Miguel De Unamuno

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.25 Mb.
səhifə23/25
tarix30.12.2018
ölçüsü1.25 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   25

„Cunosc acele dureri de artişti tratate de artişti: sunt umbra durerii, nu trupul ei”, îi scria Mazzini Judithei sale la 2 martie 1835.

Şi Mazzini era un artist; nici mai mult şi nici mai puţin decât un artist. Un poet, şi ca om politic, un poet, nimic mai mult decât un poet.

Umbră, nu trup al durerii. Aici e însă fondul tragediei romaneşti, a romanului tragic al istoriei: durerea este umbră, nu trup; durerea cea mai dureroasă, cea care ne smulge strigăte şi lacrimi ale lui Dumnezeu este umbră a plictisului: timpul nu e corporal. Kant spunea că e o formă a priori a sensibilităţii. Ce somn cel al vieţii.! Fără trezire?

[Şi citesc în acel număr, aici, în munţii mei, că Góngora a numit „del Pirineo la ceniza verde”1 (Soledades, II, 759) şi văd că acei tineri „mucho Océano y pocas aguas prenden”2

(II, 75). Iar oceanul fără ape e poate poezia pură sau culterana. Dar, în sfârşit, „voces de sangre y sangre son del alma”3 (Soledades, II,

119) memoriile acestea ale mele, povestirea asta a mea despre cum se face un roman.

Şi luaţi seama cum eu, care detest gongorismul, care nu găsesc poezie, adică creaţie, adică acţiune, unde nu există pasiune, unde nu există trup şi carne de durere omenească, unde nu sunt lacrimi de sânge, mă las câştigat de tot ce e mai teribil, de tot ce e mai antipoetic în gongorism, şi anume erudiţia.

„No es sordo el mar; la erudición engana”4

(Soledades, II, 172), a scris, nu a gândit, Gongora, şi acolo se şi zugrăveşte. Era un erudit, un profesor universitar de poezie clericul acela cordovez., blestemată meserie!

Şi la toate astea m-a adus problema durerilor artiştilor a lui Mazzini combinată cu omagiul adus lui Gongora de către tinerii culterani din Spania1. Mazzini însă, cel cu Dumnezeu şi Poporul! Era un patriot, era un cetăţean, era un om al cetăţii; aşa sunt oare şi acei tineri culterani? Şi acum observ marea noastră eroare de a fi pus cultura deasupra civilizaţiei sau mai bine zis deasupra ci vili taţii. Nu, nu, civilitatea înainte de orice şi mai presus de orice!]

Şi iată că ne întoarcem pentru ultima oară la istoria lui Jugo de la Raza al nostru.

Asta, în măsura în care eu l-aş face să se întoarcă la Paris şi, aducându-şi cartea fatidică, şi-ar pune problema de a termina de citit romanul ce se transformase în propria-i viaţă şi de a muri citindu-l până la capăt sau de a renunţa să-l citească şi de a trăi, de a trăi şi, în consecinţă, şi de a muri. O moarte sau alta; în istorie sau în afara istoriei. Şi eu l-aş fi făcut să spună toate astea într-un monolog care constituie un mod de a-şi da viaţă: „Dar asta nu-i decât o nebunie. Autorul acestui roman îşi bate joc de mine. Sau te pomeneşti că-mi bat chiar eu joc de mine însumi? Şi de ce ar trebui să mor când voi isprăvi de citit cartea şi personajul autobiografic va muri? De ce să nu-mi supravieţuiesc mie însumi? Să-mi supravieţuiesc şi să-mi examinez cadavrul. Voi continua să mai citesc câte un pic până când amărâtului de el nu-i va mai rămâne decât un strop de viaţă, şi atunci, când voi întrevedea sfârşitul, voi trăi crezând că-l fac să trăiască pe el. Când don Juan Valera1, bătrân deja, a rămas orb, a refuzat să fie operat şi spunea: „Dacă mă operează, mă pot lăsa orb de-a binelea şi pentru totdeauna, fără nici o speranţă de a-mi recăpăta vederea, pe când dacă nu accept să mă opereze, voi putea trăi mereu cu speranţa că o operaţie m-ar putea vindeca.” Nu; nu voi continua să citesc; îmi voi ţine cartea la îndemână, la căpătâiul patului, în timp ce dorm, şi voi gândi că aş putea-o citi dacă aş vrea, dar fără s-o citesc. Voi putea trăi astfel?

Oricum va trebui să mor, căci moare toată lumea.” [Expresia populară spaniolă e că toţi dumnezeii mor.]

Şi între timp, Jugo de la Raza va fi reînceput să citească acea carte fără a o termina, citind-o foarte lent, foarte lent, silabă cu silabă, buchisind-o literă cu literă, oprindu-se de fiecare dată cu un rând mai departe decât în lectura precedentă pentru a o relua de la început. Eca şi cum ar fi avansat cu o sută de paşi de broască-ţestoasă şi ar fi dat îndărăt cu nouăzeci şi nouă, avansând din nou şi reîntorcându-se proporţional şi mereu cu spaima ultimului pas.

Cuvintele pe care le-aş fi pus în gura lui Jugo de la Raza al meu, şi anume: că toată lumea moare [sau, în spaniola peninsulară, că toţi dumnezeii mor] reprezintă una din cele mai mari vulgarităţi ce pot fi rostite, cel mai comun dintre toate locurile comune, şi, ca atare, cel mai paradoxal dintre paradoxuri.

Când studiam logica, exemplul de silogism care ni se înfăţişa era: „Toţi oamenii sunt muritori; Pedro este om, deci Pedro e muritor.”

Şi mai era şi un antisilogism, cel ilogic: „Cristos este nemuritor; Cristos este om, deci toţi oamenii sunt nemuritori.” [Acest antisilogism a cărui premisă majoră e un termen individual, nu universal şi nici particular, dar care atinge maxima universalitate, căci, dacă Isus Cristos a înviat, orice om poate învia sau, cum s-ar spune în spaniola populară, orice cristos poate învia, acel antisilogism stă la baza a ceea ce am numit sentimentul tragic al vieţii şi reprezintă esenţa agoniei creştinismului. Şi toate acestea constituie divina tragedie.

Divina Tragedie! Şi nu aşa cum Dante, credinciosul medieval, proscrisul ghibelin, şi-a numit-o pe-a sa: Divina Comedie. Cea a lui Dante era comedie, iar nu tragedie, pentru că în ea exista speranţă. In cântul douăzeci din Paradisul e o terţină care ne arată lumina care străluceşte asupra acestei comedii. E locul unde spune că regatul cerurilor suferă violenţă – potrivit sentinţei evanghelice1 – din partea caldei iubiri şi speranţei vii care învinge voinţa divină: Regnum coelorum violenza pate da caldo amore e da viua speranza, che vince la divina voluntate.2

Şi asta e mai mult decât poezie pură sau erudiţie culterană.

Speranţa vie învinge voinţa divină! A crede în aşa ceva e într-adevăr credinţă şi credinţă poetică! Cine poate spera fără şovăire, plin de credinţă în speranţa sa, că nu o să moară, nu va muri.! Şi în orice caz, osândiţii lui Dante trăiesc în istorie şi, ca atare, osânda lor nu e tragică, nu este tragedie divină, ci comică. Deasupră-le şi-n pofida osândei lor, Dumnezeu surâde.]

O vulgaritate! Şi totuşi pasajul cel mai tragic din corespondenţa tragică a lui Mazzini e cel datat 30 iunie 1835 şi în care spune: „Toată lumea moare: Romagnosi a murit, a murit Pecchio, şi Vitorelli1 pe care-l credeam mort mai demult, a murit cu puţin timp în urmă.” Şi poate Mazzini şi-a zis într-o bună si: „Eu, care mă credeam mort, urmează să mor.” Ca Proust.

Ce-o să fac oare cu Jugo de la Raza al meu? Cum ceea ce scriu, cititorule, este un roman adevărat, un poem adevărat, o creaţie, şi constă în a-ţi spune cum se face şi nu cum se povesteşte un roman, o viaţă istorică, n-am de ce să-ţi satisfac interesul foiletonistic şi frivol. Oricărui cititor care, citind un roman, e preocupat să ştie cum vor sfârşi personajele lui fără a fi preocupat să ştie cum va sfârşi el însuşi, nu merită să-i fie satisfăcută curiozitatea.

Cât despre durerile mele, poate incomunicabile, spun ceea ce-i scria Mazzini din Grenchen, la 15 iulie 1835, Judithei sale: „Azi trebuie să-ţi spun, dat fiind că durerile mele ţin de poezie cum o numeşti tu, că sunt aşa cu adevărat de câtva timp.” Şi-n altă scrisoare, din 2 iunie acelaşi an: „Tot ce le e străin au rrumit poezie; poetului i-au zis nebun până când l-au făcut să fie cu adevărat nebun; l-au dus la nebunie pe Tasso1, au comis sinuciderea lui Chatterton2 şi-a altora; au ajuns să-şi reverse ura până şi împotriva morţilor, Byron, Foscolo şi alţii, pentru că nu au mers pe drumurile lor. Să cadă dispreţul asupră-le! Voi suferi, dar nu vreau să mă lepăd de sufletul meu; nu vreau să-mi fac rău ca să le fac lor pe plac, dar mi-aş face rău, extrem de rău, dacă mi s-ar smulge ceea ce ei numesc poezie, dat fiind că, de mult ce-au prostituat numele poeziei cu ipocrizia, s-a ajuns la o îndoială generalizată. Dar pentru mine, care văd şi numesc lucrurile în felul meu, poezia este virtutea, dragostea, pietatea, afecţiunea, iubirea de patrie, nenorocirea nemeritată, eşti tu, e iubirea ta de mamă, e tot ce este sacru pe pământ.” Nu pot continua să-1 ascult pe Mazzini. Citind acestea, inima cititorului aude căzând din cerul negru, de deasupra norilor buluciţi în furtună, ţipetele unui vultur rănit în zbor pe când se scălda în lumina soarelui.

Poezie! Divină poezie! Consolare ce-mi este întreaga viaţă! Da; poezia reprezintă toate acestea. Şi este şi politica. Celălalt mare proscris, cel mai mare fără îndoială dintre toţi cetăţenii proscrişi, ghibelinul Dante, a fost şi este şi continuă să fíe un foarte înalt şi foarte profund, un suprem poet şi un politician şi un credincios. Politica, religia şi poezia au fost în el şi pentru el un singur lucru, o intimă trinitate. Cetăţenia, credinţa şi fantezia lui l-au făcut etern.

[Şi acum, în numărul revistei La Gaceta Literaria, în care tinerii culterani din Spania îi aduc un omagiu lui Góngora şi pe care tocmai l-am primit şi citit, unul dintre aceşti tineri, Benjamín Jarnés1, într-un articolaş intitulat în manieră culterana „Treier de aur, stoarceri de nectare”, ne spune că „Gongora nu face apel la flăcăruia jucăuşă a fanteziei azurii, nici la flacăra pâlpâitoare a pasiunii, ci la perena lumină a inteligenţei calme.” Şi asta numesc poezie intelectualii aceia? Poezie fără focul fanteziei şi flacăra pasiunii? N-au decât să se hrănească atunci cu pâine focută din acel aur treierat. Şi adaugă apoi că Góngora şi-a propus nu atât să repete o poveste frumoasă, cât să inventeze un frumos idiom.

Există însă idiom fără poveste, sau frumuseţe a idiomului fără frumuseţe a povestirii?

Tot acel omagiu lui Góngora, în circumstanţele în care i-a fost adus, în starea actuală a sărmanei mele patrii, mi se pare un omagiu tacit de slugărnicie faţă de tiranie, un act servil, şi la unii, nu la toţi, evident, un act de cerşetorie. Şi toată acea poezie celebrată de ei nu-i decât minciună. Minciună, minciună, minciună.! Góngora însuşi era un mincinos.

Auziţi cum îşi începe Singurătăţile cel care-a spus că „erudiţia înşală”. Aşadar: Era del ano la estación florida en que el mentido robador de Europa.1

Cel minţit! Cel minţit? De ce se credea obligat să ne spună că raptul Europei de către Júpiter transformat în taur e o minciună? De ce se credea obligat eruditul culteran a ne face să credem că ficţiunile lui erau minciuni?

Minciuni, nu ficţiuni. Şi oare el, artistul culteran, care era cleric, preot al Bisericii Catolice Apostolice Romane, credea în Cristosul căruia îi slujea un cult public? Oare când consacra în sfânta liturghie nu se comporta tot ca un culteran? Eu unul rămân cu fantezia şi pasiunea lui Dan te.]

Există nefericiţi care mă sfătuiesc să abandonez politica. Ceea ce, cu o mină de dispreţ simulat, care nu-i altceva decât frică, frică de eunuci sau de impotenţi sau de morţi, numesc ei politică, şi mă asigură că ar trebui să mă consacru catedrelor mele, studiilor, romanelor, poemelor, vieţii mele. Nu vor să ştie că acele catedre, studiile, romanele, poemele mele sunt politică. Şi că azi, în patria mea, se pune problema de a lupta pentru libertatea adevărului, care este suprema justiţie, pentru a elibera adevărul de cea mai rea dintre dictaturi, de cea care nu dictează nimic, de cea mai rea dintre tiranii, cea a stupidităţii şi-a neputinţei, a forţei pure şi lipsite de direcţie.

Mazzini, fiul predilect al lui Dante, a făcut din viaţa sa un poem, un roman mult mai poetic decât cele ale lui Manzoni, D'Azeglio, Grossi sau Guerrazzi1. Şi cea mai mare şi cea mai bună parte a poeziilor lui Lamartine şi Hugo a venit din faptul că erau în egală măsură poeţi şi oameni politici. Şi poeţii care n-au făcut niciodată politică? Situaţia ar trebui examinată îndeaproape şi în orice caz non raggionam di lor, ma guarda e passa f Şi sunt alţii, cei mai ticăloşi, intelectualii prin antonomază, tehnicienii, savanţii, filosofii.

La 28 iunie 1835, Mazzini îi scria Judithei sale: „Cât despre mine, las totul şi mă reîntorc în individualitatea mea, mustind de amărăciune pentru tot ce iubesc mai mult, de dezgust faţă de oameni, de dispreţ faţă de cei ce-şi oploşesc laşitatea în rămăşiţele filosofiei, plin de superioritate faţă de toţi, dar de durere şi de indignare faţă de mine însumi, faţă de prezent şi de viitor. Nu-mi voi mai ridica mâinile din noroiul doctrinelor. şi blestemul patriei mele, al aceleia care va apărea fără doar şi poate în viitor, să cadă asupra lor!”

Aşa să fie! Aşa să fie, zic eu despre savanţii, despre filosofii care se nutresc în Spania şi din Spania, despre cei ce nu vor strigăte, despre cei ce vor să primim surâzând scuipaţii ticăloşilor, despre cei mai mult decât ticăloşi, despre cei ce se-ntreabă ce anume o să facem cu libertatea. Ei? Ei., s-o vândă. Prostituaţi!

O să mă-ntorc iarăşi, după ultima dată, după ce-am spus că nu o să mă mai întorc la el, la Jugo de la Raza al meu. Mă întrebam dacă, vlăguit de fatidica lui anxietate, având mereu în faţa ochilor şi la îndemână cartea cobitoare şi neîndrăznind s-o deschidă şi să-i continue lectura pentru a-şi prelungi astfel agonia care-i era viaţa, mă întrebam dacă să nu-l fac să sufere un atac de hemiplegie sau orice alt accident de genul acesta. Dacă să nu-l fac să-şi piardă voinţa şi memoria sau, în orice caz, pofta de viaţă, astfel încât să-şi dea uitării cartea, propria viaţă, şi să-şi uite de sine. Alt mod de a muri, şi înainte de vreme.

Asta dacă există o vreme pentru a muri şi dacă poţi muri în afara ei.

Această soluţie mi-a fost sugerată de ultimele portrete văzute de mine, ale bietului Francos Rodriguez1, ziarist, vechi republican şi apoi ministru al lui don Alfonso. Era hemiplegie, într-unui din acele portrete apare fotografiat ieşind de la Palat, însoţit de Horacio Echevarrieta2, după ce-l văzuse pe rege pentru a-l invita să pună prima cărămidă la Casa de la Prensa, asociaţie al cărei preşedinte este Francos. Altul îl înfăţişează în timpul ceremoniei la care asista regele şi alături de acesta. Chipul său reflectă spaima deşertată

1. José Francos Rodriguez (1862-1931), jurnalist, scriitor, medic şi politician spaniol.

În carne. Şi mi-am amintit de acel alt biet don Gumersindo Azcârate1, tot republican, care, invalid pe-atunci şi gângav, era transportat la Palat ca un cadavru viu. Şi cu prilejul ceremoniei primei cărămizi de la Casa de la Prensa, Primo de Rivera a făcut elogiul lui Pi Maragall2, republican consecvent de-a lungul întregii sale vieţi, care a murit în deplinătatea facultăţilor sale de cetăţean, a murit pe când era viu.

Meditând la această soluţie pe care aş fi putut-o da romanului lui Jugo de la Raza al meu, dacă în loc de a-l face, aş fi încercat să-1 povestesc, i-am evocat pe soţia mea şi pe copiii mei şi m-am gândit că nu voi muri orfan, că ei, fiii mei, îmi vor fi taţi, şi ele, fiicele mele, mame. Şi dacă într-o bună zi spaima de viitor mi se va deşerta în carnea chipului, dacă-mi voi pierde voinţa şi memoria, ei, fiii şi fiicele mele, taţii şi mamele mele, nu vor accepta ca alţii să-mi aducă nici cel mai mărunt omagiu, necum să mă ierte vindicativ, nu vor accepta să-mi facă elogiul acel farsor tragic, acel monstru de frivolitate care a scris cândva că mă vrea lipsit de pasiune – adică mai rău decât mort. Şi dacă asta e comedie, atunci e, ca şi cea a lui Dante, divină comedie.

[Recitind acestea, când mă reapuc să scriu, îmi dau seama, ca cititor al meu însumi, de deplorabilul efect pe care-l va avea acest refuz al meu de a fi iertat. E oarecum o trufie luciferică şi aproape satanică, e ceva ce nu concordă cu acel „iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri1*1. Căci dacă-i vom ierta pe datornicii noştri, de ce să nu ne ierte şi cei cărora le suntem îndatoraţi?

Şi este incontestabil că i-am ofensat în focul luptei. Dar constatarea că-mi impun pedepse nedrepte, nemeritate, nu de altceva decât în vederea graţierii, mi-a otrăvit pâinea şi vinul sufletului. Aspectul cel mai dezgustător al aşa-numitei prerogative regale a graţierii este că nu doar o dată – un caz îl ştiu din experienţă nemijlocită – puterea regală a forţat instanţele de judecată, a exercitat asupra lor o acţiune de corupere pentru a le determina să pronunţe condamnări nedrepte în scopul exclusiv de-a putea aplica apoi o graţiere plină de animozitate. De aceeaşi împrejurare ţine şi absurda gravitate a pedepsei prin care se agravează presupusele delicte de ofensă la adresa regelui, de lezmajestate.]

Presupun că un cititor sau altul, citind această confesiune cinică şi pe care o va socoti poate impudică, această confesiune în maniera lui Jean-Jacques, îmi va ataca doctrina despre divina comedie sau mai bine zis despre divina tragedie şi se va indigna, zicând că nu fac altceva decât să joc un rol, că nu înţeleg patriotismul, că nu a fost serioasă comedia vieţii mele. Ceea ce îl indignează însă pe acest cititor indignat este că-i arăt că şi el, la rândul său, este un personaj comic, romanesc şi atât, un personaj pe care vreau să-l instalez în mijlocul visului vieţii sale. Să facă din vis, din visul său, viaţă, şi se va salva. Şi cum nu există nimic altceva decât comedie şi roman, să facă bine a se gândi că ceea ce-i pare realitate extrascenică este comedie a comediei, roman al romanului, că noumenul inventat de Kant este tot ce poate fi mai fenomenal, iar substanţa tot ce poate fi mai formal. Fondul unui lucru este suprafaţă.

Şi-acum, de ce oare să termin romanul lui Jugo? Romanul acesta, ca şi toate cele ce se fac şi pe care nu te mulţumeşti să le povesteşti, la drept vorbind nu se termină. Finitul, perfecţiunea este moartea, şi viaţa nu poate muri. Cititorul pus pe căutat romane care se termină nu merită să-mi fie cititor; el însuşi se termină înainte de-a mă citi.

Cititorul amator de morţi neobişnuite, sadicul în căutare de ejaculări ale sensibilităţii, cel care, citind Pielea de sagriu, simte că leşină într-un spasm voluptuos când Raphael o strigă pe Pauline: „Pauline, vino! Pauline” – şi mai departe: „Te iubesc, te ador, te doresc.” – şi-o vede rostogolindu-se pe jumătate goală pe canapeaua lui, şi o doreşte în agonia sa, în agonia care este însăşi dorinţa lui, printre sunetele strangulate ale horcăitului său agonic, şi-o muşcă pe Pauline de sân şi ea moare agăţându-se de el, acelui cititor aş vrea să-i dau în chip asemănător sfârşitul agoniei protagonistului meu, dar dacă n-a simţit acea agonie în el însuşi, de ce să mă întind mai mult?

Sunt apoi necesităţi cărora nu vreau să mă supun Descurcă-se de unul singur, cum o putea, de unul singur şi solitar!

Cu toate acestea, cutare cititor tot mă va mai întreba: Bine, şi cum sfârşeşte omul ăsta? Cum îl devorează isoria?” Dar tu, cititorule, tu cum vei sfârşi? Dacă nu eşti decât cititor, atunci când îţi vei sfârşi lectura, iar dacă eşti om, om ca mine, cu alte cuvinte comediant şi propriu autor al tău, atunci nu trebuie să citeşti de teamă să nu-ţi uiţi de tine.

Se povesteşte că un actor culegea multe aplauze ori de câte ori se sinucidea ipocrit pe scenă şi că o dată, singura şi ultima dată când a făcut-o teatral, dar adevărat, adică nemaiputând să-şi reia cu nici un chip reprezentaţia, când s-a sinucis cu adevărat, în toată puterea cuvântului adevărat, atunci a avut parte de fluierături. Şi-ar fi fost încă şi mai tragic dacă ar fi cules râsete sau zâmbete.

Râsul! Râsul! Abisala pătimire tragică a Domnului Nostru Don Quijote! Şi cea a lui Cristos. A stârni râsul cu o agonie: „Dacă Tu eşti regele iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! – (Le, 23, 37).

„Dumnezeu nu este capabil de ironie, iar dragostea e ceva prea sfânt, este de departe lucrul cel mai pur al naturii noastre ca să nu ne vină de la EL Aşadar, fie să-l negăm pe Dumnezeu, ceea ce e absurd, fie să credem în nemurire.” Aşa-i scria din Londra mamei sale – mamei sale!

— Agonicul Mazzini – minunat agonist!

— La 26 iunie 1839, cu treizeci şi trei de ani înaintea definitivei sale morţi terestre. Şi dacă istoria n-ar fi decât râsul lui Dumnezeu? Fiecare revoluţie unul din hohotele sale de râs. Hohote de râs ce răsună ca nişte tunete, pe când ochii divini lăcrimează de râs.

În orice caz şi de altminteri nu vreau să mor doar ca să le fac plăcere anumitor cititori nesiguri. Şi tu, cititorule ajuns până aici, oare trăieşti?

Continuare Aşa se sfârşea povestirea despre cum se face un roman, apărută în franceză, în numărul din 15 mai 1926 al revistei Mercure de France, şi scrisă cu aproape doi ani în urmă. Iar după aceea mi-am continuat romanul, istoria, comedia, tragedia sau cum vreţi, şi a continuat romanul, istoria, comedia sau tragedia Spaniei mele, şi cea a întregii Europe, şi cea a umanităţii întregi. Şi peste anxietatea sfârşitului posibil al romanului meu, peste şi dedesubtul ei, continuă să mă muncească anxietatea posibilului sfârşit al romanului umanităţii. In care se include, ca episod, ceea ce se numeşte amurgul Occidentului şi finalul civilizaţiei noastre.

Să mai evoc o dată finalul odei lui Carducci „Pe Monte Mărio14? Descriindu-ne cum „până când, pripăşită la ecuator, la chemările căldurii fugare, vlăguita descendenţă nu va mai avea decât o singură femeie, un singur bărbat, care, stând în picioare printre ruine de munţi, prin pădurile moarte, livizi, cu ochi sticloşi te vor vedea, o, soare, peste imensa gheaţă apunând.„1 Apocaliptică viziune, ce-mi aminteşte de alta, cu cât mai comică, cu atât mai teribilă, pe care am citit-o în Courteline2 şi care ne înfăţişează sfârşitul ultimilor oameni, strânşi pe un vapor, nouă arcă a lui Noe, într-un nou potop universal. Cu ultimii oameni, cu ultima familie umană, la bord se află şi un papagal: vaporul începe să se scufunde, oamenii se îneacă, dar papagalul se caţără în vârful catargului mare, şi înainte ca şi acest ultim refugiu să se scufunde în valuri, papagalul lansează spre cer un „Liberte, Egalité, Fraternité!” Şi astfel ia sfârşit istoria.

Aşa ceva e numit îndeobşte pesimism. Nu e însă pesimismul la care încă obişnuieşte să se refere regele Spaniei – azi, 4 iunie 1927 – don Alfonso al XIII-lea, când spune că pesimiştii trebuie izolaţi. Tocmai de-aceea am fost izolat câteva luni pe insula Fuerteventura, pentru ca nu cumva să-mi contaminez compatrioţii cu pesimismul meu paradoxal. Am fost apoi graţiat de acea surghiunire în care am fost trimis fără a mi se fi comunicat nici până azi explicaţia sau măcar pretextul; am venit în Franţa fără a acorda nici o importanţă graţierii şi m-am stabilit la Paris, unde am scris povestirea precedentă, iar la finele lunii august

1925 am venit de la Paris aici, în Hendaya, spre a continua să fac roman din viaţă. Şi tocmai partea asta din romanul meu ţi-o voi povesti acuma, cititorule, ca să poţi vedea în continuare cum se face un roman.

Am scris cele de mai sus acum douăsprezece zile, şi tot timpul de-atunci încoace mi l-am petrecut fără a mai pune peniţa pe filele acestea, rumegând în minte cum anume să termin romanul care se face. Căci acum chiar vreau să-l isprăvesc, vreau să-l scot pe Jugo de la Raza al meu din îngrozitorul coşmar al lecturii cărţii fatidice, vreau să ajung la sfârşitul romanului său aşa cum Balzac a ajuns la sfârşitul romanului lui Raphael Valentin.

Şi cred că pot ajunge la el, cred că pot isprăvi de făcut romanul mulţumită celor douăzeci şi două de luni de la Hendaya.

Pe dedesubtul incidentelor poliţieneşti, la care se coboară josnicii tirani şi degradează politica, sfânta politică, am dus şi continui să duc aici, în exilul meu din Hendaya, în peticul acesta frontalier al pământului meu basc natal, o viaţă intimă de politică, devenită religie, şi de religie devenită politică, un roman al eternităţii istorice. Uneori mă duc pe plaja de la Ondarraitz, ca să-mi scald copilăria eternă a spiritului în viziunea veşnicei copilării a mării care ne vorbeşte dinaintea istoriei sau mai bine zis de dedesubtul ei, din substanţa ei divină, iar alteori, mergând în sus pe râul Bidasoa din vecinătate, trec pe lângă insuliţa Fazanilor unde s-a pus la cale căsătoria lui Ludovic al XTV-lea al Franţei cu infanta Spaniei, María Teresa1, fiica regelui nostru Filip al IV-lea, Habsburgul, şi s-a semnat Pactul de Familie – „Pirineii nu mai există”, s-a spus, ca şi cum cu astfel de pacte s-ar nărui munţii de stâncă milenară şi mă duc în satul Biriatu2, oază de pace. Acolo, în Biriatu, mă aşez o clipă la poalele bisericuţei, peste drum de cătunul Muniorte, unde tradiţia locală spune că locuiesc descendenţi bastarzi ai lui Richard Plantagenetul, duce de Acvitania, care ar fi urmat să fie rege al Angliei, faimosul Prinţ Negru3, cel ce-a sărit în ajutorul lui don Pedro cel Crud al Castiliei, şi contemplu strunga Bidasoa, la poalele masivului Choldocogana, doldora de amintiri din timpul conflictelor noastre civile, pe unde curge mai mult istorie decât apă, şi-mi învălui gândurile de proscris în aerul tamizat şi umed al munţilor noştri materni. Uneori mă apropii de Urruna1, al cărei orologiu ne spune că toate orele rănesc şi ultima ucide – vulnerant omnes, ultima necat – sau, mai departe, la San Juan de Luz, în a cărei biserică-mamă s-a căsătorit Ludovic al XlV-lea cu infanta Spaniei, zidită fiind după aceea poarta prin care s-a intrat la cununie şi s-a ieşit apoi de la ea. Şi alteori mă duc la Bayona2, care mă reinfantilizează, care mă restituie copilăriei mele binecuvântate, eternităţii mele istorice, deoarece Bayona îmi aduce esenţa Bilbao-ului meu de acum mai bine de cincizeci de ani, a acelui Bilbao care mi-a plăsmuit copilăria şi pe care copilăria mea l-a plăsmuit. Gălbui catedralei din Bayona mă întoarce la bazilica Santiago din Bilbao, la basilica mea. Până şi fântâna aceea monumentală pe care-o are-alături! Şi toate astea m-au ajutat să văd finalul romanului despre Jugo al meu.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   25
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə