Miguel De Unamuno

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.25 Mb.
səhifə20/25
tarix30.12.2018
ölçüsü1.25 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   25

Erau de cu totul altă natură grijile ce mă copleşeau pe-atunci, când principala mea preocupare era să mă pot căsători cât mai grabnic cu cea care e astăzi şi pururi va fi mama copiilor mei şi ca atare mama mea! Da, îmi place să mă opresc – deşi ar trebui să folosesc un cuvânt mai intim şi mai puţin estetic decât

1. Abatele Henri Bremond (1865-1933), La poésie pure, 1926.

2. „Saint Augustin s'inquiete, avec une sorte de frénétique angoisse, de concevoir ce qu'il pouvait bien etre avant l'éveil de sa conscience. Plus tard il s'étonne de la mort d'un ami qui avait été un autre lui-meme. Il ne me semble pas que Miguel de Unamuno, qui s'arrete a tous les points de ses lectures, ait jamais cité ces deux passages.” a plăcea îmi place să mă opresc nu doar la etapele lecturilor mele, ci şi în toate clipele ce trec, în toate clipele prin care trec. Se vorbeşte într-o doară despre cartea vieţii, şi pentru cei mai mulţi dintre cei ce folosesc această frază la fel de încărcată de înţelesuri ca aproape toate cele ajunse la situaţia privilegiată de locuri comune, povestea cu cartea vieţii, ca şi cea cu cartea naturii, nu vrea să spună nimic.

Adevărul e că bieţii de ei n-au înţeles, dacă le este cunoscut, pasajul din Apocalipsă, din Cartea Revelaţiei, în care Duhul îi porunceşte Apostolului să mănânce o carte1. Dacă o carte este un lucru viu, trebuie să-l mănânci, iar cel ce-o mănâncă, dacă la rândul său e viu, dacă e cu adevărat viu, revine la viaţă cu mâncarea aceea. Dar pentru scriitori – şi trist e că cel mai puţin citesc tocmai cei ce scriu – pentru scriitori o carte nu e nimic altceva decât o scriere, nu e un lucru sacru, viu, resuscitant, eternizant, aşa cum sunt Biblia, Coranul, Cuvântările lui Buddha şi cartea noastră, cea a Spaniei, Quijote-le. Şi caracterul apocaliptic, caracterul revelator al faptului de a mânca o carte nu-l pot simţi decât cei ce simt cum Cuvântul, făcându-se literă, s-a făcut carne, şi în pâinea vieţii eterne mâncăm, euharistie, şi carnea, şi litera aceea. Iar litera pe care o mâncăm, carne fiind, e şi cuvânt, fără a se putea spune că este idee, adică: schelet. De pe urma scheletelor nu trăieşti, Note:

1. Apoc, 10, 8-10.

Nimeni nu se hrăneşte cu schelete. Şi iată de ce obişnuiesc să mă opresc după hazardul lecturilor mele din tot soiul de cărţi, şi printre ele şi cea a cărţii vieţii, cea a istoriei pe care o trăiesc, şi cea a cărţii naturii, în toate punctele vitale.

A patra Evanghelie (Joan, 8, 6-9) povesteşte, şi tocmai de aceea sar acum ideologii zicând că pasajul e apocrif, că atunci când cărturarii şi fariseii au adus-o la Isus pe femeia adulteră, El, plecându-se în jos, a scris cu degetul pe pământ, fără trestie sau cerneală, cu degetul gol, şi-n timp ce-l întrebau, El iarăşi s-a plecat şi-a scris pe pământ după ce le-a spus că cine se simte fără păcat să arunce cel dintâi piatra asupra păcătoasei, iar ei, acuzatorii, s-au dus în tăcere. Ce au citit în praful în care a scris învăţătorul? Au citit oare ceva? S-au oprit asupra acelei lecturi?

Eu, în ce mă priveşte, mă duc pe drumurile câmpului şi-ale oraşului, ale naturii şi-ale istoriei, încercând să citesc, pentru ca apoi să comentez, ceea ce invizibilul deget gol al lui Dumnezeu a scris în praful spulberat de vântul revoluţiilor naturale şi-al celor istorice. Şi când scrie, Dumnezeu se pleacă spre pământ.

Şi ceea ce a scris Dumnezeu este propria-ne minune, minunea fiecăruia dintre noi, Sfântul Augustin, Jean-Jacques, Jean Cassou, a ta, cititorule, sau a mea, cel care scriu acum cu peniţă şi cerneală comentariul acesta, miracolul conştiinţei noastre despre singurătatea şi eternitatea omenească.

Singurătatea! Singurătatea e miezul esenţei noastre, şi când ne adunăm unii într-alţii, când ne gregarizăm, nu facem decât să o adâncim. Şi din ce, din ce oare dacă nu din singurătatea, din singurătatea noastră radicală, a luat naştere acea invidie, cea a lui Cain, a cărei umbră se întinde – bine spunea dragul meu Antonio Machado – peste dezolarea solitară a înaltului deşert castilian? Invidia aceea, cu drojdia ei dată în spumă, invidia care nu-i decât rodul invidiei cainite, invidia care se naşte din turmele supuse ordinii, acea invidie a produs tragedia istoriei Spaniei noastre.

Spaniolul se urăşte pe sine.

Ah, da, există o umanitate pe dinăuntrul celeilalte jalnice umanităţi gregarizate, există o umanitate pe care o mărturisesc şi după care strig implorator. Şi cu ce inspiraţie verbală a scris Cassou că trebuie să i se dea o „organizare divină”!

E cert; Augusto Părez din Ceaţa mea mă ruga să nu-l las să moară, dar în vreme ce-1 auzeam pe el – şi-l auzeam în timp ce scriam după dictarea sa – îi auzeam şi pe viitorii cititori ai naraţiei, ai cărţii mele, care, în timp ce-o mâncau, devorând-o poate, mă rugau să nu-i las nici pe ei să moară. Şi toţi oamenii, în raporturile noastre mutuale, în comerţul nostru spiritual omenesc, căutăm să nu murim; eu să nu mor în tine, cititorule care mă citeşti, şi tu să nu mori în mine, cel care scriu acestea pentru tine. Şi bietul Cervantes, care e ceva mai mult decât un biet cadavru, când, sub dictarea lui Don Quijote, a scris povestirea vieţii acestuia, căuta şi el să nu moară. Şi pentru că a venit vorba de Cervantes, nu vreau să scap prilejul de a spune că atunci când ne spune că istoria Cavalerului a scos-o dintr-o carte arabă a lui Cide Hamete Benengeli, vrea să ne spună că n-a fost o simplă născocire a fanteziei sale. Apariţia lui Cide Hamete Benengeli ascunde o învăţătură profundă pe care nădăjduiesc s-o dezvolt cândva. Pentru că acum sunt nevoit să trec, dus de hazardul comentariului, la altceva.

La locul unde Cassou comentează ceea ce am spus şi-am scris, şi încă de multe ori, despre Spania mea, şi anume că ea îmi este deopotrivă fiică şi mamă. Dar fiică a mea întrucât îmi este mamă, şi mamă întrucât îmi este fiică. Sau soţia mea. Căci mama copiilor noştri ne este mamă şi ne este fiică. Mamă şi fiică! Ieşim din sânul sfâşiat al maicii noastre, fără conştiinţă, ca să vedem lumina soarelui, cerul şi pământul, azurul şi verdele, şi ce mângâiere mai mare decât aceea de a putea, în clipa noastră de pe urmă, să ne plecăm capul în poala cutremurată a unei fiice şi să murim, cu ochii deschişi, sorbind cu ei, ca viatic, verdele etern al patriei!

Cassou spune că opera mea nu păleşte1.

Mulţumesc. Şi asta pentru că e totdeauna

1. „A Shakespeare, a Pascal, a Nietzsche, a tous ceux qui ont essayé de retenir a leur tragique aventure personnelle un peu de cette humanité qui aceeaşi. Şi pentru că o fac în aşa fel, încât să poată fi alta pentru fiecare cititor care ar citi-o mâncând-o. Ce-mi pasă, cititorule, că nu citeşti ce am vrut eu să pun în ea, dacă citeşti ce te aprinde în viaţă? Mi se pare stupid ca un autor să-şi piardă vremea explicând ce a vrut să spună, deoarece important pentru noi este nu ce-a vrut să spună, ci ce a spus, mai bine zis ce auzim noi. Astfel Cassou mă numeşte pe lângă sălbatic – şi dacă asta vrea să însemne om silvestru, de acord – paradoxal şi ireconciliabil1. Că sunt paradoxal mi s-a spus deseori şi în aşa fel, încât până la urmă nu s-a mai ştiut ce anume înţeleg prin paradox cei ce mi-au spus-o. Deşi paradoxul este, ca şi pesimismul, unul din cuvintele care au sfârşit prin a-şi pierde orice sens în Spania noastră, în Spania conformismului gregar. Eu şi ireconciliabil? Aşa se nasc legendele! Ci să lăsăm acum asta.

Apoi Cassou îmi zice mort şi înviat totodată – mort et ressuscite ensemble – Când am citit calificativul de înviat, am simţit un fior de anxietate. Pentru că mi-a venit în minte

1. „. homme solitaire, exilé, sauvage, orateur dans le désert, provocateur, vain, décevant, paradoxal, inconciliable, irréconciliable, ennemi du néant et que le néant attire et dévore, déchiré entre la vie et la mort, mort et ressucité tout ensemble, invincible et toujours vaincu.” ce ni se istoriseşte în a patra Evanghelie (Ioan,

12, 10), şi anume că preoţii puneau la cale să-l omoare pe Lazăr cel înviat din morţi, deoarece mulţi dintre iudei plecau datorită lui la Isus şi credeau. Teribil e să fii înviat din morţi, şi încă mai teribil printre cei care, având reputaţia că trăiesc, sunt morţi potrivit Cărţii Revelaţiei (Ap., 3, l-2). Aceşti sărmani morţi păşitori şi vorbitori şi gesticulatori şi făptuitori care se culcă în praful pe care a scris degetul cel gol al lui Dumnezeu, dar nu citesc nimic în el şi, necitind nimic, nu visează.

Nu citesc nimic nici în verdeaţa câmpului.

Căci nu te-ai oprit oare niciodată, cititorule, la acea clipă insondabilă şi poetică din aceeaşi Evanghelie a patra (Ioan, 6, 10), unde ni se povesteşte că pe Isus îl urma o mare mulţime dincolo de lacul Tiberiadei, de Galileea, şi trebuia să caute pâine pentru toţi, şi nu aveau bani destui, şi Isus le-a zis Apostolilor „faceţi pe oameni să se aşeze”? Şi textul Cărţii adaugă: „Şi era iarbă multă în acel loc.” Multă iarbă verde, multă verdeaţă a câmpului în locul unde mulţimea înfometată după vorba Cuvântului, a învăţătorului, trebuia să se aşeze ca să-l audă, ca să-i mănânce cuvântul. Multă iarbă! Nu s-au aşezat în praful pe care-l învârtejeşte vântul, ci pe iarba verde pe care-o leagănă boarea. Era multă iarbă!

Spune apoi Cassou că eu n-am idei1, dar cred că ceea ce vrea să spună e că ideile nu

1. „Unamuno n'a pas d'idées: il est lui-meme, les idées que celles des autres deviennent en lui, mă au pe mine. Şi face nişte comentarii sugerate cu siguranţă de o conversaţie pe care am avut-o cu un ziarist francez şi care a fost publicată în Les Nouvelles Littéraires. Şi cât am regretat apoi că am acceptat invitaţia la acel interviu! Căci, într-adevăr, ce-i puteam spune eu unui reporter care-şi cunoaşte publicul şi cunoaşte problemele generale şi de actualitate – care, fiind cele mai puţin individuale, sunt totodată cele mai puţin universale şi au cel mai mic grad de eternitate – cărora trebuie să le dai un răspuns, punctele în care e oportun să dai naştere la scandal şi cele care pretind o soluţie pacificatoare? Scandal! Dar ce scandal? Nu scandalul evanghelic de care ne vorbeşte Cristos, zicând că este inevitabil, că există, dar vai celui prin care vine1! Nu scandalul satanic sau cel Iuciferic, care e un scandal arhanghelesc şi infernal, ci scandalul mizerabil al pedanteriilor din speluncile literare, din acele spelunci meschine şi neghioabe ale

