Mihai Eminescu, luceafărul culturii româneşti Gerhardt Gabriela, C. S. E. I. nr. 1-Sibiu

Mihai Eminescu, luceafărul culturii româneşti

 

Gerhardt Gabriela, C.S.E.I. nr.1-Sibiu

 

             ,,Să vă trăiască Mihai şi să aibă noroc în viaţă!” şi-a încheiat slujba de botez preotul Ioan, după ce l-a scos din apa caldă a cristelniţei, prăvălindu-l în albitura crijmei. Pruncul Mihai şi-a domolit scrâncetul doar cât a fost afundat gol-goluţ în scăldătoare, apoi a răcnit ascuţit, de-a răsunat Biserica Uspenia din centrul Botoşanilor.  Deşi se făcuse focul, în biserică era răcoare şi noul vlăstar putea să răcească. Aşa că naşa l-a îmbodolit la iuţeală, grăbindu-se să-l ducă foarte aproape, în casele părinţilor de pe uliţa cea mare. Mama Raluca, mărunţică şi robustă, zâmbea fericită din ochii negri, visători, înconjurată ca o cloşcă de mulţimea odraslelor. Ilie i se agăţase de fustă iţindu-se şi el spre frăţiorul din crijmă, adică pânza nouă în care l-a înfăşat naşa. Tatăl Gheorghieş, un munte de om, îşi mângâia ţanţoş mustaţa, bucuros că nevastă-sa îi mai dăruise un băieţan. Iar bunicul pruncului, stolnicul Vasile Iuraşcu, părintele Ralucăi, care iscălise registrul de naşteri în calitate de naş, pofti lumea la cumetrie, în odăile pe care i le dăduse fetei sale ca zestre. Mihai adormise în plapumă. Ajungând acum în salonul încălzit de acasă, mama Raluca îi descoperi faţa, ca să-l vadă toţi. Râdea prin somn micuţul şi musafirii ştiau, după o credinţă populară, că îl mângâie Maica-Domnului. Era un semn bun.

        Ultimul vlăstar al Eminovicilor, boiernaşi din Moldova de Nord, văzuse lumina zilei chiar în acea casă botoşăneană, în zorii lui 15 ianuarie 1850. Întruchiparea lui omenească, spun unii, poate fi de origine dumnezeiască, legându-se fabulos cu astrele. Se spune că atunci, în miezul veacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă, cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul.

        Anul care începea-ziceau cărţile străvechi şi înţelepte- se afla sub stăpânirea Planetei Venus, numită în popor Luceafăr. Sclipirea aurie a astrului, în acea dimineaţă fericită, era tocmai acel semn divin prevestitor că, în spaţiul al bătrânei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafărul culturii româneşti.

        Mihai era, exact ca-n poveste, al şaptelea din cei unsprezece copii zămisliţi de soţii Eminovici:Raluca (Ralu) şi Gheorghe (Gheorghieş). Strămoşii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse origini etnice-persană, armeană, albaneză, turcă, suedeză, poloneză, bulgară, sârbă sau ruteană-sunt ţărani români, veniţi poate din părţile Blajului, pe nume Eminovici sau Iminovici, şi trăiau în satul Călineştii lui Cuparencu, de lângă Suceava, ca muncitori ai pământului. Un Petrea Iminovici, căsătorit cu Agafia, este pomenit în condicile parohiale şi s-ar fi născut pe la 1732. Fiul acestora şi bunicul lui Mihai, Vasile Eminovici, născut prin 1780, a fost cântăreţ bisericesc în satul natal şi a avut şapte copii. Tatăl lui Mihai, Gheorghe fiind primul născut (10 februarie 1812) a învăţat carte la Suceava cu dascălul Ioniţă. Energic şi perseverent, intră în slujba boierului Jean Mustaţă, care îl duce din Bucovina la Dumbrăveni-Botoşani, unde acesta arendase o moşie de la marele proprietar Balş-căruia avea să-i fie ulterior administrator şi om de încredere. Mama lui Mihai, Raluca ori Rareşa, era fiica stolnicului Vasile Iuraşcu de la Joldeşti şi a soţiei acestuia, Paraschiva.

        Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca la 29 iunie 1840 şi va primi, titluri de boierie măruntă (sulger, căminar-1848).Socrul Vasile Iuraşcu, naşul lui Mihăiţă, i-a dat Ralucăi o dotă bunicică (3000 de galbeni). La care se adăugau aceste case de lângă Biserica Uspenia-Botoşani.Plus moşia Orăşenii, din vânzarea căreia căminarul Gheorghieş ia în arendă moşia Durneşti, dinspre Prut până la mutarea în conacul de la Ipoteşti. Din această căsătorie se nasc unsprezece copii. Fraţii şi surorile lui Mihai sunt: Şerban (n. 1841), Nicolae (n.1843), Iorgu (n.1844), Ruxandra (n.1845), Ilie(n.1846), Maria, Aglaia (n.1852), Harieta (n.1854), Matei (n. 1856) şi Vasile. Copii soţilor Eminovici n-au moştenit vigoarea fizică a tatălui şi din cei 11, trei au murit la vârsta copilăriei (Ruxandra, Maria şi Vasile) , Ilie la 16 ani, Iorgu la 29 , Şerban la 33, Mihai la 39, Nicu la 41 şi doar Aglaia la 54, iar Matei la 73 de ani.

        La vremea când conacul Ipoteşti e terminat şi Eminovicii ajung, în sfârşit stăpânii moşiei (288 fălci moldoveneşti cu arătură şi pădure), Mihai trăieşte aici împreună cu familia anii minunaţi ai copilăriei fără griji.Gospodăria căminarului Gheorghieş şi a căminăresei Raluca devine, pentru cei mici, un cuib de viaţă neastâmpărată, de năzbâtii memorabile şi bucurii trecătoare.

        Ce pozne făceau, de-au rămas de pomină în amintirile de familie? Se ascundeau în lada de zestre a mamei, încât ieşise unul, de acolo, uns ca dracul de la lumânările de seu. În ogradă, zburdalnicii se războiau cu gânsacii. Se zice că Mihai avea o mai veche, duşmănie cu acest neam păsăresc. La curtea boierului Balş din Dumbrăveni, cică a prins nişte pui de gâscă, le-a retezat capetele şi le-a aşezat purcoi în mijlocul ogrăzii, faptă pentru care a simţit pe spinare usturimea ,,Sfântului Neculai”, mânuit cu asprime de tataia Gheorghieş. Iar la Ipoteşti, Mihăiţă prindea bobocii şi-i închidea în cuşcă, aşteptând să cânte precum canarii. Ba mai mult! Rătăcind la lacul din codru, unde se scălda ceilalţi plozi, cică prindea fără frică raci şi şopârle, şerpi neveninoşi şi broscoi cât palma, băgându-i în traistă şi aducându-i acasă, de se speria mama Raluca. Iar ajutat de Ilie, prietenul de joacă, Mihai culegea melci din tufişuri şi-i înhăma cu aţişoare la cojile de nucă, zicând că-s boi trăgând la car:

   ,,Copii eram amândoi

     Frate-meu şi cu mine,

     Din coji de nucă car cu boi

     Făceam şi înhămam la el

     Culbeci bătrâni cu coarne

 

     Şi el citea pe Robinson,

     Mi-l povestea şi mie,

     Eu zideam Turnul Vavilon

     Din cărţi de joc şi spuneam

     Şi eu câte-o prostie...”

        În toamna anului 1858, spre seară în timp ce Mihai citea cartea despre Robinson Crusoe, fratele lui Ilie îl strigă să vină repede la masă. În acea seară după cină, glasul sever al tatălui său îi spune că va merge şi el la Cernăuţi pentru a învăţa carte. Răspunsul băieţandrului cel visător, răspunde cu un glas nesigur, strângând subsuoară cartea ,,Mda, tataie !” Şi iată-l pe copilul de 8 ani, trecând graniţa Moldovei de Sus şi intrând în lumea ceva mai civilizată a Bucovinei, ţinut românesc încorporat în Imperiul Austrio-Ungar.Trăsura arătoasă a Eminovicilor, trasă de cai înspumaţi, pătrundea pe străzile pavate ale oraşului Cernăuţi.Mihai era impresionat de arhitectura clădirilor improvizate şi forfota mulţimii pestriţe: români, poloni, armeni, evrei.

        Ca de obicei, căminarul porunci surugiului să oprească acasă la profesorul Aron Pumnul, cărturar revoluţionar patruzecioptist pribegit la Cernăuţi, care ţinea în gazdă copii de români din Moldova.Când îl întrebă profesorul pe Mihai: ,,Vrei să înveţi carte? Să devii om mare?” şi primind răspunsul ,,Cum să nu vreau? Cine învaţă carte are patru ochi...” îi plăcu tare mult cărturarului ardelean . Aşadar, copilul Mihai frecventează clasele a III-a şi a IV-a la Şcoala primară

greco-orientală numită ,,National-Hauptschule” având învăţător pe Iancu Litviniuc. La început i-a fost greu, necunoscând bine limba de predare germană, dar termină clasa a III-a al 15-lea dintre cei 72 de colegi şi clasa a IV-a al 5-lea dintre 82 de colegi. E adevărat, asprimea şcolii nemţeşti, cu program milităresc, îl cam supără, visând la libertatea şi ispitele vieţii neastâmpărate din cuibul părintesc. Dorul de mamă, de casă, de natură îl determină pe Mihai să fugă singur, pe jos, la Ipoteşti. Dar biciul usturător al tatălui Gheorghieş l-a făcut să se întoarcă la Cernăuţi, ca să ispătească şcoala primară.

         În toamna anului 1860, după o vacanţă zbenguită la ţară, îndârjitul părinte Gheorghieş Eminovici umple din nou trăsura cu băieţii, calabalâc, provizii de iarnă, trecând vama Mihăileni în Bucovina încorporată atunci în Imperiul habsburgic. Tatăl îl înscrie şi pe Mihai la K.K.

Ober-Gymnasium din Cernăuţi, şcoală de înalt prestigiu, care îl vrăjbea pe căminar.

         În prima clasă secundară de la Liceul german (1860-1861) învaţă trainic, ca-n şcoala primară, gândindu-se cu frică la biciul tatei şi cu jenă la dojanele mamei, care-i dădu-se un şal turcesc să nu răcească peste iarnă. Dascăl la gramatică şi literatura română îi era cărturarul Aron Pumnul, care era foarte mulţumit de evoluţia micului Eminovici, care citea cu pasiune nemaipomenită cărţile din biblioteca sa particulară şi din cea a gimnaziului.

        La română era excelent, iar la istorie foate bun.Dar, în clasa a II-a, deodată,  merge precum racul. Ce se întâmplase? Vioiul şi vorbăreţul copil de 12 ani, după orele de studiu intens, se ducea cu gimnaziştii pe o toloacă (un maidan) unde participa vara la jocurile cu mingea, iar iarna la datul pe gheaţă. Curios din fire şi şpriţar, ca orice copil, se dedase şi la jocul de cărţi. La lumina unei lumânări de seu înfipte într-un cartof, Mihai pierdu...şalul turcesc dăruit de mamă.

        În iarna 1861-1862, se afla în gazdă la un birjar, Nicolae Ţârţec, înghesuit într-o cămăruţă cu alţi colegi ca scrumbiile într-un poloboc. Era frig şi primeau mâncare proastă. Uneori seara, băieţii primeau de mâncare porumb fiert în lapte. Înfometaţi, furau mere şi făceau povidlă din poame. În asemeanea condiţii nu puteau învăţa. Aşa se face că, rămânând în urmă cu lecţiile şi primind note rele, Mihai fuge iarăşi de la şcoală, îndreptându-se cu frică spre Ipoteşti. La rugăminţile mamei, biciul tatălui rămase în cui alegându-se cu o morală dulce. Numai, că în zori când să plece în zori la drum, Mihai o tuleşte pe după bisericuţă, luând-o iepureşte la deal, spre Botoşani. Căminarul cu slugile călăreţe îl prinde pe  Mihai, îi aplică o bătaie soră cu moartea şi-l duce legat la Cernăuţi.Dar, degeaba! Tot a rămas repetent.Mihai a trebuit să repete clasa, dar după vacanţa de Paşti, nu mai apare înscris în cataloage.Semn că părăsise şcoala cu încuviinţarea căminarului înfrânt. Dar, mai avea o şansă : să continue studiile liceale în particular.

        Cum arăta adolescentul Mihai? Prietenul său Ştefanelli îl descrie astfel: ,, era mic şi îndesat, cu părul negru şi frunte lată, faţa lunguiaţă, ochii mari, dar vii, coloritul feţei întunecat, prin care străbătea însă rumenelea sănătoasă a obrajilor”.

        Fiind acum ,,privatist”, nu mai era zilnic legat de şcoală. Se pregătea în particular, cu gând să isprăvească, totuşi, Liceul german şi să urmeze Universitatea din inima Imperiului austro-ungar, Viena. Aşa că putea călători în voie de la Cernăuţi la Botoşani şi Ipoteşti.

        În satul copilăriei îl atrăgea mereu prima sa iubire, oglindită pe larg în poeziile viitoare. Era o fată frumoasă, cu ochii mari şi cozi lungi, care-i săgetase inima junelui amorezat. Se zice că o chema Casandra Elena şi era fiica lui Gheorghe Alupului. Arăta ca o floare albă de cireş. Se plimbau prin lunci, apoi prin codru, până la lacul fermecat. Se ţineau copilăreşte de mâini. O ridica de subsuori, când se urcau în scânciobul din Botoşani, unde plecau împreună de sărbători. Iar seara pe deal, când buciumul suna cu jale, Casandra şi Mihai se vedeau sub un salcâm, rezemându-şi capetele unul de altul. Rămâneau acolo până când apărea pe cer luna cea sfântă şi clară.

        După moartea celor patru fraţi Ruxandra, Maria, Vasile şi Ilie, Mihai presimţea că tragediile familiei nu se opresc aici. Încercările vieţii începeau să-l maturizeze atât de devreme. Înainte de plecarea la Cernăuţi, Mihai a văzut-o pe Casandra pentru ultima oară. Stătea rezemată de portţă împletindu-şi cozile.Imaginea primei iubiri l-a urmărit peste tot, ca o umbră.

        Mai apoi, când realităţile vieţii vor răzbi tumultuos în lirica poetului, iubita de la Ipoteşti, moartă la 19 ani, va fi evocată în poezii memorabile : De-aş avea, Din străinătate, De ce să mori tu, Mortua est, Iubitei, Aveam o muză , Floare albastră ...

  ,,Şi te-ai dus, dulce minune,

   Şi-a murit iubirea noastră-

   Floare albastră! Floare albastră!...

   Totuşi este trist în lume!”

        Moartea îi seceta pe cei dragi din jur. De aceea, veselul adolescent devine trist, grav, pesimist. Fratele Ilie, părtaşul jocurilor de copii, răpus de tifos, iubita Casandra cea gingaşă ca floarea albă de cireş, răpită de zburător. Iar, la numai 47 de ani, dascălul şi mentorul lui Mihai stă în patul morţii.E chiar Ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, 24 ianuarie. După ce au vorbit în limba germană despre marii scriitori, deodată cărturarul Aron Pumnul cu buzele uscate, şopteşte în limba română, continuând o idee ,,Să-ţi iubeşti întotdeauna poporul şi limba, fiul meu. Poporul este trupul naţiunii, iar limba sufletul. Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea fără limbă...” Profesorul moare cu dorul de Transilvania.Mihai îl plânge în hohote.Aşa la găsit prietenul său Ştefanelli, care apoi îşi aminteşte că, în aceeaşi seară, Eminescu i-a citit poema ,,La moartea lui Aron Pumnul” compusă în acea zi dureroasă.

        Toporaşii primăverii 1866 îl scot din vizuina iernii.Citise enorm şi, desigur, scrisese un caiet de poezii. După povaţa lui Aron Pumnul pleacă spre Blaj pentru a-şi da examenele pentru mai multe clase .Oprindu-se la hotelul ,,La calul alb” din Târgul Mureş, se împrieteneşte cu doi tineri seminarişti, care-l pofteşte la masă. Şi ei mergeau la Blaj ca să urmeze cursul de teologie.Seminariştii, cei care râseseră în sinea lor de hainele sărăcuţe ale lui Mihai, aveau să rămână uimiţi de cultura acestuia. Le recita poezii de Vasile Alecsandri, cânta balade vechi, le spunea poveşti adunate, le vorbea despre marii luptători ai românismului transilvan Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu. Se auzeau şoapte: ,,e aici Eminescu...” Când au văzut cum arătă, multora li s-au făcut milă. Avea ghetele rupte, surtuc rupte la coate, pantaloni flenduriţi. În vârful unui băţ, ca ciobanii, ţinea un fel de traistă.Dar acolo erau cărţi şi caiete.I-au dat să manânce, deoarece era rupt de foame. Nu mai avea nici un galben în buzunar, ci numai paşaportul şi nişte acte.Dormea unde era primit şi mânca de unde căpăta. Un preot i-a dat o pălărie moale, neagră, numai să ascundă căciula în traistă.

         Trăind din mila altora, când i-au venit de acasă 5 galbeni, Mihai a cumpărat un sac de grâu, l-a măcinat, şi-a făcut la brutăria Blajului, un cuptor de pâini, pe care le-a împărţit calde acelora care-l ajutaseră cu mâncare.

          În asemenea condiţii, mai rele ca la Cernăuţi, n-a reuşit să înveţe pentru trecerea examenelor. A aşteptat până toamna să primească banii de la Ipoteşti, dar galbenii trimişi târziu de tată au ajuns după ce Mihai părăsise Blajul, plecând la Sibiu, în căutarea lui Neculai, care deja plecase la Timişoara ca ,,scriitor” al unui avocat. Aşa că, la vremea strugurilor, era în mizerie cu hainele destrămate şi picioarele goale. S-a îndurat un teolog, şi i-a dăruit o pereche de ghete, ca să-şi poată continua drumul. Paşaportul fiind expirat, este ajutat de Popa Bratu din Răşinari, bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, să treacă în mod clandestin graniţa austro-ungară spre ţara sa, România, furişându-se prin potecile ascunse ale munţilor.

         Străbate tot aşa Oltenia şi Muntenia, atras de Bucureşti, unde îi murise fratele Ilie de tifos. Apoi, merge la Giugiu admirând Dunărea bătrână, unde slujea ca hamal în port, ca să-şi câştige pâinea de toate zilele.Aici dă de el şeful unei trupe de actori ambulanţi, Iorgu Caragiale.Îl angajează ca sufleur şi transcriitor de roluri, până se destramă trupa în 1968.După aceea îl angajează ca secretar Mihai Pascaly, în trupa sa teatrală, cu care se face un turneu prin Transilvania şi Banat.

Revenit la Bucureşti, din toamna anului1868 până în vara anului 1869 este ,,sufleur II şi copist” la Teatrul Naţional. Cunoaşte în profunzime arta dramatică şi continuă asiduu să scrie versuri, deşi publică puţin. În martie 1969, Mihai Pascaly îl încântă cu ideea unui turneu teatral prin Moldova şi Bucovina. Dispăruse de pe meleagurile natale de trei ani şi nu voise să dea nici un semn de viaţă. Acum îl rodea un dor ascuns în suflet să se întoarcă.

La 19 ani, era îmbrăcat în straie frumoase, îi stătea bine cu plete lungi, răsfrânte peste rever. Era îndrăgostit de o tânără din trupă, Lina Popescu, care devenise muza din unele poeme. La 2 octombrie 1869 se înscrie la Universitatea din Viena studiind până la sfârşitul lunii iunie 1872. După vara anului 1872 petrecută la Iaşi se înscrie ca student ordinar la Universitatea din Berlin aprofundând filozofia până la începutul lunii iulie. Vreme de peste două săptămâni călătoreşte cu trenul de la Berlin la Konigsberg iar de acolo prin Prusia, Silezia, la Cracovia şi Lemberg în căutarea unor documente privind istoria românilor.

În perioada iulie 1874-octombrie 1877 este directorul Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor al ziarului ,,Curierul de Iaşi”. În anii 1877-1883 funcţionează la ziarul ,,Timpul” din Bucureşti. Între timp este lovit de soarta neândurătoare la data de 13 august 1876 la Ipoteşti, de moartea dulcei mame Raluca.

Eminescu o cunoaşte mai îndeaproape pe Veronica Micle la Viena în anul 1972. Prietenia dintre Emin şi Veronica este cea mai frumoasă din istoria literaturii române, fiind cunoscută până şi de copiii mici. Amândoi s-au născut în anul 1850 (el la 15 ianuarie, ea la 22 aprilie) şi amândoi s-au stins în anul 1889 (el la 15 iunie, ea la 6 august). N-au reuşit să se căsătoreacă, dar dragostea lor a fost adâncă, dincolo de răutăţile unor semeni. Mihai chiar dacă era îndrăgostit de Veronica, nu putea s-o uite pe Casandra, iubita lui de la Ipoteşti.,,Îngerul blond” a devenit doamna Micle la vârsta de 14 ani având două fiice Valeria şi Virginia. Soţul ei Ştefan Micle era profesorul de ştiinţe fizico-chimice, rectorul Universităţii din Iaşi. În 1879, Veronica rămâne văduvă, săracă, fără sprijin material. După o lună şi jumătate Mihai este văzut împreună cu Veronica. Este prezentată lui Iacob Negruzzi drept logodnica lui.

Mai târziu, trăind ea la Iaşi, el la Bucureşti, s-au gândit să se căsătorească, însă criticul Maiorescu şi junimiştii au acţionat cu brutalitate pentru a-i dezbina şi a nu se îndeplini acest vis frumos. Maiorescu spunea că, dacă poetul se însoară, ,,nu va mai plânge aşa de frumos”. În mai 1880, rodul iubirii lor, copilul lui Emin şi al Veronicăi se născuse mort.

Târziu, amândoi şi-au dat seama că au fost victimele unor intrigi din culise. Dar nu mai puteau îndrepta lucrurile. Eminescu se îmbolnăvise cumplit şi, după ani lungi de suferinţe şi rătăciri, când s-au văzut atât de rar, Mihai s-a stins din viaţă (15 iunie 1889) . A fost înmormântat la Cimitirul Bellu în capitală. Supărarea şi regretele o stăpâneau pe Veronica, după ce s-a stins ,,Luceafărul”. Plecă la Mănăstirea Văratec, unde obişnuia să se odihnească vara, în nişte chilii curate, cu măghiran la fereastră şi molizi în ogradă. Călugăriţele au istorisit, că la 3 august 1889, Veronica era melancolică şi, uitându-se în pârâul limpede de munte, parcă l-a văzut, în oglinda apei, pe dragul ei Emin surâzând. Viziunea a tulburat-o, întorcându-se acasă. Avea insomnii şi stări depresive. Se credea vinovată şi-i încolţi gândul sinuciderii. Înghiţi un flacon de arsenic, dorind să se ducă, mai repede, dincolo...la Emin al ei. În acelaşi an moare sora lui Mihai, Harieta şi la sfârşitul anului când copii cântau colinzi se prăpădeşte scriitorul Ion Creangă. Se spune că un junimist l-a întrebat odată pe Eminescu ,,Ce tot vorbeşti cu Creangă? „ Ştiţi ce-a răspuns?  ,,Vorbim şi noi ce ne trece prin minte!”

Se spune că în buzunarul de la haina pe care o purta Mihai Eminescu în momentul morţii,se aflau, scrise de mână, poeziile ,,Viaţa” şi ,,Stele în cer”.

,, Când aud vreodată un rotund egumen,

Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,

Povestind că viaţa e calea durerii

Şi că pocăinţa urmează plăcerii,

Mă întreb: ,,Acesta poate ca să ştie

Cum este viaţa, cum cată să fie?.”

Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,

Varsă raze slabe pasurilor mele,

Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,

Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;

Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte

Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte...” (Viaţa – M. Eminescu)
Bibliografie
Crăciun Boris, Eminescu şi copiii,Editura Porţile Orientului Iaşi, 1994

Creţu Ştefănuţa, Drăgoi Gabriela, Faifer Florin,Lăzărescu Ion, Mănucă Dan, Simota Algeria, Şuiu Rodica, Teodorescu Alexandru, Teodorovici Constantin, Teodorovici Maria, Volovici Leon, Zăstroiu Remus, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1979