Miguel De Unamuno

Jugo al meu s-ar scutura în cele din urmă de carte, ar renunţa la cartea fatidică, atunci când ar termina-o de citit. În rătăcirile lui prin lumea lui Dumnezeu întreprinse ca să scape de fatidica lectură, ar ajunge pe meleagurile sale natale, pe cele ale copilăriei sale, cu copilăria sa eternă, cu acea vârstă când încă nu ştia citi, când încă nu era om al cărţii.

Şi-n acea copilărie şi-ar întâlni propriul om interior, acel eso anthropos. Căci Sfântul Pavel, în cap. 3, versetele 14 şi 15 din Epistola către Efeseni, ne spune că „pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care îşi trage numele orice familie” – s-ar putea traduce fără mare silnicie: „orice patrie” – „în cer şi pe pământ, să vă dăruiască, după bogăţia slavei sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin duhul său, în omul dinăuntru.” Şi acest om dinăuntru se regăseşte în patria sa, în patria sa eternă, în patria eternităţii sale, când se întâlneşte cu copilăria, cu sentimentul său – şi mai mult decât cu sentimentul, cu esenţa sa de filialitate – când se simte fiu şi-1 descoperă pe tată. Ori când îl simte în sine pe tată.

Tocmai zilele acestea mi-a căzut în mâini, ca printr-o divină sau paternă providenţă, o cărticică a lui Johann Hessen1, intitulată Filialitatea lui Dumnezeu (Gottes Kindschaft), şi în ea am citit: „Ar trebui de aceea să fie foarte limpede că totdeauna şi de fiecare dată cel ce crede este copilul din noi. După cum văzul e o funcţie a vederii, aşa şi credinţa este o funcţie a simţului infantil. Există în noi tot atâta putere de a crede câtă infantilitate avem.” Şi Hessen nu uită, evident, să ne amintească de Evanghelia Sfântului Matei (18, 3), când Cristos, Fiul Omului, Fiul Tatălui, zicea: „Adevărat sic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” „De nu vă veţi întoarce”, zice. Şi de-aceea îl fac pe Jugo al meu să se întoarcă.

Şi copilul, fiul, îl descoperă pe tată. In versetele 14 şi 15 ale capitolului 8 din epistola către Romani – şi nici pe ele nu lipseşte Hessen a ni le aminti – Sfântul Pavel ne spune că toţi „câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm Awa!

Părinte! *. Sau: Tăticule! Nu-mi amintesc când spuneam „tăticule!” înainte de a începe să citesc şi să scriu; e un moment din eternitatea mea ce se pierde în negura oceanică a trecutului meu. Tata a murit când abia împlinisem şase ani şi chipul lui mi s-a şters total din memorie, fiind substituit – şters poate – de imaginile artistice sau artificiale, cele din portrete; printre altele, un dagherotip de pe când era un copilandru, nu mai mult decât fiu el însuşi la rându-i. Deşi nu mi s-a şters orice imagine cu el, ci, confuz, într-o ceaţă oceanică, fără trăsături distincte, încă îl străvăd într-un moment în care mi s-a revelat, pe când eram foarte micuţ, misterul limbajului, în casa mea părintească din Bilbao era un salon de primire, sanctuar liturgic al căminului, unde noi, copiii, nu eram lăsaţi să intrăm, pentru ca nu cumva să pătăm pardoseala cernită sau să mototolim husele jilţurilor. De tavan spânzura un soi de sferă în care te vedeai mititel şi deformat, iar pe pereţi atârnau litografii biblice, dintre care una îl înfăţişa – parcă o văd şi-acuma – pe Moise scoţând cu o nuieluşă apă din stâncă, aşa cum eu acum scot amintirile acestea din stânca eternităţii copilăriei mele. Lângă salon, o odaie întunecoasă unde se ascundea Marmotă, fiinţă misterioasă şi enigmatică. Ei bine, când am izbutit într-o bună zi să intru în interzisul şi liturgicul salon de primire, l-am întâlnit pe tata – tăticul!

— Care m-a luat în braţe, aşezat fiind pe unul din jilţurile acoperite cu huse, în faţa unui francez, un domn Legorgeux – pe care l-am recunoscut imediat – şi vorbind franţuzeşte. Ce efect a putut avea în conştiinţa mea de copil – nu vreau să spun doar fantezie, deşi fantezie şi conştiinţă sunt poate unul şi acelaşi lucru – faptul că l-am auzit pe tata, pe tatăl meu – tăticul!

— Vorbind într-o limbă care-mi suna ciudat şi ca de pe altă lume, şi impresia aceea mi-a rămas întipărită, cea despre tata care vorbeşte o limbă enigmatică şi misterioasă. Căci pe atunci franceza era pentru mine limba misterului.

L-am descoperit pe tatatăticul!

— Vorbind o limbă misterioasă şi poate alintându-mă într-a noastră. Oare fiul îl descoperă însă pe tată? Nu cumva mai curând tatăl îl descoperă pe fiu? Oare filialitatea pe care o purtăm în rărunchi ne descoperă paternitatea sau, dimpotrivă, paternitatea din rărunchii noştri ne descoperă filialitatea? „Copilul e tatăl bărbatului” a cântat pentru totdeauna Wordsworth1, dar oare nu sentimentul – ce cuvânt sărac!

— Paternităţii, al perpetuităţii întru viitor, este cel ce ne revelează sentimentul filiali taţii, al perpetuităţii întru trecut?

Nu există oare un simţ obscur al perpetuităţii întru trecut, al preexistentei, alături de simţul perpetuităţii întru viitor, al per-existenţei sau al supra-existentei? Şi aşa s-ar explica împrejurarea că în rândul indienilor, popor infantil, filial, există mai mult decât credinţa, trăirea, experienţa intimă a unei vieţi – sau mai bine zis a unei succesiuni de vieţi – prenatale, aşa cum printre noi, occidentalii, există încrederea – la mulţi trăirea, experienţa intimă, dorinţa, speranţa vitală, credinţa – într-o viaţă de după moarte. Şi acea nirvana spre care se îndrumă indienii – şi nu e nimic altceva decât drumul – e oare ceva distinct de obscura viaţă natală intrauterină, a somnului fără vise, dar cu o simţire inconştientă a vieţii, de dinainte de naştere, dar de după concepţie? Şi iată de ce, când încep să visez la o experienţă mistică în contratimp, ori mai bine zis în retrotimp, numesc murirea deznaştere, iar moartea e altă naştere.

„Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez duhul meu!”, a strigat Fiul (Luca, 23, 46) murind, deznăscându-se, în naşterea morţii.

Sau, potrivit altei Evanghelii (loan, 19, 30), a strigat: tetélestai! („s-a împlinit!”): „ Queda cumplido!”, suspiró, y doblando la cabeza – follaje nazareno – en las manos de Dios puso el espíritu; lo dio a luz; que así Cristo nació sobre la cruz; ya al nacer se sonaba a arredrotiempo cuando sobre un pesebre murió en Belén allende todo mal y todo bien.1 „S-a împlinit! U, şi „în mâinile tale îmi încredinţez duhul meu Ia Şi ce anume s-a împlinit, şi ce-a fost acel duh pe care l-a încredinţat astfel în mâinile Tatălui, în mâinile lui Dumnezeu? I s-a împlinit lucrarea şi lucrarea sa a fost duhul său. Lucrarea ne este duhul nostru şi lucrarea mea îmi sunt eu însumi care mă fac zi de zi şi secol de secol, aşa cum lucrarea ta îţi eşti tu însuţi, cititorule, care te faci clipă de clipă, auzindu-mă acuma cum îţi vorbesc. Pentru că vreau să cred că mai mult mă auzi decât mă citeşti, după cum eu mai mult îţi vorbesc decât îţi scriu. Suntem propria noastră operă. Fiecare e fiul operelor sale, s-a spus şi-a repetat-o Cervantes, fiul lui Don Quijote, dar nu suntem şi părinţi ai operelor noastre? Şi Cervantes, părinte al lui Don Quijote. De unde rezultă, fără conceptism, că eşti părinte şi fiu al tău însuţi şi lucrarea ta, duhul sfânt. Dumnezeu însuşi, pentru a fi Tată, ni se spune că a trebuit să fie Fiu, şi pentru a se simţi că se naşte ca Tată a coborât să moară ca Fiu. „Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine”, ni se spune în cea de-a patra Evanghelie (14, 6), şi cine-l vede pe Fiu îl vede pe Tatăl (14, 8), iar în Rusia Fiul este numit „tăicuţul nostru Isus”.

Despre mine pot spune că nu mi-am descoperit cu adevărat esenţa filială, eternitatea mea întru filialitate, până când n-am fost tată, până când nu mi-am descoperit esenţa paternală. Am ajuns atunci la omul dinăuntru, la eso anthropos, tată şi fiu. Atunci m-am simţit fiu, fiu al copiilor mei şi fiu al mamei copiilor mei. Teribilul Raphael Valentin din Pielea de sagriu, a lui Balzac, moare, mistuit de dorinţe, la sânul Paulinei şi horcăind, în angoasele agoniei, „te iubesc, te ador, te doresc.”; dar nu se deznaşte şi nici nu renaşte, pentru că nu la sânul matern, al mamei copiilor săi, al mamei sale, i se sfârşeşte romanul. Şi, după toate astea, în romanul meu cu Jugo, trebuie să-l fac să sfârşească în experienţa paternităţii filiale, a filialităţii paternale?

Există însă altă lume, tot romanescă; există alt roman. Nu cel al cărnii, ci cel al cuvântului, cel al cuvântului făcut literă. Şi acesta este propriu-zis romanul care, ca şi istoria, începe cu cuvântul sau propriu-zis cu litera, deoarece fără schelet carnea nu poate sta în picioare. Şi aici intervine rolul acţiunii şi al contemplaţiei, politica şi romanul. Acţiunea e contemplativă, contemplaţia e activă; politica e romanescă şi romanul e politică. Atunci când bietul meu Jugo, rătăcind pe marginile – nu pot fi numite maluri – Senei, a dat peste cartea fatidică şi-a început s-o devoreze şi să se lase absorbit de ea, tranformându-se într-un pur contemplator, într-un simplu cititor, ceea ce este absurd şi inuman, el îndura romanul, dar nu îl făcea. Or, eu vreau, cititorule, să-ţi povestesc cum se face un roman, cum îţi faci şi trebuie să-ţi faci propriul tău roman. Omul dinăuntru, intra-omul, când devine cititor, contemplator, dacă e viu, trebuie să se facă, cititorule, contemplator al personajului pe care, pe măsură ce citeşte, îl şi face, îl şi creează; contemplator al propriei opere. Omul dinăuntru, intra-omul – şi acesta e mai divin decât trans-omul sau supraomul nietzschean – când se face cititor, se face prin însuşi acest fapt autor, adică actor; când citeşte un roman se face romancier, când citeşte istorie, istoric. Şi orice cititor care ar fi om dinăuntru, uman, este, cititorule, autor a ceea ce citeşte şi e în curs de a citi. Ceea ce citeşti acum şi aici, cititorule, ţi-o spui tu ţie însuţi şi îţi aparţine deopotrivă ţie ca şi mie. Şi dacă lucrurile nu stau aşa, e pentru că nici nu citeşti. Drept care îţi cer iertare, dragă cititorule, pentru acea, mai mult decât impertinenţă, insolenţă pe care ţi-am trântit-o zicând că nu vreau să-ţi spun cum se termină romanul lui Jugo al meu, romanul meu şi romanul tău. Şi-mi cer şi mie însumi iertare pentru asta.

M-ai înţeles, cititorule? Şi dacă-ţi adresez astfel întrebarea aceasta o fisc spre a putea prezenta numaidecât ceea ce tocmai am citit într-o carte filosofică italienească – una din lecturile mele întâmplătoare – Le sorgenti irrazionali del pensiero, de Nicola Abbagnano1, şi anume: „A înţelege nu vrea să însemneze a pătrunde în intimitatea gândirii celuilalt, ci doar a traduce în propria gândire, în propriul adevăr, experienţa subterană în care se contopesc viaţa proprie şi cea străină.41 Dar asta nu însemnează oare a pătrunde în adâncul gândirii celuilalt? Dacă eu traduc în propria-mi gândire experienţa subterană în care se contopesc viaţa mea şi viaţa ta, cititorule, sau dacă tu o traduci în a ta proprie, dacă ajungem să ne înţelegem reciproc, să ne surprindem unul pe celălalt, nu însemnează că eu am pătruns în intimitatea gândirii tale în timp ce şi tu pătrunzi în intimitatea propriei tale gândiri, şi că ea nu mai este nici a mea, nici a ta, ci ne e comună amândurora? Nu însemnează oare că omul meu dinăuntru, intra-omul meu, se atinge şi chiar se uneşte cu omul tău dinăuntru, cu intra-omul tău, aşa încât eu să trăiesc în tine şi tu în mine?

Şi să nu te surprindă că-ţi propun astfel lecturile mele întâmplătoare şi că te introduc în ele. Îmi plac lecturile întâmplătoare, îmi place hazardul lecturilor, îmi plac cele ce cad în drum, aşa cum îmi place să-mi sorb, în fiecare după-amiază, după dejun, cafeaua, aici, la Grand Café din Hendaya, cu alţi trei amici, şi să joc o partidă de tute1. Mare magistru în ale vieţii gândirii acest tutei Căci problema vieţii constă în a şti să profiţi de hazard, în a şti cum să faci pentru a nu ţi se „cânta cele patruzeci de puncte”, dacă n-ai careu de regi sau de valeţi, sau a le cânta tu când ţi le serveşte întâmplarea. Ce bine zice Montesinos în Quijote: „Răbdare şi să tăiem cărţile”1!

Maximă cum nu se poate mai profundă a înţelepciunii quijoteşti! Răbdare şi să tăiem cărţile! Exact asta fac eu aici, în Hendaya, la frontieră, asta fac eu cu romanul politic al vieţii mele – şi cu cel religios -: răbdare şi să tăiem cărţile! Asta e problema.

Şi nu te repezi să-mi spui, dragă cititorule – după cum nici eu, în calitate de cititor al meu, nu o fac!

— Că-n loc să-ţi povestesc, aşa cum ţi-am făgăduit, cum anume se face un roman, îţi tot pun probleme sau, şi mai grav, probleme metapolitice şi religioase. Vrei să ne oprim o clipă la treaba asta cu problema?

Dă-i voie unui filolog elenist să-ţi explice romanul sau etimologia cuvântului problemă. Şi anume că e un substantiv ce reprezintă rezultatul acţiunii unui verb, probatlein, care însemnează a arunca sau a pune în faţă, a prezenta ceva, echivalând cu latinescul proicio, de unde problemă ajunge să fie echivalentă cu proiect.

Şi cui anume îi este proiect problema? Acţiunii!

Proiectul unui edificiu este un proiect de construcţie. Iar o problemă presupune nu atât o soluţie, în sens analitic sau disolutiv, cât o construcţie, o creaţie. Se rezolvă făcând. Sau, folosind alţi termeni, un proiect se rezolvă într-un traiect, o problemă într-o metablemă, într-o schimbare. Şi doar cu ajutorul acţiunii se rezolvă problemele. Acţiune care este contemplativă, după cum contemplaţia e activă, căci a crede că se poate face politică fără roman sau roman fără politică însemnează a nu şti ce vrei să crezi.

Mare politician al acţiunii, la fel de mare ca Penele, a fost Tucidide, maestrul lui Machiavelli, cel ce ne-a lăsat „pentru totdeauna” – „pentru totdeauna!”: e expresia şi pecetea lui – istoria războiului peloponeziac.

Prin urmare, cititorule, aşa se face pentru totdeauna un roman.

Terminat vineri, 17 iulie 1927, la Hendaya, Pirineii de Jos, la frontiera dintre Franţa şi Spania.

Marţi 21

Terminat? Ce pripit am scris asta! Poţi oare termina ceva, fie şi doar un roman, despre cum se face un roman? Cu ani în urmă, în adolescenţă, îi auzeam pe prietenii mei wagnerieni vorbind despre melodia infinită.

Nu ştiu bine ce-i asta, dar se vede că este ca viaţa şi romanul ei, care nu se termină niciodată. Şi ca istoria.

Fiindcă azi îmi soseşte un număr din La Prensa, de la Buenos Aires, cel din 22 mai de anul acesta, şi-n el un articol al lui Azorin despre Jacques de Lacretelle2. Acesta i-a trimis celui dintâi o cărticică a sa intitulată Aparte, iar Azorin o comentează. „E alcătuită – ne

1. Azorin, pseudonimul literar al lui José Martfnez Ruiz (1873-1967), scriitor şi eseist spaniol, una din cele mai importante figuri ale Generaţiei de la '98.

Spune acesta, vorbindu-ne despre cărticica lui Lacretelle (nu a lui De Lacretelle, prieteni argentinieni) – dintr-un mic roman intitulat Mânie, dintr-un Jurnal, în care autorul explică cum a compus amintitul roman, şi din câteva pagini filosofice, critice, menite a evoca memoria lui Jean-Jacques Rousseau la Ermenonville.” Nu cunosc cărticica lui J. de Lacretelle – sau de Lacretelle – altfel decât prin intermediul acestui articol al lui Azorân; mi se pare însă profund semnificativ şi simbolic faptul ca un autor ce scrie un Jurnal ca să ne explice cum a compus un roman să evoce memoria lui Rousseau, care şi-a petrecut viaţa explicându-ne cum s-a făcut romanul vieţii sale, adică al vieţii sale reprezentative, care a fost un roman.

Apoi Azorin adaugă: „Dintre toate lucrările, cel mai interesant, fără îndoială, este Jurnalul mâniei, adică notele înregistrate, dacă nu zilnic, cel puţin foarte frecvent, de către autor cu privire la desfăşurarea romanului pe care-l avea în mâini.

S-a mai scris, recent, şi alt jurnal de acest soi; mă refer la cartea scrisă de extrem de subtilul şi elegantul André Gide pentru a explica geneza şi procesul unui roman al său.

Genul ar trebui să se propage. Orice romancier, cu ocazia unui roman de-al său, ar putea scrie altă carte – roman veridic, autentic – spre a-şi face cunoscut mecanismul ficţiunii.

Când eram copil – presupun că şi azi lucrurile se petrec la fel – mă interesau mult ceasornicele; tatăl meu sau câte unul din unchii mei obişnuiau să mi-l arate pe-al lor; îl examinam cu atenţie, cu admiraţie; îl duceam la ureche; îi ascultam tic-tacul precipitat şi perseverent; vedeam cum minutarul înainta foarte lent; în cele din urmă, după ce-i treceam în revistă tot exteriorul, tata sau unchiul meu îi deschideau – cu o unghie sau cu lama unui briceag – capacul din spate şi-mi arătau complicatul şi subtilul organism. Ceea ce fac romancierii care scriu acum cărţi pentru a explica mecanismul romanului lor, pentru a arăta cum procedează când scriu, nu este altceva decât să ridice capacul ceasornicului.

Ceasornicul domnului Lacretelle e preţios; nu ştiu câte rubine are mecanismul, totul e însă lustruit, strălucitor. Să-l contemplăm şi să spunem câte ceva despre cele observate.41

Ceea ce merită un comentariu: în primul rând, comparaţia cu ceasornicul e cu totul nelalocul ei şi corespunde ideii de „mecanism al ficţiunii sale”. O ficţiune de mecanism, mecanică, nu este şi nici nu poate fi un roman. Un roman, ca să fie viu, ca să fie viaţă, trebuie să fie, ca şi viaţa, organism, nu mecanism. Şi nu e de nici un folos să deschidem capacul ceasornicului. Întâi de toate pentru că un adevărat roman, un roman viu, nu are capac, iar apoi pentru că ceea ce vrem să arătăm nu este un mecanism, ci rărunchii fremătători de viaţă, calzi de sânge. Şi asta se vede şi la exterior. E ca furia ce se vede pe faţă şi-n ochi, fără a fi nevoie să deschizi nici un fel de capac.

Ceasornicarul, mecanic fiind, poate deschide capacul ceasornicului astfel încât clientul să vadă mecanismul, dar romancierul nu trebuie să deschidă nimic pentru ca cititorul să simtă zvâcnind rărunchii organismului viu al romanului, care sunt înşişi rărunchii romancierului, ai autorului. Şi cei ai cititorului identificat cu el prin lectură.

Pe de altă parte, ceasornicarul cunoaşte însă, reflexiv şi critic, mecanismul ceasului; dar romancierul îşi cunoaşte oare în aceeaşi măsură organismul romanului? Dacă în acesta există un capac, atunci el e doar pentru romancier. Cei mai buni romancieri nu ştiu ce au pus în romanele lor. Şi dacă se apucă să ţină un jurnal despre cum anume le-au scris, o fac pentru a se descoperi lor înşile. Oamenii jurnalului sau ai autobiografiilor şi confesiunilor, Sfântul Augustin, Rousseau, Amiel, şi-au petrecut viaţa căutându-se pe ei înşişi – căutându-1 pe Dumnezeu în ei înşişi – iar jurnalele, autobiografiile sau confesiunile lor nu au constituit decât experienţa acelei căutări minuţioase. Şi acea experienţă nu poate sfârşi decât odată cu viaţa lor.

Cu viaţa lor? Nici măcar cu ea! Pentru că viaţa lor intimă, profundă, romanescă se prelungeşte în cea a cititorilor lor. Aşa cum a şi început mai înainte. Căci viaţa noastră intimă, profundă, romanescă a început oare cu fiecare dintre noi? Dar despre asta am mai spus câte ceva şi nu e cazul să revin la cele spuse. Dar de ce nu? Propriu omului care ţine jurnal, celui ce se confesează, este să se repete. Fiecare zi a lui este aceeaşi zi.

Şi atenţie să nu te dedai la jurnal! Omul care începe să ţină un jurnal – ca Amiel1 – devine om al jurnalului, trăieşte pentru el.

Nu mai notează în jurnalul său ce gândeşte zilnic, ci ce gândeşte ca să noteze. Şi în fond nu-i totuna? Ne jucăm vorbind despre cartea omului şi omul cărţii, dar există oameni care să nu fie ai cărţii? Până şi cei care nu ştiu citi şi scrie. Orice om, cu adevărat om, e fiul unei legende, scrise sau orale. Şi nu există altceva decât legendă, sau, altfel spus, roman.

Rămâne, aşadar, că romancierul care povesteşte cum se face un roman povesteşte cum se face un romancier sau cum se face un om.

Şi-şi arată măruntaiele omeneşti, eterne şi universale, fără a trebui să deschidă nici un capac de ceasornic. Povestea cu deschiderea capacelor de ceasornic este pentru literaţii care nu sunt ceea ce se cheamă romancieri.

Capac de ceasornic! Copiii spintecă o păpuşă, mai cu seamă când e alcătuită din mecanisme, ca să-i vadă intestinele, ca să vadă ce are înăuntru. Şi, într-adevăr, ca să-ţi dai seama cum funcţionează o păpuşă, o marionetă, un homunculus mecanic, e nevoie să o spinteci, trebuie să deschizi capacul ceasornicului. Dar un om istoric, un om adevărat, un actor în drama vieţii, un personaj de roman?

El îşi poartă măruntaiele pe faţă. Sau, altfel spus, interioritatea lui – intranea – ceea ce are înăuntru, îi este exterioritatea – extraneaceea ce e în afară; forma lui îi este fondul. Şi iată de ce orice expresie a unui om istoric adevărat e autobiografică. Şi iată de ce un om istoric adevărat nu are capac. Nici dacă este ipocrit. Căci tocmai ipocriţii sunt cei care-şi poartă cel mai mult măruntaiele pe faţă. Au capac, dar unul de sticlă.

Joi 30-6

Tocmai am citit că atunci când Frédéric Lefevre1, autorul unor convorbiri cu oameni publici destinate publicării în Les Nouvelles Littéraires – m-a supus şi pe mine uneia – l-ar fi întrebat pe Georges Clemenceau, flăcăul de optzeci şi cinci de ani, dacă avea să se hotărască să-şi scrie memoriile, acesta i-a răspuns: „Niciodată! Viaţa e făcută pentru a fi trăită, nu pentru a fi povestită.” Cu toate acestea, Clemenceau, în lunga sa viaţă quijotescă de luptător cu pana, n-a făcut altceva decât să-şi povestească viaţa1.

A-ţi povesti viaţa nu-i oare un mod, pesemne cel mai profund, de a ţi-o trăi? Amiel nu şi-a trăit oare viaţa intimă povestindu-şi-o? Jurnalul nu ii este oare însăşi viaţa? Când va înceta oare această contrapunere între acţiune şi contemplaţie? Când se va înţelege în sfârşit că acţiunea e contemplativă şi contemplaţia e activă?

Există făcutul şi există facerea. La invizibilitatea lui Dumnezeu se ajunge prin ceea ce e făcut – per ea quae facta sunt, potrivit versiunii latineşti canonice, nu foarte strictă în raport cu originalul grecesc, a unui pasaj din Sfântul Pavel (Romani, 1, 202) – dar aceea este calea naturii, iar natura e moartă. Există calea istoriei, şi istoria e vie; şi calea istoriei însemnează să te apropii de invizibilitatea lui Dumnezeu, de misterele sale, prin ceea ce se face, per ea quae fiunt. Nu prin poeme – cum este expresia paulină precisă – ci prin poezii; nu prin intelect, ci prin înţelegere sau mai bine zis prin intenţie – propriu-zis prin intensiune – (De ce oare, de vreme ce avem extesiune şi intensitate, să nu avem şi intensiune şi extensitate?) îmi trăiesc acum şi aici viaţa povestind-o.

Şi acum şi aici ţin de actualitate, care nutreşte şi topeşte succesiunea timpului, aşa cum eternitatea o învăluieşte şi-o îmbină.

Duminică 3-7

Citind azi o istorie a misticii filosofice din Evul Mediu, am dat din nou peste acea formulare a Sfântului Augustin din Confesiunile sale unde zice (cartea 10, cap. 33, n. 50) că a devenit o problemă pentru el însuşi, mihi quaestio factus sum1 – căci prin problemă trebuie să traducem quaestio – Şi eu mi-am devenit problemă, chestiune, proiect pentru mine însumi. Cum se rezolvă asta? Făcând din proiect, traiect al problemei, metablemă; luptând. Şi astfel, luptând, civilmente, adâncindu-mă în mine însumi ca problemă, chestiune, pentru mine, voi trece dincolo de mine însumi, în interior, concentrându-mă pentru a mă iradia, şi voi ajunge la Dumnezeul actual, la cel din istorie.

Hugo de la Sfântul Victor1, misticul din secolul al Xll-lea, spunea că a te înălţa la Dumnezeu însemnează a intra în tine însuţi şi nu doar a intra în tine, ci a trece dincolo de tine însuţi, în cea mai adâncă intimitate – în intimis etiam seipsum transire – într-un mod de nerostit, şi că intimitatea cea mai adâncă este tot ce e mai apropiat, ceea ce e suprem şi etern. Şi prin mine însumi, trecând dincolo de mine, ajung la Dumnezeul Spaniei mele în această experienţă a exilului.

Luni 4-7

Acum că mi-a venit familia şi m-am instalat cu ea, pe timpul lunilor de vară, într-o vilă, în afara hotelului, am revenit la anumite deprinderi familiare, şi, printre ele, la aceea de-a mă distra jucând de unul singur cărţi, făcând adică, între ai mei, pasienţe1, cum se zice aici, în Franţa.

Pasienţa care-mi place cel mai mult este una ce lasă un spaţiu de manevră, deşi nu mare, pentru calculul jucătorului. Se întind cărţile pe opt rânduri de câte cinci pe verticală – sau cinci rânduri de câte opt pe orizontală – şi se caută să scoţi de sub ele aşii şi doii, aşezând cele treizeci şi două de cărţi rămase pe patru şiruri verticale de la cele mai mari la cele mai mici şi fără a-şi urma două de aceeaşi culoare, adică unui fante de tobă, de pildă, nu trebuie să-i urmeze un şapte tot de tobă, ci de orice altă culoare dintre celelalte trei. Rezultatul depinde parţial de felul cum începi; trebuie să ştii, aşadar, să profiţi de hazard. Şi nu alta e arta vieţii în istorie.