Metamorfoze privind transparenta semnificantului
Yüklə 52,14 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- BIBLIOGRAFIA
- Semiotică şi filozofie
| LIMBA ROMÂNĂ METAMORFOZE PRIVIND TRANSPARENTA SEMNIFICANTULUI Lect. dr. Doina Butiurca, Universitatea „Petru-Maior”, Târgu-Mureş
Semnificat-semnificant. Realitatea obiectivă se reflectă în conştiinţă sub formă conceptualizată, iar în acest proces, rolul fundamental revine semnului lingvistic. Conceptualizarea referentului (a realităţii obiective şi subiective, materiale şi spirituale) nu se poate realiza în afara dialecticii dintre semnificat şi semnificant, pe care orice studiu asupra transparentei semnificantului o impune.La nivelul structurii bilaterale a semnului lingvistic, semnificatul este condiţia existenţei semnificantului, dar şi dimensiunea care participă la naşterea semnificaţiei. Detaşat de sfera semnificatului, semnificantul rămâne un simplu obiect material, situat sub incidenţa procesului de reflectare la nivelul conştiinţei umane, a lumii obiective, exterioare vorbitorului: în limba franceză chrat, de exemplu, rămâne un simplu grup sonor, un pseudo - semnificant, în condiţiile în care nu îi corespunde un semnificat. Semnificatul există numai în relaţia cu semnificantul din structura semnului lingvistic. In sfera realizării semnificaţiei, acest element este, în primul rând, de natură conceptuală, rezultat al proceselor de generalizare şi abstractizare pe care un component al planului ontologic îl circumscrie. La nivelul langue, al limbii (concepută pasiv), semnificatul este de natură socială, acelaşi pentru toţi membrii unei comunităţi: în limba franceză, noţiunea pays este semnificatul cuvântului pays, tot aşa cum în limba italiană, noţiunea (il) libro (cartea), este semnificatul cuvântului (il) libro. La nivelul sistemului semiotic, semnificatul se defineşte prin concept dar şi prin opoziţia cu celelalte semne. În planul vorbirii (parole după modelul saussurean) este şi reprezentare individuală, în situaţia în care semnul lingvistic trimite spre referent, din perspectiva unei anumite experienţe de viaţă a subiectului vorbitor. Semnificatul este o osmoză specială între concept şi reprezentare (prin concept se stabileşte o relaţie directă cu imaginea acustică a semnificantului, prin reprezentare, acesta intră în relaţie de implicaţie cu referentul). În procesul de semnificare, semnificantul stabileşte un raport de intercondiţionare cu semnificatul prin relaţia dintre imagine acustică şi concept. Graţie percepţiei auditive, semnificantul intră în legătură cu complexul sonor, extralingvistic iar semnificatul, prin reprezentare, cu planul realităţii ontologice, de asemenea extralingvistic. Raporturile dintre concept şi planul ontologic sunt mijlocite de percepţia auditivă, respectiv, de reprezentare. Deşi analizează separat semnificatul şi semnificantul, considerându-i „diferenţiali şi negativi”, F.de Saussure intuieşte în combinarea lor „un fapt pozitiv”, generator al unui sistem de valori care „constituie legătura efectivă între elementele fonice şi psihice în interiorul fiecărui semn.”.Lingvistul realizează distincţia necesară dintre valoare şi semnificaţie. Semnificantul este condiţia sine qua non a existenţei semnificatului, pe care îl fixează. În afara lui nu se poate construi semnificaţia ( „ea dispare în cazul în care nu se reţine decât unul din elementele” semnului lingvistic, este de părere Saussure; şi Peirce insistă asupra faptului că representamenul, obiectul sau interpretantul considerate izolat nu formează semne) şi nici nu pot fi desemnate obiectele lumii exterioare. Semnificaţia este apriorică desemnării, dar şi comunicării, iar faptul este în măsură să susţină autonomia limbii în raport cu existenţa. Rolul semnificantului este bivalent, aşa cum reiese din Cursul lui Saussure: intră în raport cu semnificatul spre a constitui semnificaţia, actualizează semnificaţia deschizând drum spre semnificat. De aici şi natura sa dublă: ideal – abstractă şi material – concretă. Este incorect să vedem în semnificant numai imaginea acustică intrată în raport cu un concept. Semnificantul este şi perceperea unei realităţi materiale sonore pe care o provoacă şi o reflectă la nivelul conştiinţei prin abstractizări şi generalizări şi pe care o realizează în parolè. Latura sonoră facilitează semnului lingvistic posibilitatea de a deveni sensibil, sesizabil pentru destinatarul aparţinând unei comunităţi lingvistice. Imaginea acustică nu este „sunetul material, obiectul pur fizic, ci amprenta psihică a sunetului, reprezentarea pe care ne-o dau simţurile” (Saussure), este latura interioară a semnului lingvistic, prin care limbajul uman se socializează ca langue. Aceasta intră în corelaţie şi cu percepţia auditivă a unui complex sonor. Imaginea acustică ( Peirce o consideră un qualisemn psihic, al cărui sunet material ar fi sinsemnul ) este latura exterioară a semnificantului şi prin aceasta limbajul se individualizează ca vorbire, în sens larg. Tot prin imaginea acustică, semnificantul intră în relaţie cu conceptul din structura semnificatului.
Semnele naturale sau semnalele se înscriu, în virtutea unei legităţi ontologice, dictate de însăşi dialectica devenirii, într-o relaţie de tip cauză – efect, prezent – viitor şi fac parte din această relaţie. Zâmbetul este o componentă a bucuriei şi aparţine în totalitate stării de spirit a fiinţei pe care însă nu o substituie. Semnele convenţionale sunt produse ale activităţii conştiente a omului, întotdeauna expresia unui consens, iar din această categorie fac parte şi semnele lingvistice. Un „semn natural” poate deveni semn convenţional numai cu condiţia de a fi scos din sfera relaţiei cauză – efect, a realităţii din care face parte şi proiectat într-o dimensiune informaţională instituţionalizată de o anumită comunitate. Un zâmbet stilizat pe un afiş care anunţă o reprezentaţie teatrală devine semn, instrument convenţional de comunicare şi poate indica un spectacol de comedie. Zâmbetul este scos, în acest mod, de sub incidenţa instinctuală a naturii. Cuvintele sunt semne naturale şi convenţionale care au o funcţie de semnificare şi se deosebesc de semnele naturale, de semnale, în general. Semnele naturale indică existenţa unei surse („Unde iese fum, este şi foc” scria Saussure ), semnele comunicării (cărora le aparţin şi semnele lingvistice) sunt indicii referitioare la existenţa şi însuşirile emiţătorului. Dacă în sincronie, semnul lingvistic este imutabil, semnele non-lingvistice nu sunt atât de refractare la intervenţia voluntară a subiectului vorbitor. Semnele non-lingvistice trimit la un referent in praesentia şi rămân în afara relaţiei de semnificare, în timp ce semnele lingvistice marchează absenţa obiectului pe care îl înlocuiesc şi trimit spre un referent in absentia. Dacă semnul este unilateral, având o realitate materială, trăsătura definitorie a cuvântului, in general,(nu intotdeauna semnul lingvistic se suprapune cuvântului) este puterea lui de a semnifica prin desfăşurarea unei relaţii dialectice între un semnificat şi un semnificant, aspect pe care F. de Saussure l-a aprofundat în Cursul…său.(Cuvântul nu este pentru învăţatul elveţian simplă formă, sunet, şi nici simplă idee sau noţiune. Natura lui este definită ca o legătură nemotivată, arbitrară între „imaginea acustică”, pe care o numeşte „semnificant” şi „concept” (noţiunea, ideea pe care sunetele o trezesc în mintea subiectului vorbitor) pe care îl numeşte „semnificat”.) Semnele lingvistice se manifestă în adevăratul înţeles al cuvântului numai când semnificatul intră în relaţie cu semnificantul (în cadrul sistemului semiotic) spre a asigura semnificaţia, în procesul comunicării. Semnul lingvistic se deosebeşte şi de simbol, semn pur formal şi convenţional, ipostază parţială a semnului lingvistic. Dacă simbolul (gr. symbolon, derivat al verbului symballo semnifica „a pune împreună”) face parte din clasa semnelor non-arbitrare (sau„necesare”, în opinia lui Benveniste) semnul, în general, este arbitrar, atât prin relaţia dintre semnificat şi semnificant (specifică lingvisticii structurale) cât şi prin raportul dintre semn şi referent ( În acest din urmă caz, identificarea semnificatului cu referentul trimite la o uşoară ambiguitate).F. de Saussure arăta faptul că simbolul nu este niciodată cu totul arbitrar, „nu e vid”, atâta timp cât există un rudiment de legătură naturală între elementele lui constitutive: „Simbolul justiţiei, balanţa, n-ar putea fi înlocuit cu orice altceva”. Raportul dialectic dintre semnificat şi semnificant este arbitrar, relaţia dintre simbolizat şi simbolizant este ontologic motivată de conţinuturile lor cvasi-comune. Semnificantul dobândeşte identitate proprie numai în cazul în care conştiinţa vorbitorilor aparţinând unei comunităţi lingvistice îl corelează unui concept, asigurându-i semnificaţia (signifiè).Dacă această corelare nu se produce, semnificantul rămâne un „obiect sonor”: expresia alma mater este expresie numai datorită faptului că îi corespunde un conţinut ( mamă hrănitoare), spre deosebire de grufală rămasă un simplu complex sonor, cuvânt „fonetic”, în absenţa conceptului care să-l facă inteligibil, în limba română. Simbolizantul devine simbolizant numai prin elementele comune ale naturii sale cu acelea ale conţinutului pe care simbolizatul îl are. Simbolul actualizează o relaţie între aceste conţinuturi purtătoare de atribute cvasi-comune, fiind lipsit de cea de-a doua articulaţie, în timp ce semnul înzestrat cu dubla articulaţie are rolul de a „fixa” (Em. Vasiliu) conceptele. Semnul denumeşte, simbolul exprimă. Există cuvinte care au valoare de simbol, însă nu toate simbolurile se exprimă prin cuvinte. Acestea pot fi, de exemplu, vizuale, cu valoare socială ori socioculturală. Culoarea mov e un semn de doliu, iar albul simbolul purităţii; balanţa este simbolul justiţiei, figura Venerei – simbol al iubirii, iar cupa – simbol al Sfântului Graal. Trăsătura comună simbolului şi semnului lingvistic este că ambele sunt semne substitutive, înlocuiesc ceva, o noţiune abstractă (justiţia de pildă), printr-o reprezentare concretă, (balanţa) accesibilă cunoaşterii imediate. „Simbolul – considera Evseev – este un semn, adică un obiect care reprezintă altceva decât propria lui substanţă fizică”, fiind constituit asemenea cuvântului dintr-un semnificant (simbolizant) şi un semnificat (simbolizat).” Dacă simbolizantul aparţine lumii perceptibile (culoarea mov, figura Venerei, cupa, reprezentări iconice), simbolizatul este un conţinut psihic şi trimite la un referent „semnifică un obiect real sau imaginar, aflat întotdeauna în afara semnului”. Relaţia dintre simbolizat şi simbolizant nu este echivalentă cu aceea dintre semnificat şi semnificant. În procesul de simbolizare, stabilirea unei relaţii între cele două componente este facultativă, condiţionată de o motivare, iar semnificaţia simbolului este alegorică. Aşa de pildă, dacă în plan ontologic, sentimentul iubirii este legat de inimă, în trecerea de la reflectarea planului ontologic la simbolizare, inima se va impune ca simbol al iubirii. Dacă inima, balanţa, cupa- în calitatea lor de simbolizante sunt concretizate în cel mai înalt grad, iubirea, justiţia sau fascinaţia adevărului, cealaltă jumătate a simbolului- adică simbolozatul- rămân invizibile. Transparenta semnificantului. Diferenţa de esenţă dintre semnale şi semnul lingvistic este identificabilă în planul structurii interne a semnificantului şi constă în transparenţa acestuia. Este atributul în măsură să transforme semnalele în elemente neîncadrabile în domeniul limbilor naturale. Semnificantul permite transparenţa înţelesului.(Un dicton celebru spune că „semnele sunt transparente în raport cu sensul”). Forma sonoră a cuvântului nu este percepută ca o realitate autonomă, aceasta constituind cu înţelesul o unitate indestructibilă, acea amprentă psihică în care vorbitorul nu intuieşte existenţa semnificatului. Asocierea sau disocierea acestor două laturi este posibilă doar printr-o analiză special orientată spre conţinutul fiecăreia dintre ele. Transparenţa nu este doar un vector de ordin teoretic, ci şi practic. „Transparenţa de semnificaţie” de care vorbea Adam Schaff este relevantă din punct de vedere practic, la nivelul lexicului. Cuvintele aparţinând vocabularului fundamental al unei limbi sunt transparente pentru fiecare vorbitor al comunităţii, spre deosebire de terminologia diferitelor stiluri funcţionale, a diferitelor limbaje. Distrugerea acestei sfere lexicale ar anula comunicarea interumană, ar duce la abolirea unei întregi comunităţi lingvistice, socio- culturale, etnice. Transparenţa lexemelor aparţinând fondului principal lexical nu se opune de-a lungul istoriei unei limbi, evoluţiei şi nu trebuie înţeleasă ca imobilitate a semnului lingvistic. Comparat cu masa vocabularului acest compartiment cunoaşte modificări lente, dictate de dinamica socio- culturală, de legile intrinseci de evoluţie ale limbii respective, chiar dacă elementele definitorii menţin nealterată transparenţa semnificaţiilor Numerosi termeni latini au supravietuit prin transparenta, în vocabularul panromanic. Iată doar câteva dintre acele elemente care ilustrează categoriile lingvistice şi semantice comune: uneltele gramaticale (ad, alter, ante, contra, de, contra, et, inde, magis, mens, non, noster, per etc.), verbele cu valori multiple şi generale (cado, clamo, credo, cresco, duco, facio, laudo, ligo, muto, paros, pono, respondeo, salio etc), adjectivele şi adverbele cu valori generale (acer, asper, bonus, crudus, directus, dulcis, grossus, largus, mane, plenus, primus, talis tener etc), numeralele (decem, duo, mille, septem, tres, unus etc), omul (homo, mulier), părţile corpului, organe şi funcţii (barba, bucca, caput, costa, cubitus, digitus, frons, gula, lacrima, lingua, nares, oculus, pectus, sudor, testa etc.), familia (frater, gener, nurus, parens, socer etc.), sănătate, boală (doleo, dolor, febris, mutus, surdus etc ), îmbrăcăminte, locuinţă, alimentaţie (camisia, casa, cena, fames, fontana, manica, murus, panis etc.), universul, elementele, timpul (annus, caelum, dies, focus, gulla, lumen, luna, maius, stella,uentus etc). Dacă fondul latin devine vectorul de stabilitate al vocabularului limbilor romanice, în general, faptul este în măsură să fie explicat prin absoluta transparenţă a termenilor (absentă în cazul superstratului cultural latin). Este o transparenţă asigurată de vechime, de puterea de derivare şi compunere, de însuşirea de a exprima noţiuni fundamentale. Din cele expuse aici nu trebuie să înţelegem că fondul (latin în cazul limbilor romanice) este autosuficient în ilustrarea transparenţei, în măsura în care vocabularul reprezentativ al unui idiom se caracterizează prin ocurenţa la nucleul central, a elementelor de substrat, adstrat, superstrat. O serie de termeni arabi intră în patrimoniul cultural european (pornind din Peninsula Iberică sau Sicilia) şi se bucură astăzi de o mare transparenţă de semnificaţie. În Peninsula Iberică, pe lângă terminologia din administraţie: sp., port. alcalde ( judecător), alguacil (funcţionar la judecăţi), elementul lexical arab se extinde şi la nume de meserii: sp. alfayate, port. alfaiate (croitor), sp. albanil, port.alvanel (zidar), dă naştere unor numeroase cuvinte din terminologia agricolă, pastorală. Influenţa slavă în limba română este importantă pentru vocabularul reprezentativ şi se caracterizează prin transparenţă în toate compartimentele lexicului: natură (crâng, dumbravă, izvor, luncă, val, văzduh), faună (cocoş, gâscă, păstrăv, ştiucă), floră (bob,hrean,morcov), timp (ceas, vreme, veac), omul şi părţile corpului (gât, gleznă, obraz, stomac), familie (babă, nevastă, rudă,maică), locuinţă şi obiecte casnice (clopot, coasă, coş, lopată,stâlp), hrană (colac, pită, oţet, ulei), agricultură ( brazdă, căpiţă, cireadă, ogor,plug), armată (război, sabie, suliţă). Multe din elementele slavoneşti au devenit transparente, mai cu seamă în vocabularul religios: spovedanie, parastas, călugăr, diacon, popă, candelă, icoană, strană etc. Există şi alte situaţii. Nu toate cuvintele exprimă noţiuni fundamentale, sau pur şi simplu nu exprimă noţiuni. Dacă în limba franceză audio, video precum şi derivatele acestora sunt consideraţi termeni familiari, în limba română compusele savante cu audio şi video nu exprimă noţiuni fundamentale. Există apoi, două sau mai multe cuvinte pentru a exprima aceeaşi noţiune, dintre care numai unul poate fi caracterizat prin transparenţa semnificantului. De exemplu, rai din fondul principal al limbii române exprimă o noţiune fundamentală, este cunoscut şi înţeles de toate categoriile de vorbitori, iar eden care face parte din masa vocabularului, nu se bucură de transparenţa sinonimului său. Puterea de derivare şi compunere este o altă marcă a transparenţei, mai ales în limbi cu posibilităţi mari de derivare şi compunere, cum este limba germană. De la cuvântul germ. Mund (gură) provin: Mundbedarf (provizii, merinde), munden (a avea gust), mundgerec (uşor de pronunţat),Mundharmonika (muzicuţă), Mundart (dialect), iar de la Mutter (mamă) s-au format:Mutterbruder (unchi după mamă), Mutterherz( inimă de mamă), Mutterland ( patrie), Mutterschaft ( maternitate), Mutterseele( suflet bun), Muttersprache ( limbă maternă), Mutterstok (matcă, roi) (cf.Finuţa Hassan). Si pentru nivelul morfematic al limbilor naturale transparenta este determinanta ca vector de identitate lingvistica si continuitate. Există sufixe adjectivale pe care latina le-a mostenit din indo-europeana, si care datorita transparentei au rămas productive de a lungul întregii istorii a limbii: sufixele participiale de tipul –atus exprimă posesia: animatus, laudatus, barbatus. Au evoluat în limbile romanice la formele - at, - ato: rom. îngrijorat, cornurat; it. barbato, erbato; sp. bandato, dentato. Derivarea progresivă cu sufixe sau prefixe, derivarea parasintetică s–au menţinut in limba latina şi mai apoi în limbile romanice, ca o coordonată definitorie. Una dintre cele mai transparente clase de sufixe lexicale (dupa sufixele verbale) a fost clasa sufixelor substantivale, derivate atât de la temele verbale cât şi de la cele nominale. Iată, comparativ, câteva serii de sufixe cu ajutorul cărora s–au format substantive de la temele verbale: - tus (-sus) şi - tio (-sio). Apar în serii sinonimice, de tipul: actus – actio, cantus – cantio. Având „sens obiectiv”, sufixul –tio a fost deosebit de productiv în limba latină, mai cu seamă în limbajul filosofic, spre deosebire de –tus care „privea acţiunea ca realizare personală” ( Benveniste ) şi avea un „sens subiectiv”. I. Fischer remarca faptul că numai la Cicero şi Caesar apar 862 de derivate cu acest sufix, din cei 1450 de termeni vechi. În limbile romanice sufixul –tio a cunoscut concurenţa cu celelalte forme latinizante, de tipul: -ation, -azione (în limba franceză), -aciune (în limba română, rămas neproductiv). Meyer – Lubke1 lua în considerare şi alte două sufixe abstracte: -tura (expimă capacitatea), -sura (exercitarea capacităţii) înrudite prin sens: scripturam, productive ca abstracte doar în latina clasică. În latina târzie sufixul este înlocuit cu -tio şi îşi pierde valoarea abstractă. Apare cu sens concret în derivate de tipul: creatura, scriptura etc. Limbile neo-latine au conservat sufixul cu ambele sensuri. Iată câteva exemple oferite de aceeaşi sursă: rom. arsură, friptură; it. arsura, frittura ; fr. arsure, fr. friture. Unul dintre cele mai transparente sufixe de agent în limbile romanice este – arius ( m.), - aria (f.) care s- a impus printr – o variată gamă de nuanţe semantice. În limba română, ca şi în italiană sau franceză se foloseşte în descendenţa tradiţiei latine, pentru a desemna diferite categorii de meserii: rom. aurar, plugar; it. agoraio, ferraio; fr. menuisier. Sufixul există şi în limbile slavă şi bulgară (-sl. ar, blg.-ar ), fapt ce a determinat într – o măsură şi mai mare productivitatea lui în limba română: blg. zidar > zidar. Poate indica şi spaţiul predilect unde se găseşte ceva: it. petraia ; fr. bonbonniere. Şi unele neutre au derivat de la teme verbale, mai cu seamă cele în – men, - mentum. Meyer - Lubke este de părere că – men aparţine stilului solemn, pe când - mentum este preponderent popular. Alte sufixe formate de la temele verbale: -ntia (apparentia, benevolentia, delinquentia etc.). Sufixul a supravieţuit în limbile romanice, fiind mai cu seamă productiv prin formele latinizante din limba spaniolă, -nzia, -ncia: rom.credinţă, it. speranza, clemenzia, sp. credencia, fr. accordance. Şi capacitatea cuvântului de a intra în structura unor locuţiuni şi expresii devine semn al transaparenţei în limbile naturale. Cuvântul cap din limba română intră în componenţa a peste douăzeci de structuri perifrastice, expresii şi locuţiuni: a-i veni (cuiva) mintea la cap, a umbla cu capul în nori, a avea scaun la cap, a nu-şi vedea capul de treburi, a- şi umple capul, a bate la cap, cap de afiş, a purta capul pe umeri, a-şi pune capul (pentru ceva), capul răutăţilor, a-şi face de cap, a suci capul ş.a.m.d. În limba franceză, pronumele adverbial en îşi justifică transparenţa prin numărul mare de expresii, chiar dacă rămâne în astfel de situaţii, inanalizabil: en avoir assez (a nu mai putea suporta, a-i fi de ajuns), n`en pouvoir plus (a nu mai putea, a fi la capătul răbdării), en venir aux mains (a se lua la bătaie), s`en faire (a-şi face griji, a se sinchisi),s`en prendre à quelqu`un (a se lua de cineva), s`en remettre à quelqu`un (a se încrede în cineva).Pronumele y are o situaţie asemănătoare:il y a (este, se află), ça y est(gata, s-a făcut), il y va de ta vie(e în joc viaţa ta),il s` y prend bien(procedează bine),je n`y peux rien (nu pot face nimic), verbele etre şi avoir etc. Privită din perspectivă diacronică, relaţia dintre transparenţa semnificantului şi non-transparenţă nu este întotdeauna dialectică. Există situaţii în care raporturile (sincronie- diacronie) sunt de opoziţie. În limbile de origine, ceea ce lingvistica actuală numeşte, in general, terminologie ştiinţifică (relativ transparentă) se caracteriza prin atributul transparenţei. Iată câteva exemple din sfera semantică a compuselor savante actuale: calofil provine din gr. kalos care avea înţelesul de „frumos” şi fileo- „a iubi”, sensuri accesibile vorbitorului de limbă greacă, datorită faptului că aparţineau limbajului uzual. Prin compunere şi derivare s-au creat formaţiuni motivate relativ, care diminuează transparenţa semnificantului (calofil, anticalofil, filantrop) în etapa actuală de evoluţie a limbii române, aparţinând cu precădere, limbajelor specializate din domeniul ştiinţei şi al tehnicii. Iată si alte câteva exemple de prefixoide si sufixoide grecesti: gr. aero-( aer): aeronavă, aerosol, aeroport; gr. antrop – ( gr. antropos–om): antropologie ; auto- (însuşi, maşină): automobil, autopropulsie; lat. avi– ( lat. avis – pasăre): avicultură, avicol; baro– ( greutate): barometru; gr. biblio- (gr. biblion - carte): biblioraft, biblioteca; gr. bio- (gr. bios - viaţă): bioenergie, bioterapeut; gr. cata – (gr. cata - de sus în jos): cataliză, catalizator;gr. cardio- ( gr. kardia - inimă): cardiovascular; gr. cine – (mato);( gr. kine - mişcare): cinematograf; gr. cicl – (gr. kzklos – cerc): bicicletă ; lat. circum – (lat. circum – împrejur): circumscrie; gr. cromo –(gr. chroma – culoare): cromosferă; gr. crono –(gr. chronos – timp): cronologie, cronometru; gr. cripto –(gr. kryptos – ascuns): criptogramă;climato- (climă): climatoterapie; lat. cvasi – (lat. quasi- cam, aproximativ): cvasiiluminat; gr. demo- ( gr. demos - popor): demografie; dermato- (dermo - piele): dermatologie; dermatolog ; gr. di- (gr. dis - de două ori): dioxid ; diftong; gr. dia – (gr. dia – prin, între): diagnostic; diasistem; lat.bi- bis - (lat. bis - de două ori): bianual, bicameral; gr. endo – (gr. endon – înăuntru): endocard, endoscop; gr. epi – (gr. epi – deasupra, pe): epidermă; gr. eu – (gr. eu – bine, frumos): eufonie ; Eugenia (cea cu naştere bună, născută sub auspicii favorabile); gr, electro – (gr. electron – chihlimbar, ref. la electr.); epistemo - (cunoaştere)-epistemologie; epistemolog. Datorită inserţiei masive a elementelor savante, neologice, de tipul celor citate, stilul ştiinţific se caracterizează prin non-transparenţă sau printr-o relativă transparenţă (terminologia din domeniul informaticii, al medicinei, al ingineriei etc. ) pentru vorbitorul comun (situatie nespecifica pentru omul de stiintă). De mare interes pentru domeniul pragmaticii actuale rămân controversatele aspectele privind relatia semnificat- transparenta – sens. Transparenta semnificantului difera de la limba naturală la limbajele derivate, tot aşa cum semnificaţia poate coincide cu semnificatul, din punctul de vedere al informaţiei despre realitatea extralingvistică. Rolul semnificantului, în această ultima situaţie, este de a face posibilă conturarea semnificatului şi apoi trecerea lui de la subiectul vorbitor la receptor, ca o condiţie sine qua non a constituirii semnificaţiei şi a realizării comunicării. Este o structură caracteristică semnelor lingvistice simple, originare, identificabilă în stilul ştiinţific, unde semnificantul coincide cu noţiunea, iar semnificaţia cu semnificantul. „Prin funcţia referenţială – nota D.Irimia – limba trece lumea extralingvistică – situată între existenţa ei obiectuată, perceperea şi conceptualizarea ei, prin raportul limbă – gândire - în lumea lingvistică a semnului denominativ (unităţi lexicale) şi a structurii predicaţionale (enunţuri sintactice). Terminologia ştiinţifică (la nivel lexical) şi structurarea logică a predicaţiei (la nivel sintactic) reprezintă modul şi mijloacele specifice de conceptualizare”.2 Semnificantul rămâne un simplu instrument, indispensabil pentru transmiterea informaţiei şi în cazul tipului de informaţie metafizică ce defineşte textul filozofic. Ceea ce caracterizează discursul filozofic este o desfăşurare specifică „a raportului expresie – sens, orientată de codul metalingvistic” (înţeles ca un lexic fundamental pentru definirea unor concepte operaţionale în cunoaşterea ştiinţifică a determinărilor specifice).”3 Spre deosebire de celelalte stiluri funcţionale ale limbii, în limbajul ştiinţific semnificantul nu intervine în procesul de semnificare, nu amplifică suma de informaţii cu care vine semnificatul, nu oferă date despre emiţător sau despre destinatar, despre relaţiile dintre ei. Aşa, de pildă, dacă relaţiile într-un discurs poetic pot porni de la instanţa discursivă care îl conţine pe eu (fr.je, it. io) în mod obligatoriu, obiectivitatea stilului ştiinţific este situată în afara persoanei întâi singular. Prin sens, lingvistica a înţeles, iniţial, conţinutul lexical al unui cuvânt, apoi a adăugat aşa- numitele sensuri gramaticale, sensuri „afective.”Logicienii realizează distincţia între sensul cuvântului şi sensul propoziţiei (judecăţii). În aceste categorii de definiţii se avansează ipoteza că sensul lexical nu se referă la sens ca parte componentă a unui cuvânt, ci la „ceva exterior” cuvântului, o entitate de natură extralingvistică, pe care stoicii o numeau tynkhanon, iar lingvistica modernă îi spune semnificaţie. Referirea are în vedere definiţia lucrului, iar aceasta depăşeşte analiza conţinutului semnului. Iată ce scria Hjemslev: „Lingvistul, care trebuie să studieze raportul dintre nume şi lucru, ar trebui să fie primul care să evite confundarea lor.”4 A doua categorie de definiţii ale sensului are în vedere ideea, conceptul, noţiunea semnificată. Sensul nu se suprapune noţiunii. În Eseu I, J. Looke susţinea faptul că semnele ţin locul ideilor, dar în acelaşi loc gânditorul aducea completarea:„ ideile pe care le reprezintă sunt propria lor semnificaţie nemijlocită.” Recunoaştem in nuce concepţia saussureană conform căreia semnul lingvistic se defineşte prin două laturi – imaginea acustică şi sensul – ambele având un caracter psihic. „Asociaţionismul lui Looke- nota Alexandru Toşa – concepe independent ideea (semnificaţia), dar cu virtuţi de cuplare, de conectare: uzul cuvintelor se raportează la o conexiune între idei şi sunete articulate.”5Humboldt a exprimat cu claritate relaţia dintre cuvinte şi noţiuni: „Prin cuvinte înţelegem semnele noţiunilor (...) În întregul domeniu al lucrurilor de desemnat prin limbă se deosebesc în esenţă două specii: obiectele sau conceptele şi relaţiile generale care se pot lega cu multe dintre cele dintâi, fie pentru a desemna noi obiecte sau concepte, fie pentru înlănţuirea vorbirii”6.Convertirea noţiunii în sens se realizează într-o oscilaţie reversibilă între concept şi reprezentare. Se convertesc apoi, în sensuri sau în componente semantice numai anumite atitudini, relaţii între obiecte, stări afective şi de voinţă...care determină organizarea nivelului semantic înţeles ca expresie a convergenţei tuturor sensurilor (lexicale, morfologice, relaţionale, categoriale). Sensul nu poate fi definit prin noţiune ştiut fiind faptul că nu toate cuvintele exprimă noţiuni (numele proprii, prepoziţiile, conjuncţiile şi interjecţiile). Chiar şi în cazul cuvintelor cărora le corespund noţiuni „identificarea sensului cu noţiunea, a unei categorii lingvistice cu o categorie logică trebuie pusă sub semnul întrebării”7. Întregul sistem lexical este sistemul conceptelor, iar acestea au „o valoare universală”. Însa in afara conştiinţei vorbitorului, suma de concepte ca si limba in sine, ar rămâne un inventar de semne, un obiect oarecare. Vorbitorul îi dă viaţă în actul lingvistic. Pentru el, limba are o identitate anterioară, virtuală şi una în prezent, reală. Suficiente motive pentru ca în conştiinţa vorbitorului să rămână prioritar vectorul transparentei cuvântului, raportul dintre semnul lingvistic şi obiectul desemnat, spre deosebire de conştiinţa analitică a lingvistului, pentru care prioritară rămâne relaţia din interiorul semnului lingvistic. Daca fiinta umană caută sa comunice semenilor o impresie, o constatare, ea se determină şi se înţelege înainte de toate, pe sine. Este un tip de comprehensiune care se realizează prin cuvânt. Atentia vorbitorului nu se va opri asupra formei, a combinatiei de sunete (dat fiind faptul că actul perceptiv se produce cu o repeziciune uimitoare), ci asupra transparentei înţelesului.„Calitatea” conceptului rămâne, partial, incomunicabilă, izomorfismul dintre formă şi conţinut oferă fiinţei şi exemple de imperfecţiune a limbilor naturale. Dar această dramă a inexprimabilului, pe care modernul pare că o trăieşte mai acut ca niciodată, nu ar trebui amplificată printr-un limbaj ermetic. BIBLIOGRAFIA
1 Meyer- Lubke, Grammaire des langues romanes, Traduction francaise par Eugene Rablet, A. Doutrepont et G. Doutrepont, I – IV, Paris- Leipzig, 1890- 1906, pag. 554-555 2 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române,Polirom,Iaşi, 2000,pp.163 3 Ibidem.., pp.164 4 Hjemslev,op. cit., pp.76 5 Alexandru Toşa, op. cit., pp.482 6 Humboldt, apud vol. Semiotică şi filozofie, texte de referinţă, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.Bucureşti,1998,pp34-38 7 Sorin Stati, op. cit.,pp198 Yüklə 52,14 Kb. Dostları ilə paylaş:
|