1. Mt. 18, 7; în versiunile româneşti ortodoxe: „smintire” sau „poticnire”.

Oamenilor de litere ce nu ştiu nici să mănânce o carte – nu sunt în stare decât s-o citească – nici nu ştiu să frământe cu sângele şi carnea lor o carte care să fie mâncată, ci doar s-o scrie cu tocul şi cerneala. Are dreptate Cassou, ce să caute în asemenea interviuri un om, spaniol sau nu, care nu vrea să moară şi ştie că solilocviul e modul de a conversa al sufletelor ce simt singurătatea divină? Şi ce interes poate prezenta pentru cineva ce anume crede Pedro despre Pablo sau opinia lui Juan despre Andrâs?

Nu, nu mă interesează aşa-zisele probleme de actualitate şi care de fapt nu sunt. Pentru că adevărata actualitate, cea pururi actuală, e cea a prezentului etern. Adeseori în aceste zile tragice pentru sărmana mea patrie aud întrebându-se: „Şi mâine ce-o să facem? A Nu, ci ce o să facem acum. Sau, mai bine zis, ce-o să fac eu acum, ce-o să facă acum fiecare dintre noi. Prezentul şi individualul; ceea ce e acum şi aici. În cazul concret al actualei situaţii politice – sau mai bine zis nu politică, ci apolitică, adică lipsită de civilitate – a patriei mele, când aud vorbindu-se despre politica viitoare şi reforma Constituţiei, răspund că în primul rând să ne debarasăm de mizeria actuală, în primul rând să terminăm cu tirania şi să o punem sub acuzare ca să o executăm. Restul mai poate aştepta. Pe când mergea s-o readucă la viaţă pe fiica lui Iair, Cristos s-a întâlnit cu femeia hemoragică şi s-a oprit la ea, căci ţinea de clipa prezentă; cealaltă, moarta, putea aştepta1.

Cassou, generalizând prin mine, spune că, pentru marii spanioli, tot ce poate constitui o economie provizorie – morală sau politică – nu prezintă nici un interes, că ei nu au altă economie decât a individualului şi, ca atare, a eternului, că, pentru mine, a face politică însemnează a te mântui, a-ţi apăra persoana, a o afirma, a o face să intre pentru totdeauna în istorie2. Şi răspund: întâi, că provizoriul este eternul, că ceea ce e aici este centrul spaţiului infinit, focarul infinitudinii, iar acum-ul e centrul timpului, focarul eternităţii; apoi, că individualul e universalul – în logică judecăţile individuale sunt asimilate celor universale – şi, ca atare, eternul; şi, în sfârşit, că nu există altă politică decât aceea de a-i salva în istorie pe indivizi. Nici faptul de-a asigura triumful unei doctrine, a unui partid, de a mări teritoriul naţional sau de a răsturna

1. Mt. 9, 18-26; Me 5, 21-43.

2. „C'est le souci des grands Espagnols pour qui les idées et tout ce qui peut constituer une économie provisoire.

— Morale ou politique.

— N'est d'aucun intéret. Ils n'ont d'économie que de l'individuel, partant: de l'éternel. Et pour Unamuno, faire de la politique, c'est encore se sauver. C'est défendre sa personne, l'affirmer, la faire entrer a jamais dans l'histoire. Ce n'est pas assurer le triomphe d'une doctrine, d'un parti, accroâtre le territoire national ou renverser un ordre social.„ o ordine socială nu valorează nimic dacă nu contribuie la salvarea sufletelor oamenilor individuali. Şi mai răspund şi că mă pot înţelege cu politicienii – şi m-am înţeles nu doar o dată cu unii dintre ei – că mă pot înţelege cu toţi politicienii care simt valoarea infinită şi eternă a individualităţii. Chiar şi dacă s-ar numi socialişti, şi poate tocmai pentru că se numesc astfel. Da, trebuie să intri pentru totdeauna – a jamais – în istorie. Pentru totdeauna! Adevăratul părinte al istoriei istorice, al istoriei politice, profundul Tucidide – adevăratul magistru al lui Machiavelli – spunea că scria istorie „pentru totdeauna”, eis aei. Şi a scrie istorie pentru totdeauna este unul din modurile, pesemne cel mai eficace, de-a intra pentru totdeauna în istorie, de-a face istorie pentru totdeauna. Şi dacă istoria omenirii este, după cum am tot spus-o şi repetat-o, cugetarea lui Dumnezeu pe pământul oamenilor, a face istorie, şi pentru totdeauna, însemnează a frământa aluatul eternităţii. Şi nu fără rost spunea altul dintre cei mai mari discipoli şi continuatori ai lui Tucidide, Leopold von Ranke1, că fiecare generaţie omenească e în contact nemijlocit cu Dumnezeu. Şi e Hon

1. Leopold von Ranke (1795-1886), istoric german, autor al unei opere impresionante (Sämtliche Werke, 54 vol., 1867-1890); aproape orb, şi-a dictat marea Weltgeschichte, 16 vol. 1881-1888.

Fondator al istoriologiei moderne, întemeiate pe cercetarea şi critica izvoarelor.

Fapt că împărăţia lui Dumnezeu pentru a cărei venire se roagă zilnic inimile simple – „vie împărăţia ta!” acea împărăţie care se află înlăuntrul nostru, ne vine în fiecare clipă, şi acea împărăţie este eterna venire a ei. Şi întreaga istorie este un comentariu al gândirii lui Dumnezeu.

Comentariu? Cassou spune că nu am scris nimic altceva decât comentarii1. Şi ceilalţi ce au scris? În sensul restrâns şi academic în care Cassou, pare-se, vrea să utilizeze acest termen, nu ştiu cum ar putea fi comentarii romanele şi dramele mele. În ce fel e comentariu, să zicem, romanul meu Pace în război? A, da, comentariu la istoria politică a războiului civil carlist dintre 1872 şi 18762.

Dar a face comentarii înseamnă a face istorie.

După cum a povesti cum se face un roman înseamnă a-l face. E oare viaţa oricăruia dintre noi mai mult decât un roman? Există vreun roman mai romanesc decât o autobiografie?

1. „Unamuno, qui n'a pas une doctrine a lui, n'a écrit que des livres de commentaires: commentaires a Don Quichotte, commentaires au Christ de Velazquez, commentaires aux discours de Primo de Rivera. Surtout commentaires a toutes ces choses en tant qu'elles affectaient l'intégrité de Don Miguel de Unamuno, sa conservation, sa vie terrestre et future.”

2. Vezi mai sus, nota de la p. 364.

Vreau să trec repede peste afirmaţia lui Cassou că eu aş fi poet de circumstanţă1 – la fel e şi Dumnezeu – şi peste comentariul lui cum că poezia mea e „oratorică, dură, robustă şi romantică*. Am citit de curând ce s-a scris despre poezia pură – pură ca apa distilată, care e nepotabilă, şi distilată în alambicul de laborator, nu în norii care se cern în soarele şi-n văzduhul liber – iar în ce priveşte romantismul am ajuns la concluzia de a pune acest termen alături de cei ai paradoxului şi pesimismului, adică neştiind ce vrea să zică, după cum nici cei ce fac abuz de el nu ştiu.

Numaidecât apoi Cassou se întreabă dacă vor fi acceptate operele mele marcate de dezordine, nelimitate şi monstruoase, şi neputând fi clasificate în nici un gen – „a clasifica*, classer, şi „gen*, aici e buba!

— Şi vorbeşte de posibilitatea ca cititorul să se poată pune de acord – nous mettre d'accord – cu cursul ficţiunii pe care i-o prezint2. Dar de ce, mă rog, trebuie să se pună cititorul de acord cu spusele

1. Unamuno poete est tout a fait poete de circonstance.

— Au sens, certes, le plus vaste du mot. cette poésie oratoire, dure, robuste et romantique.”

2. „Admettrons-nous les ouvrages qu'écrit cet homme, şi hérissés de désordre en meme temps qu'illimités et monstrueux qu'on ne peut les classer dans aucun genre, et dans lesquels des interventions personnelles arretent a tout moment, et avec une truculente et familiere scriitorului? În ce mă priveşte, dacă mă apuc să-l citesc pe altul nu o fac pentru a mă pune de acord cu el. Nici nu-i cer aşa ceva. Când vreunul dintre acei cititori impenetrabili, dintre cei care nu ştiu să mănânce cărţile şi nici să iasă din ei înşişi, îmi spune, după ce a citit ceva scris de mine: „Nu sunt de acord! Nu sunt de acord!„ îi replic, stăpânindu-mi cât pot mai bine compasiunea: „Şi ce ne pasă, domnule dragă, şi dumneavoastră, şi mie, că nu suntem de acord?” Cu alte cuvinte, în ce mă priveşte, eu unul nu sunt totdeauna de acord cu mine însumi, dar se-ntâmplă adeseori să fiu cu cei ce nu sunt de acord cu mine.

Specificul unei individualităţi vii, mereu prezente, mereu schimbătoare şi mereu aceeaşi, năzuind să trăiască mereu – şi acea năzuinţă e însăşi esenţa sa – specificul unei individualităţi care e efectiv o individualitate, care este şi există, constă în a se hrăni din celelalte individualităţi şi a li se oferi drept hrană.

Pe acea consistenţă i se întemeiază existenţa şi a-i rezista înseamnă a te desista de viaţa veşnică. Pot vedea acum şi Cassou, şi cititorul la ce jocuri dialectice atât de conceptiste – atât de spanioleşti – mă duce procesul etimologic al lui exsistir, consistir, a re-zista şi a desista. Şi mai lipseşte a insista, despre care unii spun că e caracteristica mea: Note: insolence, le cours de la fiction – philosophique ou esthétique – sur quoi nous allions nous mettre d'accord?” insistenţa. Cu toate acestea cred că-i a-sist pe semenii, pe fraţii, pe co-oamenii mei, să se găsească pe ei înşişi şi să intre pentru totdeauna în istorie şi să-şi facă propriul roman.

A fi de acord! Uf!; există animale ierbivore şi există plante carnivore. Fiecare se nutreşte din contrarii săi.

Când Cassou menţionează trăsătura cea mai intimă, cea mai profundă, cea mai umană a romanului dramatic care e viaţa lui Pirandello, faptul că a avut-o lângă el, în viaţa zilnică, pe mama lui nebună1 – şi ce să fi f&cut, să o fi aruncat într-un ospiciu?

— M-am cutremurat, căci oare eu n-o păstrez, şi încă atât de strâns la pieptul meu, în viaţa mea zilnică, pe sărmana maică a mea, Spania, nebună şi ea? Nu doar pe Don Quijote, nu, ci şi Spania, Spania nebună ca Don Quijote; nebună de durere, nebună de ruşine, nebună de deznădejde şi, cine ştie, nebună poate şi de remuşcare.

Cât despre Don Quijote, am spus atât de multe! M-a făcut să spun atât de multe.!

Un nebun, da, deşi nu cel mai divin dintre toţi. Cel mai divin dintre nebuni a fost şi continuă să fie Isus, Cristosul. Căci a doua Evanghelie, cea după Marcu (3, 21), povesteşte că „ai săi” – hoi par'autou – cei din casa şi din familia lui, după cum spune apoi versetul

1. „On raconte de Luigi Pirandello [.] qu'il a longtemps gardé chez lui, dans sa vie quotidienne, sa mere folle.”

— Au ieşit ca să-l prindă, zicând că-şi ieşise din fire – hoti exeste – că era alienat, nebun.

Şi curios e că termenul grecesc prin care se spune că cineva e nebun este tocmai a-şi ieşi din fire, analog latinescului ex-sistere, a exista.

Şi e drept că existenţa e o nebunie şi că cine există, cine îşi iese din fire, cine se dă în spectacol, cine trece măsura e nebun. Nu alta e sfânta nebunie a crucii. Ei i se opune cuminţenia, care nu e decât prostie, aceea de a-ţi fi în toată firea, de a te supraveghea, de a te reculege. Cuminţenia de care erau doldora fariseii care-i reproşau lui Isus şi ucenicilor săi faptul că, după treieriş, strângeau spice de grâu ca să le mănânce frecându-le în palme, într-o sâmbătă, şi că Isus vindecase, într-o sâmbătă, pe un om cu mâna uscată, şi despre care a treia Evanghelie (Le, 6, 11) spune că erau plini de demenţă sau de prostie – anoias şi nu de nebunie. Proşti sau demenţi fariseii liturgici, şi habotnici, nu nebuni. Chiar dacă fariseu a început prin a fi Pavel din Tars, descoperitorul mistic al lui Isus şi căruia pretorul Festus i-a zis cu glas mare (Fp., 26, 24): „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te duce la nebunie.” Chiar dacă n-a folosit termenul evanghelic utilizat de familia lui Cristos, acela de a-ţi ieşi din fire, ci că o luase razna – mainei – căzuse în manie. Şi foloseşte chiar această vocabulă care a ajuns până la noi. Pentru pretorul Festus, Sfântul Pavel era un maniac; multa învăţătură, lecturile multe îi suciseră minţile, indiferent dacă i le uscaseră sau nu, ca lui Don Quijote cele din cărţile cavalereşti.

Şi de ce trebuie oare ca tocmai lecturile să-1 înnebunească pe om aşa cum au făcut cu Pavel din Tars şi cu Don Quijote de la Mancha? De ce trebuie să înnebuneşti mâncând cărţi? Sunt doar atâtea moduri de-a înnebuni şi tot atâtea de a te prosti. Deşi cel mai obişnuit mod de prostire se trage din citirea cărţilor fără a le mânca, din înghiţirea literei fără a ţi-o asimila făcând-o spirit. Proştii se hrănesc – se hrănesc în prostia lor – cu oasele, nu cu carnea doctrinară. Şi proştii sunt cei ce zic: „De mine nu râde nimeni!”

Aş vrea să nu spun nimic despre ultimele retuşuri ale portretului pe care mi l-a făcut Cassou, dar nu-mi pot interzice două, trei vorbe despre aşa-numitul fond al nihilismului spaniol1. Cuvântul nu-mi place. Nihilism ne sună sau, mai bine zis, are pentru noi un gust

1. Avec Unamuno, nous touchons le fond du nihilisme espagnol. Nous comprenons que ce monde releve a tel point du songe qu'il ne mérite meme point d'etre revé sous une forme systématique. Et şi les philosophes s'y sont risqués, c'est sans doute par un exces de candeur.

C'est qu'ils se sont pris a leur propre piege. Ils n'ont pas vu la part d'eux-memes, la part de reve personnel qu'ils mettaient dans leur effort.

Unamuno, plus lucide, est obligé de s'arreter a tout moment pour se contredire et se nier. Car il meurt.” rusesc, cu toate că un rus va spune că termenul său e nicevism; nihilism a fost numit cel rusesc.

Nihil e însă un cuvânt latinesc. Al nostru, cel spaniol, ar fi mai bine să se numească nadism, de la insondabila noastră vocabulă: nada.

Nada, care iniţial a însemnat cosa nada sau născută, adică: tot, a ajuns să însemne, ca şi francezul rien, de la rem – lucru – şi ca personne – non-lucrul, non-totul, nimicul. De la plenitudinea fiinţei s-a trecut la golirea ei.

Viaţa, care e tot, şi care, tot fiind, se reduce la nimic, e vis, ori poate umbră a unui vis, şi pesemne Cassou are dreptate când spune că nu merită să fie visată sub o formă sistematică. Fără îndoială! Sistemul – care e consistenţa – distruge esenţa visului şi, ca atare, esenţa vieţii. Şi, într-adevăr, filosofii n-au văzut partea din ei înşişi, din visarea care îi constituie, pe care au pus-o în efortul lor de a sistematiza viaţa şi lumea şi existenţa. Nu e filosofie mai profundă decât contemplarea felului cum se filosofează. Istoria filosofiei e filosofia perenă.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   25
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə