Cuvânt înainte
Yüklə 247,71 Kb.
|
|
Cuvânt înainte Scriu aşa cum simt,dragă cititorule:uneori mai cald,alteori mai tăios,uneori mai siropos,alteori prea acid,pendinte de felul în care simt relaţia mea, cu evenimentele petrecute pe gogoloiul care ne adăposteşte pe toţi şi cu contemporanii mei. E simplu - îmi pun pe versuri sentimentele. După ce termin de sculptat conţinutul ,cu dălţile limbii şi ale gândului, mă transform în critic acerb, şi-mi trec creaţia prin sita şi prin dârmonul regulilor literare, dar şi sufleteşti. Dacă îmi place cum sună ,şi-mi bucură auzul şi sufletul, atunci mă învrednicesc ,să ţi-o trimit şi ţie, spre a ne bucura împreună de rodul relaţiei mele cu Muza. De asta cred eu, că poezia mea este mai întâi sentiment,şi abia după aceea construcţie literară. Sentimentul ca poezie sau poezia ca sentiment? Te las pe tine,dragă cititorule,să hotărăşti,să dezlegi cimilitura,după ce-mi vei citi versurile,pe care, în cartea de faţă, ţi le ofer cu respect şi cu sinceritate. Nicolaie Dincă ATINGEREA MUZEI (versuri cu uşoare pretenţii de poezie) 
MOTTO:”Homo sum,humanum nihil a me alienum puto.” Atingerea Muzei Eu scriu,atunci când scriu,pentru că simt, Că vine magic Muza,şi mă vizitează, Îmi dăruie ideea,la care eu consimt, Figurile şi rima,şi verbul,îmi dictează.
Aşa cum cred că-i bine,şi fără stăvilar, Mă-ndeamnă a-l aşterne pe alb,şi mai pretinde, Doar să respect cuvântul,şi să nu fiu vulgar. M-a învăţat de tânăr,că versul înseamnă viaţă, Imagini şi esenţe,frumos dar şi grotesc, De care-a spus atâta,îndemn dar şi povaţă: Chemarea mea mi-e dată ,ca să le zugrăvesc. Aşa că de-aia scriu eu,precum vedeţi că scriu, Iar de-oi lovi pe unii,pe alţii oi amuza. Nu mă mai schimb acuma,cel puţin aşa ştiu, Că nu-mpac toată lumea,dar nu-mi trădez nici Muza. UN SFAT Când...
Când sufletul ţi-l arde dorul, Când viaţa ţi se pare grea, Închide-ţi uşa cu zăvorul, Şi sparge-i timpului ulciorul, Soarbe-i prea-plinul : Amintirea !
Să rătăcească prin trecut, Judecă-ţi faptele de-a rândul, Păstrează râsul,bunul,blândul, Şi-alungă tot ce-a fost urât ! DE DRAGOSTE Dacă... Dacă luna când apare, Tremurândă pe cărare Şi sfioasă ,vei veni, Vei găsi la mine-n suflet, Multă dragoste şi cântec, Şi un teanc de poezii.
-Străluciri de întunerici- Ar privi adânc în mine, Ar găsi aici izvorul, Care să le-aline dorul Şi aleanul să le-aline. Dacă paşii tăi se-ndreaptă Către mine,când te-aşteaptă, Fremătând inima mea, Îmi fac braţele o lume, Numai pentru tine anume, Să fii fericită-n ea. Simt a dragostei fântână, Cu licoare cristalină, Ce-n mine sălăşuieşte. Dacă dorul mi te fierbe, Nu-ţi fie teamă,nici te pierde, Bea din ea ,te răcoreşte ! .............................. S-au întâlnit pe cărare, Pe-nserate,când apare Pe bolta-nstelată luna. Suflete de dor atrase... Sărutări pe buze arse, Cădeau una-câte-una Bine ai venit....... Bine ai venit, iubito!Dac-ai şti, Ce mult te-am aşteptat să vii, Şi cât am plâns în nopţile târzii, Hălăduind pe străzi pustii. Bine ai venit, iubito!Dac-ai vrea, Aş presăra petale-n calea ta, La fiecare pas câte o stea, Şi-apoi, la cap de drum, inima mea. Bine ai venit, iubito!Ştii că eu, Am aşteptat să te întorci mereu, Şi n-ai să aflii, cât mi-a fost de greu, Să fii departe de sufleţelul meu. Bine ai venit, iubito!Tot ce-aş vrea, Este să stau de-acum în preajma ta, Să-ţi ctitoresc un templu-n casa mea. Bine ai venit, iubito,draga mea ! Cadoul
Un sărut meşteşugit, Pe guriţa de safir? Ţi l-am pus c-un trandafir Roşu ,cald ,ca dragostea, Un trandafir de vis,iubita mea; Un bobocel de foc,catifelat Trimis în gând prin mii de rugăminţi, Să vezi că n-am uitat, Plăcerile fierbinţi Şi nopţile cu lună, Pe care le trăirăm împreună. L-am sărutat ,ca roua dimineaţa, Să-i sorb dintre petale, Arsura şi dulceaţa Săruturilor tale. Iubita
Toată lumea îi şopteşte, Că iubitul o amăgeşte, Că se-nşală,că greşeşte, Că pân’ la urmă plăteşte....
Mă alintă îngereşte, Mă ia-n braţe ştrengăreşte, Cu privirea mă vrăjeşte, Cu dragoste mă-nveleşte, Şi-mi spune că mă iubeşte, Sufleţelu-mi răcoreşte. Să n-o iubeşti nebuneşte ?! Fata din vis Adrianei Clepsidra de catifea, Strecura trup de cafea, Şi culori de paradis, Mi te zugrăveau în vis.
Şi vibra parcă aevea, Răspândind un parfum scump... Eu,te priveam cu ochi tâmp, Şi-ntindeam spre zarea fiinţei, Braţe avide ale dorinţei, Îndemnat de pofte-ascunse, Şi de gânduri nepătrunse. Ce simt,să-ţi spun,luai avânt: ...Nu-mi ieşi nici-un cuvânt... Limba-nnota parcă-n tină, Pe sub bolta palatină, Sau umflată,ca-n deşert, Era,iar eu- mut,inert.... Ai plutit pe lângă mine, Luându-mi minţile cu tine. Ai zburat...m-ai părăsit... Şi-apoi,Doamne,...m-am trezit! Ochii tăi Ochii tăi sunt trişti, Şi suferi; Pot eu dorul Să le-alin? Poate de mi i-ai da Mie, I-aş înveseli Puţin. I-aş pupa Pe lacrimă, Să le sorb Seva durerii, Şi le-aş da Cu patimă, Din fiorii Mângâierii
Prima dragoste Ani mulţi am crezut ,că iubirea-i o floare. Iar noi, gâze, ce gustăm din petalele ei. Târziu am aflat, că iubirea nu moare, Doar noi, ne tot trecem,şi tot singurei.
Credeam că trăiesc cât Matusalem; Doar când ne suflă moartea în sfeştnic, Vedem cât de mici şi vremelnici suntem. Ce jertfe-am făcut pe altarul iubirii, Ce fete au plâns !...ce fete am plâns!... Bătusem timid la porţile fericirii, Când prima săgeată, în piept mi-a pătruns....... Şi-acum o visez:cu părul sălbatic, Cu ochii de neguri,cu zâmbet divin.... O,cât am iubit-o...ca un fanatic... Mi-a luat ani de zile ,ca să-mi revin. O ţin şi-acum ascunsă în mine, Şi sunt aşa sigur, că tot o iubesc. Când voi pleca pe cărări celestine, Tânăr şi veşnic,tot mai sper s-o-ntâlnesc. Uneori
Uneori te simt, În nopţile mele, Însingurate şi reci, Cum vii ca o fantomă, Ca o nălucă a dragostei, Mă săruţi şi-apoi pleci. Ce vis frumos,iubito !... Îmi este atât de bine... Mă tem să deschid ochii, Când mâinile îmi spun, Că nu eşti lângă mine. Uneori mai plec, În vis, către tine. Plutesc spre lumea ta, Şi mă despart de mine. Atunci,dacă noaptea Te va adia, Caldă şi suavă, Atingerea mea, Să nu tresari iubito, Trezeşte-te uşor, Îmbrăţişază-mi sufletul Hoinar şi iubitor! E obosit şi singur, Şi tot ce el ar vrea, Este să-l culci cu tine, Lângă inima ta. Despărţire Luminiţei
Tu plecaseşi..... Ochii mei îţi urmăreau Mersul săltat de copilă Şi unduirea formei tale, Departe...... în zare. Ideile mi se spărgeau chinuite în gând: Oare ,când te voi mai vedea ?! Oare, când.......?! M-am întors învins Şi am plecat trist, Strivind sub paşii mei, Atât de grei, Măreţia prafului, Şi ascultându-l plângând: Oare,când ne vom mai vedea?! Oare,când...?!
Despărţire (variantă)
Mâna mea rămasă-ntinsă, Implorându-te aşadar, Încerca să te cuprindă, Încerca să te convingă, Să mai stai,dar...în zadar. Mersul săltat de copilă, Unduirea formei tale, Ochii mei le regretau, Însă te-ai pierdut în zare..... Fără sens şi fără milă, Paşii tăi se-ndepărtau. Când dragostea apune.... Cumplit e-acum ,când dragostea apune, Să ştiu ,că soarta ne va-ndepărta! Rănit şi-nsingurat, când voi rămâne, Să vii,zadarnic voi mai aştepta.
Speranţele sub pietre funerare, Cuvintele fierbinţi le laşi nezise, Picuri în suflet lacrimile amare, Iar amintirile dispar ca fumul, Suflat,plapând,de vânt din lumânare... Doar nările-ţi mai simt acum parfumul, Rămas,discret,în urmă ,la plecare. Să scapi de gândurile-ntunecate, Că tot mai sper ,să mi te răzgândeşti! (Ştiu căile inimii cât sunt de încurcate, Şi de hălăciugoase ,atuncea când iubeşti). Reîntâlnire Ca doi străini ne întâlnim, Şi ne zâmbim,şi ne privim Ca doi străini,şi-oricine ar şti, Privirile de ne-ar citi, Că ne iubim.
Ca şi cum azi ne-am cunoscut, Dar mă-nfior,căci mâna ta, Odată,păru’-mi alinta, La început.
Relicvele unei iubiri, Ce încă dor,însă trăim, Sărmane suflete hrănim Cu amintiri. Durere de antracit Eu am iubit odată, Cum nimeni n-a iubit, Un îngeraş de fată, Ce,Doamne,...mi-a murit.
Cu suflet pustiit.... Credeam că nu pot duce, Durerea de-antracit. Un moş mi-a data povaţa, Albit şi gârbovit, Mi-a spus să lupt cu viaţa, Şi-aşa m-a sfătuit:
Luptă ca să-i faci faţă!... Ce-am tras eu,nu-ţi pot spune, Că mi-ar mai lua o viaţă.
Mai tristă sau mai bună, Nu te uita, băiete, Nu te uita în urmă ! Dorul să-l scoţi din minte, Să nu-ţi spui că „nu pot”, Viaţa merge-nainte, Iar omul uită tot ! Parfum de vinovăţie
Când pleci de pe perna, Rămasă pustie, În urmă persistă Parfumul tău De vinovăţie, Cu aromă intensă De fals adevăr, Şi proba păcatului -Firul de păr-. Pleci să-i dai Soţului tău Săruturi fierbinţi, Şi promisiuni şi rugăminţi, Şi apoi,când el Nu te poate vedea, Vei reveni dornică Pe perna mea. Tinereţe
Unde te grăbeşti? Ai mai putea sta Şi ţi-aş spune poveşti.
Mai multă-nţelepciune, Şi vorbe dichisite, Şi cu parfum ,ţi-aş spune. Că nu m-ai învăţat tu, Toate câte le ştiu, Şi nu mi-ai mângâiat tu, Adesea, sufletul pustiu? Mai învăţat,să fur pe nesimţite, Polenul dulce-al buzelor neprihănite. Şi câte pozne ,câte ghiduşii, Mi-ai tot făcut,de când eram copii! Şi-acum te-ndepărtezi..... Ce-o să se mai întâmple...? De ce-mi tot aranjezi Părul alb de la tâmple.....? TRISTEŢI
Tristeţe de iarnă Pustiu îmi e oraşul, şi inima pustie, Tremur şi-ţi aştept paşii, iubiţii paşi să vie,
eu te aştept, Căci ţi-am păstrat iubito, un loc la mine-n piept. Mă arde adânc tristeţea, cu focul ei de ger, Dorul mă viscoleşte , ridic ţurţuri spre cer. Pustiu îmi e oraşul şi străzile pustii, Sunt singur printre vise, sunt singur şi tu ştii. Tristeţe de primăvară A sosit adineaori, După Dragobete, Cu parfum,iarbă,culori, Şi cu flori în plete. Întâi i-am simţit suflarea, Netezind cărările, Şi păsări umplură zarea, Începând cântările. Ne învăluie un zumzet – Cântec de verdeaţă -, Şi toţi trăitorii ,încet, Se trezesc la viaţă. Sunt atât de mulţumit...! Să chiui îmi vine, Dar aş fi mai fericit, Dac-ai fi cu mine. Ţi-aş atârna ghiocei -Cercei la urechi-, Ţi-aş dărui ochii mei -Nestemate vechi -.... Dar nu eşti,iar eu sunt trist, Când frumos e-afară, Şi-aş plânge,însă rezist, Doar că-i primăvară. Tristeţe de vară Cum să pleci....?! De mi-ai spune măcar, Ce-am să mă fac singur, Răvăşit şi hoinar, Singur sub soarele Canicular. Speram să te-ntorci, Şi am tot aşteptat.... O clipă în urmă Nu te-ai uitat.... Şi gândul mă chinuie : De ce-ai plecat ?!... Ce vreme,ce secetă, Şi ce pojar! Pârlite cad frunzele Încă din Gustar. Pârjolit sufleteşte, M-am tot întrebat, Ce este cu noi, Şi ce s-a-ntâmplat, Ce ne desparte... De ce-ai plecat?!... Din cer stropesc îngerii Cu chihlimbar... Se scutură norii... -Plouă-n zadar -, La mine în suflet E arşiţă iar. Puhoaie inundă Pământu’-nsetat, Dar nu pot să ascundă Abisul lăsat, La mine în suflet, Când ai plecat. Tristeţe de toamnă Picături de ametist Cad peste oraşul trist, Şi-n jalnica lor cădere, Parcă picură durere.
Adumbresc norii pustii, Iar un vânt hoinar tăios, Suflă rece şi-arţăgos. Frunzele se zbat rănite, De dureri nebănuite, Îndemnându-se dugos, Care-ntâi să pice jos. Iar în acest trist melanj, Oamenii din peisaj, Trişti,voioşi,îndrăgostiţi, Se strecoară zgribuliţi DE VIAŢĂ
Se nasc copiii,iar când ţipă, Parcă-nţeleg cuvântul lor : „De ce mai m-ai făcut mămică, Dacă îmi este dat să mor? Pentru un moment de fericire, Cu-o viaţă trebuie să plătesc? Când greşesc eu,de ce îmi ies din fire, Şi de ce îi iert pe alţii, care îmi greşesc? Şi ce fel de dreptate-i asta, Să-mi spui tu mamă, ce m-ai zămislit, Să plec, când eu mai vreau a sta, Să nu mă satur niciodată de trăit?” Eu
Care-am râs ades de-a vieţii soartă. Ori am râs-plângând de soarta mea, Când urgia m-a lovit vreodată.
Pentru unii,însă, mai puţini la număr; N-am primit favoruri şi n-am dat în dar, Aşa importante încât să le enumăr. Mi-am urmat cărarea crezând cu tărie, Că dacă-ţi fac bine,îmi răspunzi la fel, Şi chiar de mi-am seama, c-asta-i o prostie, N-am regretat gestul, nici măcar niţel. Am trecut prin toate, câte mi s-au dat, Când cu bucurie,când cu suferinţă, Şi-acum, cred că toate mi s-au întâmplat, Nu predestinate ci în consecinţă. Fii om !
Aş fi putut să fiu o floare, Aş fi putut să fiu un pom, Dar soarta mea,necruţătoare, A hotărât pe scurt: fii om !
Sau să înnot în iaz,puteam fi peşte, Dar soarta-mi zise iar, necruţătoare: Hei,omule,eşti viu?Iubeşte! Ori apă puteam fi-un râu sau mare- Sau elf nemuritor,cum se zvoneşte, Dar soarta-mi fu din nou necruţătoare: Fii om,luptă cu viaţa şi trăieşte! Puteam fi stâncă,să mă-ncing sub soare, Sau iarbă,ce se uscă şi-nverzeşte, Dar soarta stabili, nepăsătoare: Fii om,iubeşte,mori,...zâmbeşte! Pădurea Te vizitez ades când trec prin sat, Ţi-adulmec hulpav aerul curat, Mă doare-n suflet,că te-au retezat, Deşi,când eram mic,m-ai speriat. Ţi-aduci aminte,când m-am rătăcit, În negura frunzişului tău înverzit? Mi-ai arătat, ce simte, când e încolţit De oameni,animalul hăituit. Apoi,puii tăi rupţi mi-ai arătat, Şi ,că te doare fiecare ,am învăţat, Vieţuitoarele tu mi le-ai prezentat, Şi,adormind sub cer,m-ai protejat, Iar umbra ta, de soare m-a păzit. După-amiezi,apoi,când m-am trezit, Pe vechi poteci, tu mai călăuzit, De am ajuns acas’ spre asfinţit. Pădure,toată noaptea te-am visat; În ziua aceea m-ai rebotezat, Că ai făcut dintr-un copil bărbat. De-atunci eu nu te uit.Nu te-am uitat. Eu vin la tine acum,cu păru-ncărunţit; Tu-ntinereşti mereu,eu am îmbătrânit. O să rămânem veşnic,cum ne-a fost menit: Tu sora mea cea bună,eu piciul rătăcit…. Iar mai târziu,când mă vor fi-nhumat, La umbra caldă a ta, las să fiu aşezat, Prin rădăcini,cu seva,eu voi fi ridicat, Să mângâi etern cerul,care ne-a vegheat. Copilă…. Adelinei
Îmi doream, să mi te văd crescând, Însa soarta mă condamnă fără milă, Să creşti lângă mine doar în gând.
Adormeai plângând de supărare, Tati ai fi vrut lângă pătuţ să-ţi stea, Să-ţi sărute părul la culcare. Te-am văzut pe când erai la şcoală, Şi veneai acasă supărată; Parcă-ţi simt durerea colosală, Că pe tine nu te-aşteaptă-un tată. Bănuiesc ce tare putea să te lezeze , Când erai aşa de bucuroasă Şi nu avea cine să te-ncurajeze, Când veneai cu note mari acasă. Eşti acum frumoasă domnişoară, Educată, aşa cum ţi-ai dorit, Şi îmi reproşez (a câta oara?!) Că nicicum eu nu te-am sprijinit. Gândul c-ai crescut sub un alt nume, Face să mă simt ca un proclet; Nu-i pedeaps-aşa de grea pe lume…. Cum să-ţi şterg eu lacrima din suflet?! Tatălui meu (in memoriam)
Sub fruntea ta,tot timpu’-ngândurată, Tu ai ascuns mereu păreri de rău, Că nu-mi poţi lua,ca orişicare tată, Câte-un cadou,pentru copilul său.
Şi te revăd întotdeauna trist, Fumând,preocupat de toate-cele, Ţigara cu miros de tractorist. Şi ai muncit şi te-ai zbătut prea mult, S-avem noi toţi,ai tăi,în cas’ de toate, În schimb,purtai ce pe-un odor de cult, Cămaşa răscusută pe la coate. Şi-aşa simţeam, în fiecare zi, Cum se topeşte-ncet inima-n tine; Mă minunam,cum de puteai zâmbi, Când te durea, să-mi spui că totu-i bine. Te-ai dus din timp,răpus de boli, Şi-mi este atât de dor,şi-mi e şi jale! Adese-aş vrea,din criptă să te scoli, Să-mi iau adio ,la pieptul dumitale. Mă rog la Dumnezeul drept să-ţi deie, În Rai, un loc mai bun şi liniştit, Şi îngeri blânzi prin Căile Lactee, Pe care nu le-avuşi, cât ai trăit! La moartea fratelui meu -elegie- V-am părăsit în grabă,vă rog să mă iertaţi! Acum mă plimb cu îngerii prin zările albastre, Şi vă iubesc din ceruri.Voi să nu mă uitaţi, Să mă purtaţi în gândul şi sufletele voastre!
Poate c-am fost chemat ori poate m-am grăbit, Când mă ucise boala cu junghiul ei perfid, Nici timp de despărţire,de voi,nu mi-am găsit . Aici e-atât de bine: toţi sfinţii sunt cuminţi, Ambrozia e bună,eternitatea-i vastă; Dar dor tot îmi mai vine, de fraţi, de voi părinţi, De neamuri ,de copii şi de tine nevastă.
Şi-aş reveni-ntr-o clipa la voi, dac-aş putea, Dar scrie-n Rai pe-o poartă, că viaţa-i trecătoare, Iar noi datori cu toţii , să ne trecem prin ea. Te-aud de-aici copilă, te simt micuţa mea, Durerea ta mă scurmă , şi-aş cere- un strop de viaţă La Domnul, doar o oră, numai atât să-mi dea, Să pot să-ţi alin dorul şi să te strâng în braţe. Tu, vezi, trăieşte bine,şi fă ce ne-am promis, Şi să nu laşi oprelişti în calea ta să stea, Că tati te iubeşte şi te alintă-n vis, De-aici , de sus,din ceruri veghează asupra ta! Rămâneţi toţi cu bine!Cerul să v-ocrotească! Mă duc printre iluzii, cu sfinţii să mă plimb. Vă spun „la revedere!” ,în ordinea firească, Atât dacă dă Domnul,nu cer nimic în schimb. Accident
Lacrimile ce continuau să-i şiroiască De pe obraji pe pieptul lui plăpând; Se aşezase lângă mama lui pe targă, Se tot ruga la Domnul s-o trezească, Şi-o mângâia pe frunte suspinând. Pe ea o mai avea pe lumea asta; Pe tata i-l omorâse cu drenzina, În munte,când monta nişte piloni, Şi iată că-l lovi din nou năpasta, Când îi lovi şi mama cu maşina, Unul, pe trecerea de pietoni. Când a văzut că nu vrea să frâneze, Maşina aia scumpă ce se-apropia, Cu-o forţă supraomenească, L-a luat în braţe ,ca să-l protejeze, Bolidul a lovit-o doar pe ea, Şi-a demarat fără să se oprească. Sinistră
Poate noaptea n-ar fi sumbră, Şi nici teamă nu ţi-ar face, Chiar de fulgeră sau tună, De n-ar colporta din umbră, Cu mintea să ţi se joace, Câinii ce urlă la lună. Urletele lor în noapte, -Rugăciuni la zeităţi-, Lungi lugubre şi fierbinţi, Parcă sunt din Hades şoapte, Trimise prin vietăţi, Ca să te scoată din minţi. Şi-atunci crezi că te găsiră Toate relele din lume, Şi te temi să n-o păţeşti, Că pe loc te năpădiră Nişte frici ascunse,anume, De ţi-e frig dar năduşeşti. Dar îţi spun că toate acestea Se petrec în mintea ta; Noaptea n-are nici-o vină, Nici urletele de sub stea. Pe toate le vei uita, Când vei ieşi la lumină. Undeva...o cruce Undeva,în lume, a murit un om, (Era un miez de vara aşa fierbinte !) L-au îngropat apoi lângă un pom, Doar nori-şi mai aduc de el aminte. I-au pus acolo creştineşte-o cruce, Unde l-au plâns o vreme toţi ai lui, Să-i fie martoră unde se duce, Să nu se spună că-i al nimănui. Arareori îl mai tămâie-o rudă, Şi-aşează câte-o floare lângă cruce; De bate vântul crucea,ploile de-o udă, Rămâne răstignită în răscruce. Îi vizitează un băiat şi-o fată, Ce se întreabă ţinându-se în braţe: „A râs şi el,a plâns şi el, odată?... Şi fete, câte-o fi iubit în viaţă ?” Ei pleacă apoi, tinându-se de mână, Iar crucea mai adastă lângă pom, Acolo unde-i pusă, de oameni, să rămână, Şi să păzească, pe cel ce-a fost un om. DE ATITUDINE
De patria... Nu pot Patria mea,nu mai pot Ţară, Să mai tac şi să rabd iar şi iară; Nu pot să mai tac ,după ce am văzut, Cum te-au tranşat şi cum te-au vândut, Nu pot să mai tac ,când ticăloşia S-a întins ca o pacoste peste România, Când conducătorii ei şi-au mâncat omenia. Cum să mai tac când,peste noapte, Ţi-au înstrăinat hoţii avuţiile toate, Şi ne-au spus nouă cu neobrăzare, Că jaful acesta-i ...Privatizare! Acum strig pentru Tine,pân-or auzii, Şi se vor alătura ,alte sute şi mii: „Patria e-n pericol,apăraţi-o cu pieptul, Când o pierd trădătorii,să-i gonim avem dreptul! Nu suntem singuri căci cu noi se ridică, Truditorii din fabrici şi ţăranu’-n opincă, Iar pământul străbun parcă vibrează subţire, Când ne îndeamnă şi eroii din cimitire. Plecaţi dar lotrilor ,nu mai chinuiţi Ţara, Lăsaţi-ne ,să-i ducem,noi,sărmanii,povara !”
Doină falsă (de of ? de jale?...) Frunză verde „na, că-ţi iau”, Toţi şacalii latră:”miau!”, Şi straşnic se străduiesc, Burţile de-şi ghiftuiesc.
Că păduchii o sug de sânge, Să-şi facă avere lor, Lor şi strănepoţilor. Şi iar verde „rabd şi tac”, C-o veni un pui de dac, De păduchi s-o curăţească, Şi să ni-i zburătăcească. Verde,din nou,”rabd, da’ cât?” , Nu mai pot,mi s-a urât! Trebuie toţi să ne urnim, Hotărâţi şi-uniţi să fim, Că nu pot ei să-mpuiască, Cât poporul să prostească, Orişicât s-ar strădui, Când vrem a-i înlocui. Dialogul surzilor
Tot ce se putea fura, Au condus-o nişte unii, Care n-au vrut altceva. Noi strigam din partea asta: „Nu mai furaţi ,bă,staţi aşa, Mai opriţi-vă năpasta, Că nu mai avem ce mânca!” Ei,puţini dar plini de vervă, (Le simţeam batjocura): „Graşilor,nu mai mâncaţi ,bă, Ca s-avem noi ce fura!” Japoneza pseudo-elegie Se agita stafia întunecată a cerului, Schimonosită de ură, Către duhul neobosit al pământului, Duşman vechi şi neînfrânt încă. El o ameninţa scuturându-şi Munţii ascuţiţi către ea, Şi aruncând cu pucioasă. Pe urmă,a ridicat din umerii lui înalţi De valuri,s-o ajungă,străduindu-se strajnic..... Dar degeaba şi fără spor. La rându-i vrăjitoarea nebună, Blestemând înverşunată, Îl stropea cu lacrimi otrăvite, Aruncând spre el metale grele Şi raze ucigătoare, De ochi ascunse, Care să-i ardă obrazul.... Iar la mijloc noi- Nişte gâze. Slatina 22.03.2011 .......după marele cutremur.... Abisul
Ascuns de cuvântul necântat, Mi s-au năruit speranţele şi visul, Şi am revenit confuz şi speriat.
Hălăciugul limbii încâlcite, Sau cel care-o scrie o alege, Cât să n-aibă nuanţe explicite. Este dificil să înţelegi nimicul Zugrăvit de muşte pe tavan, Şi-am ales să îmi păstrez tipicul, Versul să-mi rămână clar,uman. Autori profunzi, ca unt-de-lemn-ul, Ne-nvaţă pe net de după click, Să lăsăm toţi rima şi catrenul, Că sunt anacronice şi de nimic. Nume mari,zise de anvergură, Adulaţi de trepăduşii mici, Ce pe lângă cei pe care-i tot înjură, Sunt ca lângă foc un licurici, Îşi expun un...conţinut bezmetic, Pe care şi-l aclamă reciproc, Susţinuţi prin critică frenetic, De un ins de nu-l pricepi deloc. Sincer,cred că ei toţi au concepte, Cum că poezia nu-i talent sau vers, Şi cum, astfel , lumea nu vrea să-i accepte, Îşi creează propiul univers. De vorbă cu văru’meu, Mărin al lu’Sorescu I-auzi,vere Mărine, I-auzi ce zâc ăştia, Care se ceartă cu literele, Astronomii cuvintelor,cum ar veni, Că se uită la ele cu un ochean, Pe rând,ca la moară,şi-şi dau cu părerea, Dând din cap îngânduraţi, Ca să pară mai interesanţi, De chiar crezi ,că se gândesc; I-auzi:că să nu mai scriu eu ,aşa, Mai ca văru’ Adrian, (Să-i fie ţărâna uşoară!), Că ,zâc că, nu mai e la modă, Auzi,că nici ca tălică să nu prea mai scriu, Că prea le-ai spus pe-nţeles; Auzi,să scriu mai încocleţat, Că nu trebuie să înţeleagă ei mare lucru, Din ce scriu eu acolo, Că dacă nu înţeleg ei acum, Or înţelege alţii mai târzâu, Cine ştie?... -Bă,frati-meu,păi ,lirismul?! Ce-i facem? -Dă-l, mă,în aşa-şi-pe-dincolo!Ce nevoie ai de el? -Bine,bine,dar epitetul,metafora,gâdiliciul ăla al poeziei... Ălea ,care te ung pe sufleţel,ce le faci?! -Bagă-ţi-le-n ...unde vrei! Auzi şi tălică daravelă a dracului! Cică ,să amestec aşa cuvintele, Cam cum le-ai arunca cu lopata, Să nu-nţeleg nici eu, ce-am scris acolo. Să rămână, ăla care citeşte, cu deştiu-n gură, Ce mai,să stea ţuţ!? Tălică,ce zăci ,vere Mărine, Ce părere ai ,de chestiunea asta cu ghivent? O fi bine aşa? Nu zici nici tălică nimic?Taci? Cred şi eu, că te lăsai mut cu treaba asta... Da’ ce-ţi bat eu capul cu afaceri d-ăştea, Că ăştea, de-ţi spusăi eu,sunt probleme pentru ăi vii..? Tălică....să-ţi fie ţărâna uşoară !! Chinul actorului Distins poet cu scrierea-ncâlcită, Gândeşte-te, când scrii, la cel care-o recită, Închipuie-ţi actorul, spunând celui ce-ascultă, O cruntă făcătură,o nulă absolută! Nu chinui actorul cu versul care n-are, Nici sevă şi nici rimă,cuprinse-n exprimare, Ce nu poate transmite rolul jucat de el, Că n-are ce transmite –mesaju-i puţinel-! Când versul scris de tine de la lirism se-abate, Ce vrei să transmiţi lumii,nimicuri importante?! Actorul are suflet,are simţiri profunde, Dar dacă versu-i putred,emoţii poate-ascunde? El mângâie cuvântul,înnobilează rima. Îţi încântă ascultul şi-ţi bucură inima. Actorul are viaţă,fiinţa poţi să-i simţi, Cu versurile-ţi moarte îl poţi scoate din minţi. Ele este tandru,aspru ,ascuns dar şi deştept, Nu-i umili talentul cu versul tău inept! FABULE ŞI EPIGRAME
Elefantul şi asinul (fabulă de format clasic dar cu conţinut actual)
Amandoi cînd pui erau, După cum voia stăpanul La o iesle se hrăneau. Elefantul-măgădanul- Mânca mult peste tain, Pe când asinul sărmanul Se mulţumea cu puţin. Trecu vremea şi crescură, Cum oricine a crescut, Unul mare cât o şură, Altul mic şi amărât. După grindină cât bobul Şi nişte veri secetoase, Proprietarul lor -neghiobul- Fără nutreţuri rămase, Supărat merse hainul Să le spună celor doi: -Trebuie să scad tainul La vreunul dintre voi. Elefantul atunci sare: -Stăpâne,de la asin Să iei partea cea mai mare, Că el mănâncă puţin, Lui i-ajung două-trei paie, Că are stomacul mic, De-i dai apă şi bătaie, Nu-i mai trebuie nimic! Atunci stăpânul -amarul- Ascultând de honănaie, La asin merse cu parul, Să-l snopească in bătaie. Se opuse atunci măgarul: -Stai ,stăpâne! Ia stai…frate! Eşti gata să dai cu parul, Ia gândeşte cu dreptate! De mic puţinel mi-ai dat, Ca să-ţi ingraşi elefantul; Am tăcut şi am răbdat, El s-a îmbuibat,umflatul. Şi să nu-l crezi doar pe el, Când se plânge că nu are, Foamea ne roade la fel, Şi p-ăl mic şi p-ăla mare! Din ce-i dai lui să mănânce De-i iei sfert n-o simte el; Nu se-ngraşă,dar o duce Bine,şi ai lui la fel. Din hrana de zile triste De-mi iei sfert,sărăcesc rău. Aşa nu poa’ să reziste Nici-unul din neamul meu. Se opri atunci stăpânul, Şi-ncepu să se gândească, Cum egal să-mpartă fânul, Şi corect să-l drămuiască. ……………………………………… Aşa-i şi-n zilele noastre, Tot cel gras strigă că n-are, Cu obraji de neamuri proaste Şi zmintită nepăsare. Zeci de ani s-au îmbuibat Şi ne privesc azi de sus. Noi am stat şi am răbdat, Şi cât de rău am ajuns. Omul din fabula mea, S-a oprit să chibzuiască, Hrană vitelor să dea Aşa-ncât să nu greşească. În schimb azi conducătorii Lovesc rău doar în cei mici, Nu-şi ating susţinătorii, Parcă ne sunt inamici. Cum vin ei în faţa noastră Şi ne mint aşa senini, Cum că iarba e albastră, (Ăştia chiar ne cred….asini !), Şi că din leafa lor multă, De iei sfert dă tot atât, Cum ai lua din leafa brută, De la unul amărât.! In concluzie ,niciodată Ca acum ,de rău, n-a fost. Săracă ţară bogată, Tare eşti condusă prost!
Şi MORALA ni se-arată: Bogatul celui sărman N-o să-i creadă niciodată. Ceartă la palat ( Câinele ,Găina şi Râsul) -asemănarea cu evenimete reale este întâmplătoare...oare...oare...oare...?!-
Pe gălbuia Găinuşă, Ce cuibul şi-a aşezat, La domnul Râs lângă uşă. Domnul Râs e domnitor, Că nu erau lei în ţară (!), Dar e şi răzbunător, Şi pe câine-l dase afară. Bănuind că-n făcătură, Găina-şi băgase ....ciocul, Fără mare tevatură, Vru să-i scuture cojocul. Prin urmare,s-o înşface, Câinele sări decis... Dar primi două scaltoace, Care aproape l-au ucis. Pe când se dezmeticea, Auzi,cu chiu cu vai, Pe Râs care îi zicea: „Hă,hă...u,bă, tu-n cine dai? Nu ştii că-i găina mea, Că ştiu şi copiii-n şcoli? Dacă te mai legi de ea, Îţi dau de nu te mai scoli!” Dacă un pic de minte ai, MORALA asta s-o-nveţi bine: Vezi în ce găină dai, Că nu ştii cine-o susţine ! Leul bătrân
Că nu ştim,cât mai are până moare, Şi-acuma,se trezi un Lup hapsân, Care sări,să-l muşte de picioare. Urla,că fu un rege cam netot, Ce le-a dat Urşilor prea multă miere, Că el le-ar fi dat numai o labă peste bot, Dacă ar fi avut,în timpul lui ,putere. Leul a fost izgonit, mult timp, pe-afară, Când regatul a avut un Porc stăpân, Apoi,Cucuveaua,nu-l primi în ţară, Iară Ţapul îi dădea doar fân. Măcar Porcul ăsta,poate fi-nţeles, Fiindcă,vezi,cu Ursul şi-alte lighioane, Îi luară tronul şi,binenţeles, Culcuşul,să doarmă-ntr-ale lui saloane. Mai târziu şi ăilanţi, toţi, s-au revoltat, Şi-nţeleşi cu Ursul, omorâră Porcul De Crăciun,(păcat!),şi ne-au încântat, C-o să schimbe lumea,dar i-au luat doar locul. Pe Leu îl cunoaşte lumea, încă şi acum, Şi chiar îl confundă ,des, cu a sa ţară, Dar la el acasă, se miră unii cum Să-l facă mai aprig şi mai rău de ocară. I se reproşază,insistent,constant, Cum că l-a trădat şi-ucis pe Paraleu. Însă pentr-un lucru atât de important, Judece-l istoria şi Dumnezeu! Tânăr ,necopt Leul,ăsta-i fu păcatul, Fu minţit de unii ,lângă el sus puşi. Paraleul lupta, să-i redea regatul, Împărţit hoţeşte între Şerpi şi Urşi. Şi era puternic,şi era măreţ, Şerpii,Urşi,Hiene,toţi voiau să-l prindă, Aşa că-l popriră noaptea-ntr-un coteţ, Iar Leul l-a dat Urşilor,ca să îl ucidă. Ce vrea el,acuma,sărmanul istovit? Vrea culcuşul lui din tinereţe, Că-i sătul de cât fu hăituit, Şi vrea linişte la bătrâneţe. Când ai vândut ţara pe bucăţi, Pe degeaba,ca un prost stăpân, Nu poţi spune,c-a ceda nu poţi, Culcuşul din urmă Leului bătrân. MORALA
Îi dau roată corbii şi-alţi hoitari, Să se-nfrupte din destinul său, Să arate lumii c-au fost tari. Fabula fără morală Râsul este o pisică, Însă mult mai mare, Care, la fel ca şi ea, Ascunde ştiţi –voi-ce, Iar dacă cumva-l vede, Şi râde-un oarecare, El zice,că acela ce a văzut, Nu-i acel ce. Minciună,nesimţire, Sau daţi-i voi alt nume, Metoda asta este Specific pisicească, Dar este ruşinoasă, Când e făcută-n lume, De Râsul nostru,care Se-ntâmplă să domnească. Aşa făcu odată, Când şi-ascundea produsul, Şi erau mulţi de faţă, Chiar şi un Şoricel, Care văzând ce face, Zâmbea mirat,intrusul, Şi se uita ,sărmanul, De jos în sus,la el. Şi cred că la-ntrebat şi: -De ce faci asta ,nene? Poate te vede vreunul,
Râsul nu îi răspunse, Făcea cu-o Iapă glume, Da’-i arse,mişeleşte, O labă peste bot. Aşa-l văzu Ariciul, Şi-mprăştie prin lume, Voind să-i dea Râsului, Aramele pe faţă. Când l-întrebară unii, Râsul prinse a spune, Că Ariciul n-a văzut bine, C-atunci era cam ceaţă, Iar ce văd ei prin poze, De fapt nu-i laba lui, O fi căzut vre-o frunză, Sau poate e o floare, Ori poate,din greşeală, Vre-o aripă de Pui, El n-a lovit cu laba, De frică să-l omoare.... Ehei,a curs cerneală multă, Ba s-au făcut şi filme, S-au beştelit în piaţă, S-au judecat la stat, Dar Râsul ,domnitor fiind, S-a judecat pe sine, Şi, doar din întâmplare, Procesul a câştigat. …………………….. Mai ales când ajungi Domn, Şi n-ai învăţat asta-n şcoală, Nu uita,să rămâi Om, Şi că-ţi trebuie MORALĂ ! Epigrama fără conotaţii („mulţumindu-i” lui csibi barna) Văzurăm c-a spânzurat, A Tribunului momâie, Şi-am simţit ce i-am fi dat: I-am fi dat cu toţi tămâie, Fiindcă este plin de draci. Nu ştiu cum de-l rabdă ţarna!... De-azi pe unu' prost să-l faci, Nu-i zici "PROST BÂRNĂ " ci...BARNA ! Yüklə 247,71 Kb. Dostları ilə paylaş:
|