi] dus cu de-a sila la Felie. Mi-a povestit că nu i-au făcut nit şi că Felie 1-a îmbrăţişat şi i-a zis: „Ţin la tine ca la un fit Apoi s-au îmbătat şi s-au despărţit prieteni. Slăbănogul;) voia să opereze în echipă, spunea că-i o afacere proastă, < nu voia nici să şi-1 facă duşman pe Felie. Aşa că mi-a i „Eu o să accept; la urma urmei, Felie e un om drept.” tu nu ai nici un motiv s-o faci. Dacă vrei un sfat, înt la mamă-ta şi reia-ţi studiile. Acum probabil că ai ceva l puşi deoparte.” Eu n-aveam nici o leţcaie şi i-am spus-o., ce eşti? mi-a răspuns, un fustangiu, un adevărat fustangiu.1 Ţi-ai cheltuit toate lovelele la bordel?” Eu i-am zis că „Mai ai multe de învăţat, mi-a spus; nu face să-ţi rişti pit pentru nişte putori. Trebuia să tii ceva şi pentru tine. Ei, j hotărât?” I-am spus că rămân cu el. Chiar în noaptea aia ne-am| dus la Felie, într-o cârciumă împuţită, ţinuta de o babă < ră. Felie era un mulatru bătrân şi de-abia se înţelegea, spune; mai tot timpul cerea câte un păhărel de tărie. Cei- • lalti, încă cinci sau şase inşi, mulatri, corcituri, munteni, nu se uitau la slăbănog cu ochi buni. în schimb Felie se adresaj numai slăbănogului când vorbea şi râdea în hohote la glu*l mele lui. Pe mine de-abia mă băga în seamă. Am început^ să lucrăm cu ei şi la început totul mergea strună. Am curăţat case din Magdalena şi Punta, din Sân Isidro şi Orrantia, din» Salvarrey şi Barranco, dar nu din Callao. Pe mine mă puneau de şase şi nu m-au lăsat niciodată să intru să le deschid uşa. La împărţeală, Felie îmi arunca o nimica toată, dar după aceea slăbănogul îmi dăruia din partea lui. Noi doi formam o echipă, iar ceilalţi tipi din bandă stăteau cu ochii pe noi. Odată, într-un bordel, slăbănogul şi mulatrul Pancracio s-au îhcăierat pentru o curvă, iar Pancracio a scos cuţitul şi i-a crestat braţul prietenului meu. M-am înfuriat şi m-am năpustit asupra lui. A mai sărit un mulatru şi ne-am încăierat. Felie a făcut un semn şi ceilalţi s-au strâns roată în jurul nostru. Târfele ţipau. Mai întii ne-am măsurat. La început, mulatrul mă provoca şi râdea, „eşti un şoarece, iar eu pisica”, aşa îmi spunea, dar i-am aplicat câteva lovituri cu capul şi-atunci ne-am încăierat de-adevăratelea. Felie mi-a oferit j înghiţitură şi mi-a zis: „îmi scot pălăria. Cine 1-a învăţat oe guguştiucul ăsta să se bată?”

De atunci, mă luam la harţă cu mulatrii, cu corciturile şi cu mocanii lui Felie din orice. Uneori mă trânteau la pă-iiânt

3O3 turile, m-am dus spre ei în fugă, dar mi-am dat seama că fuseseră traşi pe sfoară: la colţul străzii erau trei poliţişti. M-am întors şi-am luat-o la sănătoasa, în piaţa Marsano m-am urcat în tramvai, iar în Lima am luat un taxi. Când am ajuns la cârciumă, nu 1-am găsit decât pe Pancracio. „Era o cursă, mi-a zis. Cartofleanţă a trimis poliţia. Cred că i-au prins pe toţi. Eu i-am văzut pe Felie şi pe slăbănog întinşi pe jos, îi ciomăgeau ăia. Cei patru ţipi ai lui Cartofleanţă se prăpădeau de râs, or s-o plătească ei într-o bunS zi. Dar acum e mai bine să dispărem.” I-am spus că n-am nici o para chioară. Mi-a dat cinci soli şi mi-a spus: „Schimbă cartierul şi nu mai da pe-airi. Eu mă car din Lima, schimb aerul pentru o vreme.” In noaptea aia m-am dus pe maidanele din Bellavista şi-am dormit într-un şanţ. Mai bine zis, m-am trântit pe spate şi-am privit întunericul, mort de frig. Dis-de-dimineaţă, m-am dus în piaţa Bellavista. Nu mai trecusem pe aici de doi ani de zile. Totul era la fel, în afară de uşa de la casa mea, care fusese vopsită. Am bătut, dar n-a ieşit nimeni. Am bătut mai tare. Dinăuntru, cineva a strigat: „Puţină răbdare, ce naiba!” A ieşit un bărbat şi 1-am întrebat de doamna Domitila. „Habar n-am cine-i asta, mi-a spus; aici locuieşte Pedro Caifâs şi ăla sunt eu.” Lângă el a apărut o femeie, care a zis: „Doamna Domitila? O bătrână care trăia singură?” „Da, i-am zis; cred că da”. „A murit, a spus femeia; locuia aici înainte de a ne muta noi, dar mai demult.” Eu le-am mulţumit şi m-am dus în piaţă, unde am stat toată dimineaţa privind uşa de la casa Teresei, să văd dacă nu iese careva. Pe la douăsprezece a ieşit un băiat. M-am apropiat şi i-am zis: „Ştii cumva unde locuieşte acum doamna şi fata care stăteau înainte în casa ta?” „Habar n-am”, mi-a spus. M-am mai dus o dată la fosta mea casă şi am bătut la uşă. A ieşit femeia. Am întrebat-o: „Ştiţi unde e înmormântată doamna Domitila?” „Nu ştiu, mi-a zis. Nici n-am cunoscut-o. Eraţi rude?” Voiam să-i spun că mi-e mamă, dar m-am gândit că poate mă caută turnătorii şi i-am zis: „Nu, voiam doar să ştiu.”

— bună, a zis Jaguarul.

Nu părea mirat că-1 vede acolo. Sergentul închisese uşa, celula era acum în penumbră.

— Bună, a spus Alberto.

— Ai ţigări? a întrebat Jaguarul

Sta în pat, sprijinit cu spatele de perete; Alberto putea să-i distingă doar jumătate de faţă, aflată pe direcţia fasciculului de lumină care cobora pe fereastră; cealaltă jumătate era doar o pată.

— Nu, a spus Alberto. îmi aduce sergentul una, mai târziu.

— De ce te-au băgat aici? a spus Jaguarul.

— Nu ştiu. Dar pe tine?

— Un turnător s-a dus cu vorbe la Gamboa.

— Cine? Ce anume?

— Ascultă! a zis Jaguarul, coborând tonul. Tu o să ieşi sigur de aici înaintea mea. Fă-mi un serviciu. Vino mai aproape, să nu ne-audă.

Alberto s-a apropiat. Acum era în picioare, la câţiva centimetri de Jaguar, genunchii li se atingeau.

— Spune-le lui Boa şi Creţului că în dormitor e un turnător. Vreau să afle despre cine e vorba. Ştii ce i-a zis lui Gamboa?

— Nu.

— De ce cred băieţii din secţie că sunt aici?

— Cred că din cauza furtului de subiecte.

— Da, a zis Jaguarul. Şi din pricina asta. I-a spus despre subiecte, despre Cerc, despre furtul de echipament, că jucăm cărţi pe bani, că aducem băutură. Tot. Trebuie să aflu cine a fost. Spune-le că şi ei o încurcă dacă nu-1 descoperă. Şi tu, şi tot dormitorul. E unul din secţie, altcineva nu putea şti.

— Or să te exmatriculeze, a zis Alberto. Şi probabil c-or să te trimită la închisoare.

— Aşa mi-a zis şi Gamboa. Sigur or să-i sâcâie şi pe Creţul şi pe Boa, din cauza Cercului. Spune-le să afle şi să-mi arunce pe fereastră o hârtiuţă cu numele lui. Dacă mă exmatriculează, nu-i mai văd.

— Şi ce câştigi cu asta?

— Nimic, a spus Jaguarul. Pe mine m-au dat în gât. Dar trebuie să mă răzbun.

— Eşti un ticălos, Jaguarule, a zis Alberto. Mi-ar plăcea să te văd la puşcărie.

Jaguarul s-a mişcat uşor: era tot pe pat, dar drept, fără să mai stea rezemat de perete, şi-a răsucit capul câţiva centimetri, ca să-1 poată cerceta mai bine pe Alberto. Acum tot chipul lui era vizibil.

— N-ai auzit ce-am zis?

— Nu striga, a spus Jaguarul. Vrei să vină locotenentul? Ce-ai păţit?

— Un ticălos, murmură Alberto. Un asasin. Tu 1-ai omorât pe Sclav.

Alberto a făcut un pas înapoi şi s-a ghemuit, dar Jaguarul nu 1-a atacat, nici măcar nu se clintise din loc. Alberto îi vedea ochii albaştri strălucind în penumbră.

— Aiureli, a spus Jaguarul, tot încet. E o calomnie. I s-a spus şi asta lui Gamboa, ca să mă dea în gât. Turnătorul e vreunul care vrea să-mi facă rău, vreun neputincios, nu-ţi dai seama? Spune-mi, toţi din dormitor cred că eu 1-am omorât pe Arana?

Alberto n-a răspuns.

— Nu se poate, a zis Jaguarul. Nimeni nu poate crede aşa ceva. Arana era un amărât, oricine îl putea trânti la pământ doar cu un bobârnac. De ce să-1 omor?

— Era mult mai bun decât tine, i-a zis Alberto. Vorbeau în şoaptă. Efortul pe care îl făceau ca să nu ridice glasul le îngheţa cuvintele, care deveneau teatrale, forţate. Tu faci pe durul, da' eşti un amărât. Sclavul era un băiat bun, tu nu ştii ce-nseamnă asta. El era de treabă, nu se băga peste nimeni, îl necăjeai tot timpul, zi şi noapte. Când a intrat aici, era un tip normal, dar atâta 1-aţi bătut tu şi ceilalţi, că 1-ati abrutizat. Numai fiindcă nu ştia să se bată! Eşti un nenorocit, Jaguarule. Acuma o să fii exmatriculat. Ştii care va fi viaţa ta? Una de delincvent, mai devreme sau mai târziu tot la răcoare ajungi.

— Şi mama îmi spunea la fel. Alberto s-a mirat, nu se aştepta la confidenţe. Dar a înţeles că de fapt Jaguarul vorbeşte singur; glasul lui era înăbuşit, surd. Şi Gamboa tot aşa. Nu ştiu de ce vă interesează atâta viaţa mea. Dar eu nu eram singurul care se lega de Sclav. Toţi îl necăjeau, chiar şi tu, Poetule, în colegiu, toţi se leagă de toţi, cel care se lasă e pierdut. Nu-i vina mea. Dacă eu sunt lăsat în pace asta-i fiindcă sunt mai bărbat. Nu-i vina mea.

— Tu nu eşti mai bărbat decât ceilalţi, a spus Alberto. Eşti un asasin şi nu mi-e frică de tine. Când ieşim de aici, ai să vezi tu.

— Vrei bătaie? a zis Jaguarul.

— Tu nu eşti în stare, a spus Jaguarul. Spune-mi drept, cei din dormitor sunt toţi porniţi împotriva mea?