Miguel De Unamuno

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.25 Mb.
səhifə18/25
tarix30.12.2018
ölçüsü1.25 Mb.
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   25

1. Pindar, Olimpica VIII.

2. Se referă la Primul Război Mondial.

— Şi cum îţi merge pe lumea cealaltă?

— L-am întrebat.

— Cealaltă?

— Mi-a răspuns Dar care e cealaltă? Care nu-i cealaltă? Care e aceasta?

Pe care o numim cealaltă lume? Crezi oare că există mai mult decât una?

— Cea de dincolo de mormânt – i-am spus.

— E totuna cu cea de dinainte de leagăn – adăugă el – Dar să lăsăm filosofările. Vin să te văd ca să-ţi spun cum se multiplică pe pământul acesta al vostru fiinţele fictive, personajele nebuloase şi rimaneşti. Se pare că mai toţi sunteţi în afara realităţii.

— Şi care e realitatea?

— Am cutezat eu să-l întreb.

— Ai dreptate – mi-a răspuns – Oricine ştie care e realitatea şi care irealitatea! Şi mai cu seamă acum, când sunt atâţia cei care nu mai ostenesc să repete că trebuie să ne lăsăm de sentimentalism şi să ne vedem de interese, fie ele individuale sau colective, ba ale unui om, ba ale unui popor sau ale unei naţiuni. Căci, crede-mă, sentimentul e o călăuză mult mai sigură decât ceea ce se numeşte interes. Un om ştie ceea ce simte, ceea ce iubeşte sau ceea ce detestă mult mai bine decât ceea ce nu-i convine. Mai toate popoarele europene sunt angajate acum într-o bătălie sângeroasă şi unele chiar se îndârjesc să creadă că în ea le-a împins considerentul propriilor interese. Eu însă-ţi spun că nu interesele şi le cunosc, ci îşi simt pasiunile. Şi chiar când îşi închipuie că dau ascultare interesului, pasiunii îi dau ascultare.

— Din fericire!

— Am îndrăznit eu să insinuez.

— Mai încape îndoială că din fericire? Se înşală totdeauna mult mai mult cine crede că nu se lasă călăuzit decât de interesul său.

Cine ştie ce interes are? In schimb, oricine ştie ce anume urăşte sau ce iubeşte. Dar aici, în patria ta, pentru că nu ştiu dacă noi, fiinţele fictive, avem patrie.

— Da, o patrie fictivă – l-am întrerupt.

— Toate sunt aşa. Ei bine, aici, în patria ta, câtorva neutrali sau mai degrabă neutri le-a venit să afirme că nu trebuie să te laşi purtat de simpatii sau de antipatii, ci să ţii seama de interesul patriei. Ca şi cum ei sau altcineva l-ar cunoaşte! Ca şi cum ar exista un interes mai înalt decât simpatia sau antipatia! Ca şi cum simpatia şi antipatia n-ar reprezenta floarea supremă a interesului şi cel mai profund exponent al său! Şi e cu prisosinţă aşa, dovadă că cei ce susţin îndeosebi acest punct de vedere şi vorbesc despre interes la tot ceasul sunt tocmai cei care sunt cel mai mult împinşi de pasiuni, şi încă de pasiuni josnice, adică proştii puri sau proştii pozitivi şi agresivi.

— Şi ce-i cu asta?

— L-am întrebat.

— Tu, care te-ai consacrat o vreme studierii filosofiei nemţeşti, trebuie să ştii ce-i cu puritatea – Reinheit, nu aşa se spune?

— Pe care au luat-o de la Platon. Există ideile pure, ştiinţa pură, raţiunea pură, cunoaşterea pură. Şi există de asemenea proştii puri, adevăraţii proşti sau simplii proşti, care nu-s altceva decât proşti, fără nici o combinaţie cu altceva care să nu fie prostie. Esenţa prostului pur e că habar nu are de prostia sa, se crede sincer deştept şi cu cât e mai mare prostia pe care o repetă – fiindcă prostiile nu se spun, ci se repetă cu atât crede că enunţă o sentinţă mai profundă. De aceea prostul pur e prost pozitiv, agresiv sau ofensiv, spre deosebire de prostul impur, care nu-i decât negativ şi defensiv.

— Şi proştii ăştilalţi?

— L-am întrebat.

— Stai să vezi. In patria asta a ta, ca şi în toate celelalte de pe lume, au existat, există şi vor exista proşti, dar până acum am fi crezut că toţi acei proşti erau în imensa lor majoritate proşti impuri, vegetativi şi defensivi, proşti care se ştiu ca atare şi fac pe deştepţii ca să se apere.

— Există însă vreun prost care ştie că e prost?

— Evident! Sunt mulţi, foarte mulţi proşti care ştiu că ceilalţi îi consideră proşti şi se recunosc ca atare şi ei înşişi, când sunt singuri, în faţa oglinzii propriei lor conştiinţe. Nu-i atât de sigur că niciunul nu se recunoaşte.

Cred mai degrabă că omul, în forul interior al conştiinţei sale, înclină să se preţuiască mai puţin decât valorează. Dar faţă de ceilalţi o ascunde şi, dacă se simte prost, se preface că se crede deştept, ca să vadă dacă poate păcăli pe cineva. Şi în acelaşi timp, convingându-i pe ceilalţi că nu e prost, sfârşeşte prin a se convinge şi pe sine însuşi că nu este. Pentru că omul crede în sine însuşi în măsura în care cred ceilalţi în el. Ai auzit vorbindu-se de un saurian căruia zoologii i-au pus eticheta de Moloch horridus?

— Da – i-am spus eu e un mic animal inofensiv care ia, prin mimetism, înfăţişarea unuia dăunător, îşi zbârleşte coada şi adoptă un aer de ferocitate când se vede atacat şi încearcă să înfricoşeze prin spaima lui.

— Exact. Ei bine, aşa e prostul negativ sau defensiv. Când i se năzare o prostie, şi el ştie că aşa este, când se pregăteşte să repete unul din locurile comune ale bunuiui-simţ pur, oglindă a trivialităţilor, îl proclamă solemn şi emfatic, de parcă ar rosti un aforism profund sau ar descoperi un principiu luminos de extracţie proprie, dar numai pentru ca altcineva, la fel de prost ca el, să pice în laţ. Mă credeţi prost? Păi eu, ca să mă apăr, mă voi preface că mă cred deştept, sau mai degrabă om de bun-simţ. Şi foarte bine face. Aşa e prostul defensiv sau negativ. Iată însă că aici, în ţara ta, încep să apară proşti pozitivi şi ofensivi, proşti puri, proşti care nu doar simulează că se cred avizaţi, ci se şi cred ca atare.

Şi ofensiva asta, să n-ai nici un dubiu, a ajuns la modă. Am văzut că destul de mult timp înainte de izbucnirea războiului şi când nimeni nu vorbea aici de el, tu obişnuiai să-l citezi uneori pe Treitschke1.

— Într-adevăr – i-am răspuns – N-am aşteptat să vină războiul pentru a mă apuca să-l citesc pe Treitschke, după cum n-am aşteptat asta ca să-i avertizez pe compatrioţii mei asupra pericolelor pe care le comportă pentru noi acea Kultur cu K cvadricornut. La începutul lui 1913 am început să dau alarma.

— Ei bine, ai citit pesemne în cartea Politik a sus-numitului Treitschke ce spune el despre proşti. Într-un pasaj din capitolul 50 al primei cărţi spune că ai impresia că limitele prostiei umane s-au lărgit mult în secolul al XIX-lea, şi în alt pasaj, din capitolul 60, că secolul al XIX-lea a manifestat o colosală stupiditate -

Stupidität e cuvântul folosit de el – în rândul învăţaţilor. Şi adaugă: „Niciodată oamenii n-au fost atât de proşti ca în ziua de azi.” Şi altădată vorbeşte de partidele prostiei – Parteien der Dummheit – Expresia „partidele prostiei” e admirabilă! Şi să se mai spună că prusacii sunt lipsiţi de simţ psihologic! Cert e că Wundt, cu psihologia lui experimentală sau fiziologică – psihologie pură!

— Nu a descoperit ideea cu partidul prostiei, dar a descoperit-o Treitschke, care a fost tot atât de neamţ ca şi Wundt! Îţi

1. Heinrich von Treitschke (Dresda, 1834-Berlin,

1896), istorie §i publicist german, profesor la Kiel, Heidelberg §i, după moartea lui L. von Ranke, la Berlin.

Spun că ideea asta cu partidul prostiei e o bijuterie!

— Şi ce?


— I-am spus – s-a format sau începe să se formeze şi pe-aici?

— Cam aşa ceva. Începe să capete conştiinţă de sine. Toate bietele făpturi fictive care nu bănuiesc că sunt proaste, toţi cei care nu s-au îndoit niciodată nu doar de propria-le existenţă, dar nici de propria lor importanţă, toţi proştii puri, sau proştii pozitivi şi ofensivi se grupează sub stindardul prostiei, pe care o numesc-bunsimţ. Iar lozinca şi indiciul prostiei sunt acum acestea: interesul naţional mai presus de orice!

Şi cum ignoră respectivul interes, ceea ce numesc astfel nu este decât o formă a relei pasiuni a prostiei.

— Care e invidia – am încheiat eu.

— Într-adevăr. Pe prostul pur personalitatea celuilalt şi tot ce e subiectiv îl supără. Clar!

Căci el nu e altceva decât un obiect, un obiect pe deplin apt de a fi clasificat, ordonat şi organizat împreună cu altele. Sesamul actual al acelor oameni e cuvântul magic: organizarea!

— Şi ce le rămâne de făcut săracilor?

— L-am întrebat.

— Ce? Să se sinucidă!

— Să se sinucidă!

— Am exclamat eu, amintindu-mi că pe Antonio Perez nu-l lăsasem să se sinucidă, obligându-l în schimb să moară prin voinţa mea de autor.

— Da, să se sinucidă! Nu însă cum am vrut eu să mă sinucid şi tu nu m-ai lăsat.

Trebuie să se sinucidă prin eforturile lor disperate de-a scăpa de prostie. Datoria morală a prostului ca om este de-a înceta să fie astfel sau de a transforma principiile bunului-simţ în concluzii ale simţului propriu, cea de a regândi pe cont propriu locurile comune, fapt prin care încetează a mai fi comune, cea de a supune criticii vulgarităţile. Şi dacă, făcând asemenea eforturi, nu poate face faţă poverii şi-şi epuizează nu prostia proprie, ci propria inteligenţă şi propria viaţă, atunci se sinucide. I se întâmplă ce i s-a întâmplat broaştei din fabulă care-a vrut să devină bou şi a plesnit.

Aşa trebuie să plesnească şi ei.

Nu de mult a fost adusă pe-aici, în lumea ficţiunilor de dincolo de mormânt, o carte a lui Papini, intitulată Maschilita. Ştii doar că eu, ca fiu al tău fantastic sau imaginativ, îi îndrăgesc mult pe toţi paradoxiştii, adică pe cultivatorii simţului propriu. Iar Papini mă atrage şi mă distrează. Şi-n cartea aceea a lui am citit cele ce urmează: „Serios, îmi pare foarte rău că atât de puţini oameni se străduiesc să fie genii.” Mi-a plăcut foarte mult.

Orice om trebuie să aspire la genialitate.

— Păi cum, tu.

— Am îndrăznit eu să insinuez.

— Aşa crezi tu, închipuindu-ţi că m-ai creat ca pe o fiinţă fictivă. Dar aşa cum ai susţinut deseori că Don Quijote i s-a impus lui Cervantes şi acesta n-a izbutit niciodată să-1 înţeleagă deplin pe el sau măcar pe Sancho, la fel susţin eu, Augusto Perez, că tu, Miguel de Unamuno, care crezi că m-ai creat, nu mă cunoşti bine.

— Şi tu, tu te cunoşti pe tine însuţi?

— L-am întrerupt eu.

— Domnule, nu! Nu sunt însă prost atât de pur, încât să pretind că mă cunosc. Şi cu toate că tu eşti de altă părere, şi eu, în acea precară existenţă fictivă pe care mi-ai dăruit-o, am aspirat la genialitate şi m-am străduit, în felul meu, să devin geniu. De-aici mi-a venit şi moartea. Ai fost silit să mă ucizi pentru că nu găseai alt mijloc de a-mi da genialitate.

1. Giovanni Papini (1881-1956), Maschilita, Florenţa, Libreria della Voce, 1915.

Ai creat în locul unui om un homuncul, şi aspiraţia mea la omenie, la umanitate a fost să mor.

M-am afirmat murind. Şi aşa ar trebui să se afirme şi proştii aceia. In loc de-a căuta să oprime personalitatea aproapelui, ar trebui să se străduiască a şi-o exalta pe-a lor până când ar plesni. Nu găsesc altceva de făcut decât să turuie împotriva anarhiei latine, fără a-şi vedea însă de ei înşişi. Cine ştie să se organizeze pe sine nu cere organizarea disciplinară impusă din exterior. Noi, cei care credem în miracolele hazardului şi ale improvizaţiei, detestăm acea organizare mecanică exterioară.

Şi ştii că eu unul m-am încredinţat totdeauna hazardului.

— Da, am vrut să te fac un fiu al hazardului – i-am spus – Pe când te zămisleam în chip fantastic eram preocupat de filosofia hazardului şi-l citeam pe Cournot1.

— Lasă lecturile! Şi crede în hazard, ceea ce înseamnă să crezi în Providenţă, întrucât hazardul, ca şi Providenţa, e imprevizibil. Şi crede în improvizaţie! Iar dacă un prost pur care s-a pregătit vreme de patruzeci de ani pentru ca într-o bună zi să te jefuiască, şi s-a exersat şi a făcut repetiţii în acest scop, crede că nu eşti capabil să-ţi improvizezi apărarea, râzi de el. Şi-n orice caz, de-a lungul celor patruzeci de ani, el va fi fost sclav al planului prostiei sale şi al prostiei înseşi, în timp ce tu, improvizatorul, vei fi trăit. Căci chiar de va izbuti să te atace, va fi tot un prost pur.

— Dar îşi va atinge scopul!

— Am exclamat eu.

1. Antoine Augustin Cournot (1801-1877), matematician francez, preocupat de formalizarea teoriilor economice (Recherches sur les principes mathématiques de la théorie des richesses, 1838); ca filosof, elaborează o nouă teorie a hazardului în care vede „întâlnirea a două serii cauzale independente”.

— Scopul? Şi care îi e scopul? Cât înseamnă scop? Vai, puţină credinţă ai în tine! Dacă eu, pe care tu mă socoteşti o fiinţă fictivă, o plăsmuire monstruoasă a fanteziei tale umoristice, ţi-aş putea da tot atâta încredere în tine însuţi ca aceea pe care o am eu în mine!

Cât rău ţi-au făcut filosofiile acelea ale purităţii şi idealismului de care te-ai lăsat absorbit o vreme! Şi mai crezi, nefericitule, şi în victoriile metafizice!

— Ce-i cu victoriile astea metafizice?

— L-am întrebat.

— Ah, cum, nu ştii? Atunci, uite, Berliner Tageblatt spunea cu nu mult timp în urmă: „Victoria germană nu este o chestiune întâmplătoare; este o necesitate metafizică. Dacă faptele care dirijează istoria popoarelor depind cu adevărat de o voinţă superioară capabilă de discernământ, putem şi trebuie să credem că Providenţa ne-a rezervat unor lucrări măreţe.”

Text preţios pe care trebuie să ştim a-l interpreta. Pentru că aici se spune că Germania i-a rezervat Providenţei un mare rol, dat fiind că Providenţa s-a pus, pare-se, pe învăţat filosofia kantiană, şi, pe de altă parte, faptul că victoria germană e o necesitate metafizică nu vrea să spună decât că victoria metafizică e o necesitate germană. Şi victoria metafizică constă în a crede că ai învins.

— Şi nu-i oare un adevăr formularea atribuită nu ştiu cărui general, şi anume că victoria nu e decât credinţa că ai învins?

— I-am spus.

— Da, dar e o prostie generală. Mai degrabă victoria constă adeseori în a te crede învins.

Doar prostul se crede invincibil. Aminteşte-ţi ce se întâmpla aici, în ţara ta, în timpul războaielor civile1 cu amărâţii aceia care au

1. Se referă la aşa-numitele „războaie carliste”, de succesiune la tronul Spaniei, din secolul al XlX-lea.

Început prin a se declara invincibili, deoarece împotriva eredinţei, ziceau ei, nimic nu are putere, iar apoi, văzându-se învinşi, exclamau: trădare! Sau susţineau că au rămas învingători moralmente. „Dacă n-ar fi fost cu. A, ziceau. Şi la fel e totdeauna. Dacă n-ar fi b în loc de c şi nu s-ar fi oprit în l, atunci s-ar fi oprit în z. Şi stai să asculţi toate raţionamentele curat prosteşti de speţa asta. Şi nu uita nici că proştii nu mai sunt legiune, ci sunt partid.

Şi iarăşi Augusto Pérez mi-a dispărut în norul negru. Şi când m-am întors din vis, mi-am spus: Cine pune ordine şi logică şi coerenţă, adică organizare, în toate astea?

Salamanca, octombrie 1915

(Publicat în La Nación, Buenos Aires,

21 noiembrie 1915.)

II Pirandello şi cu mine E un fenomen curios şi deseori întâlnit în istoria literaturii, a artei, a ştiinţei sau a filosofiei, acela că două spirite, fără a se cunoaşte şi a-şi cunoaşte unul altuia operele, fără a intra în legătură unul cu altul, au urmat acelaşi drum şi au elaborat concepţii analoage ori au ajuns la aceleaşi rezultate.

S-ar zice că e ceva care pluteşte în atmosferă.

Sau, mai bine zis, un ce zvâcnind în profunzimile istoriei şi căutând pe cineva care să-l reveleze.

Spun asta în legătură cu semnificaţia operei scriitorului sicilian Luigi Pirandello, stabilit la Roma şi scriind, aproape în acelaşi timp ca şi mine aici, în Salamanca, şi care începe să fie cunoscut şi omagiat în afara Italiei după ce a dobândit acolo o faimă târzie. Eu, care sunt un observator curios şi harnic al vieţii italieneşti, nu ştiam nimic despre el până cu foarte puţin timp în urmă, mai puţin de un an. Când am fost în Italia în 1917, nimeni nu mi-a vorbit despre el. Şi dacă m-am oprit acum asupra lui şi asupra operei sale – pe care o cunosc încă puţin, foarte fragmentar şi mai cu seamă din referinţe – e din pricină că-l văd citat în Italia alături de numele meu.

Succesul, pentru mine neprevăzut – fac istorie cu cea mai mare obiectivitate posibilă – pe care l-a cunoscut în Italia opera mea literară, succes superior celui din ţările de limbă spaniolă, tocmai el m-a dus la cunoaşterea lui Pirandello, al cărui nume e asociat atât de des cu numele meu de către criticii italieni. Şi efectiv, în puţinul pe care-l cunosc până acum din scriitorul sicilian, am văzut, ca într-o oglindă, multe dintre comportamentele mele cele mai intime şi nu doar o dată mi-am zis citindu-1: fel aş fi spus şi eu! A Şi sunt aproape sigur că aşa cum eu nu cunoşteam nimic din Pirandello, nici el, Pirandello, nu mă cunoştea. Originalitatea i se simte şi tocmai pentru că-l simt original mă recunosc în el.

Un scriitor nu se recunoaşte niciodată într-o imitaţie, oricât de abil făcută. Există un spirit, X, un eu mai profund decât eul meu empiric sau fiziologic şi decât eul empiric şi fiziologic al scriitorului Pirandello, care a căutat spirit în el şi în mine, un Eu X, cum ar spune Silvio Tissi1, alt scriitor italian.

1. Silvio Tissi, activ în prima jumătate a secolului XX, autor a numeroase monografii despre mari filosofi (Descartes, Nietzsche) şi despre Şi această distincţie dintre eul empiric sau fiziologic şi eul transcendent – poate imanent – sau istoric e ceea ce ne înrudeşte operele, pe cea a lui Pirandello şi pe-a mea. Prima oară l-am văzut citat pe Pirandello într-o excelentă critică la traducerea în italiană a romanului meu Ceaţă, care acolo, în Italia, nu a părut nici atât de straniu, nici atât de enigmatic cum a părut aici. Neliniştile lui Augusto Pârez al meu – nu oare ale mele despre el?

— Văzând că eu, presupusul său autor, îi tăgăduiam existenţa reală şi independentă, şi eforturile sale de supravieţuire, le-am văzut comentate în legătură cu unele idei ale lui Pirandello, care constituie o întreagă filosofie estetică.

Nu lipsea, desigur, inevitabilul calificativ de paradox. Pentru că afirmaţia noastră, foarte serioasă şi cu seriozitate umoristică – cea mai serioasă dintre toate – cum că don Quijote şi Sancho au mai multă realitate istorică decât Cervantes, şi că nu Shakespeare i-a creat pe Macbeth şi pe Hamlet, şi pe regele Lear, şi pe Falstaff, şi pe Othello., ci aceştia pe el, toate acestea se pare că nu sunt pe măsura înţelegerii celor ce au studiat istoria fără pic de simţ istoric. Şi aşa li se întâmplă celor mai mulţi istorici.

Altă concepţie pe care acel eu necunoscut a însămânţat-o în Pirandello şi-n mine a fost modul de a vedea şi dezvolta personalităţile psihanaliza aplicată studiului fenomenelor culturale.

Istorice – sau fictive – într-un flux viu de contradicţii, ca o serie de euri, ca un fluviu spiritual. Cu totul opus definiţiei date în dramaturgia tradiţională unui caracter. „Nu izbutesc să vă definesc”, mi-a spus odată un teolog. Şi i-am răspuns: „Norocul meu, căci dacă dumneavoastră sau altcineva ar izbuti să mă definească, ar însemna că am şi murit.”

Pirandello spune: „O fiinţă născută din acea facultate creatoare ce sălăşluieşte în spiritul uman e menită, în mod firesc, unei vieţi superioare care-i lipseşte muritorului obişnuit născut din pântecele unei femei. Când te naşti personaj, când ai norocul să te naşti personaj viu, îţi râzi de moarte: nu mai poţi muri!

Artistul, scriitorul, instrumentul meschin al acestei creaţii, va muri; dar creatura sa nu mai moare. Şi ca să se bucure de o viaţă nemuritoare nu trebuie să aibă înzestrări extraordinare sau să facă minuni. Spuneţi-mi cine erau Sancho Pânza sau Don Abbondio. Şi totuşi ei sunt eterni deoarece, germeni vii, au avut norocul să găsească o matrice fecundă, o imaginaţie de care să fie educaţi şi hrăniţi.”

Am găsit în Pirandello altă formulare ce mi se pare caracteristică, şi anume că acele fiinţe istorice pe care oamenii empirici şi fiziologici le numesc fictive sunt poate mai puţin reale, dar mai adevărate. Mai puţin reale, Note:

1. Unul din personajele principale ale romanului Logodnicii (I Promessi sposi, 1840) de Alessandro Manzoni (1785-1873).

Dar mai adevărate! Şi ce e realitatea? Ce e adevărul? Există o realitate neadevărată?

Există un adevăr nereal? Este întreaga problemă a artei şi întreaga problemă a filosofiei.

E problema istoriei.

Problema istoriei? Istoria nu are nici o problemă. Istoria însăşi este o problemă care se desfăşoară continuu, rezolvându-se în fiecare moment, şi punându-se din nou în momentul când se rezolvă şi pentru că se rezolvă. Şi problema realităţii e mai mult cea a adevărului decât cea a realităţii.

„Realitate” derivă de la „real”, iar „real” de la res, lucru. Realul e îndeobşte contrapus idealului şi realitatea, idealităţii. Oare ideile nu sunt însă la fel de adevărate ca aşa-numitele lucruri? Mai adevărate, întrucât sunt mai durabile. Şi însuşi adevărul lucrurilor stă în idealitatea lor.

Istoriile adevărate nu sunt cele mai pitoreşti, cele mai ornate cu podoabele circumstanţelor pasagere sau cele în care se iroseşte cel mai mult aşa-numita atmosferă de spaţiu şi timp. Orice operă de artă vie şi durabilă, chiar dacă în ea nu se consemnează particularităţi geografice şi cronologice, după cum nici costume sau moravuri, posedă realitatea profundă a locului şi timpului în care a fost zămislită. Tucidide, care dispreţuia pitorescul lui Herodot, era conştient că-şi scrie istoria pentru totdeauna, iar în Istoria mişcărilor, separării şi războiului din Catalonia în vremea lui Filip al IV-lea, merită să citim cele spuse de către autorul ei, don Francisco Manuel de Melo1, portughezul clasic în mânuirea limbii castiliene, despre pitoresc în istorie.

Am citit că majoritatea prozelor şi povestirilor lui Pirandello sunt scurte şi scheletice, concepute şi executate ca nişte drame, cu un număr minim de indicaţii scenice, aşa încât să fie văzute trăind, adică modificându-se şi contrazicându-se şi desfăşurându-se în faţa personajelor care, la rându-le, sunt, fiecare, câte un mănunchi de euri. Nu am putut încă verifica suficient această informaţie, dar din puţinul pe care l-am putut citi până astăzi din Pirandello, am văzut-o confirmată. Şi în acel puţin am găsit mai mult adevăr, un mai profund adevăr omenesc decât în cele mai multe dintre povestirile şi romanele care trec drept realiste.

Demult, în tinereţea mea, când aveam treizeci şi trei de ani, am publicat un roman istoric, Pace în război, ce urmează a fi reeditat, şi al cărui fundal îl constituie războiul carlist dintre 1872 şi 1876. Romanul acela e încărcat de scrupuloase detalii de loc şi de timp, toate

1. Francisco Manuel de Melo (1611-1667), istoric şi scriitor portughez de expresie bilingvă, portugheză şi spaniolă. Cea mai apreciată operă a sa e cea citată de Unamuno, Historia de los movimientos, separación y guerra de Cataluna, apărută în primă ediţie la Lisabona, în 1645.

Atent colaţionate, iar relatarea bombardării oraşului Bilbao din 1874 poate trece drept o extrem de fidelă naraţie cronicărească. Cred însă că în ea nu există mai mult adevăr decât în mai sus-citatul meu roman Ceată sau în nuvelele ce-mi alcătuiesc volumul Trei nuvele exemplare şi un prolog. Personajul Alejandro Gómez din Nimic altceva decât un bărbat, una din cele trei nuvele, mi se pare mai adevărat decât protagonistul romanului meu Pace în război. Deşi, la drept vorbind, el nu are un protagonist sau îl are în întreg poporul.

Toţi eroii operelor pe care le numim de ficţiune, toţi oamenii arhetipali şi creatori – nimeni nu creează mai mult decât un erou fictiv – nu trăiesc prin ceea ce se numeşte realism. Pe Don Juan Tenorio ar fi totuna dacă l-am îmbrăca în altă vestimentaţie şi l-am plasa în alt loc şi-n alt timp decât cele în care l-au plasat Tirso de Molina1 sau don José de Zorrilla2. Am citit că Hamlet a fost

1. Tirso de Molina (fray Gabriel Tăllez, zis,

— 1648), mare scriitor şi dramaturg spaniol

(peste 300 de piese). Unamuno se referă aici la El burlador de Sevilla y convidado de piedra

{Seducătorul din Sevilla şi oaspetele de piatră,

2. Jose Zorrila y Moral (1817-1893), poet şi dramaturg spaniol. Preia de la Tirso de Molina personajul deja mitic al lui Don Juan (Don Juan Tenorio, 1844). Don Juan e răscumpărat aici de dragostea unei călugăriţe.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   25
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə