Mihail sebastian între scriitura intimă

centenar mircea eliade şi mihail sebastian

MIHAIL SEBASTIAN ÎNTRE SCRIITURA INTIMĂ

ŞI MĂRCILE IDENTITĂŢII PROBLEMATICE

Conf. univ. dr. Simona Antofi

Universitatea „Dunărea de jos”, Galaţi

Toute la littérature de Mihail Sebastian est une confession – directe ou indirecte – et l’histoire d’un esprit agressé par l’Histoire et par ses propres peurs. Les angoisses de l’homme malheureux, l’inconstance des femmes, la perte des amis, la crise de l’intellectuel dont les valeurs sont écrasées par la guerre, le statut de Juif, tout cela se retrouve, dans la littérature, comme les caractéristiques d’une condition humaine particulière. L’image de la solitude, ainsi que les formes utopiques de liberté se rapportent constamment au sujet humain qui (se)raconte en regardant son image, reflétée par l’oeil- miroir des autres.

În De două mii de ani..., Sebastian vorbeşte despre „voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei. Nu orgoliu. Nici timiditate măcar. Ci fireasca, simpla, involuntara rămânere a ta, în tine. Uneori aş vrea să mă pot depărta de mine fizic şi să mă pot privi dintr-un colţ al odăii cum vorbesc, cum mă agit, cum sunt vesel, cum sunt trist, ştiind că nu sunt nimic din toate acestea. Dublu joc ? Nu. Altceva, altceva.¹” Iar câteva pagini mai departe, adaugă: „Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă o dată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui...”²

Existenţa lui Mihail Sebastian – intelectual rafinat, cu o structură spirituală scindată – s-a consumat sub semnul unui “contratimp” perpetuu şi tragic – în termenii Dorinei Grăsoiu³, a cărui fundamentală caracteristică o reprezintă raportul de complementaritate tensionată dintre existenţa propriu-zisă şi literatură. Observaţia este veche şi toţi criticii care au abordat, în timp, opera lui Sebastian, au subscris acestei opinii, nuanţând-o, dezvoltând-o şi argumentând-o în mod constant. După publicarea Jurnalului, însă, ea se cuvine reexaminată şi, poate, reformulată – de altfel, cineva făcea, la un moment dat, observaţia că lectura Jurnalului obligă la o relectură a celorlalte scrieri ale lui Sebastian, cu scopul vădit de a reorganiza, sub raportul coerenţei şi al semnificaţiilor, întreaga lui operă. Deocamdată, însă, reamintim punctul de vedere al Corneliei Ştefănescu, punct de plecare şi al demersului nostru : “viaţa constituie pentru el (pentru Sebastian) o experienţă de cunoaştere care se justifică în scris, iar opera este un mod propriu de a-şi învinge singurătatea”⁴.

Creator de controverse poate nici astăzi definitiv stinse, atât în ceea ce priveşte valoarea estetică a scriiturii în sine, cât şi pentru calitatea ei de document moral – al unei conştiinţe de intelectual etniceşte marginal, într-o societate aflată în pragul şi apoi în timpul unor radicale mutaţii politice, sociale şi etnice – şi al epocii, genul diaristic are o retorică şi o poetică proprie şi reprezintă, adesea, un mod indirect de a face literatură refuzând regulile instituţionalizate ale acesteia. Prea cunoscute pentru a mai fi oportună detalierea lor aici, (anti)regulile genului diaristic au fost sistematizate în Ficţiunea jurnalului intim, de către Eugen Simion.

În intervalul anilor ‘30 – ‘40, când tânăra elită intelectuală românească se afla în plină căutare de certitudini spirituale şi morale, prefacerile dure, în plan ideologic şi politic, bătăliile ideologice care se dau, în spiritul radical al epocii, opţiunile pe care le fac oamenii din cercurile sociale prin care Sebastian circulă afectează componente fundamentale ale umanului şi produc derapaje violente şi aproape de neînţeles, chiar şi astăzi, ale unor spirite cu adevărat luminate. Martor lucid şi îndurerat al tuturor acestor fapte, Sebastian se vede afectat în mod direct şi se regăseşte, dincolo de voinţa sa – până la un moment dat, cel puţin – înregimentat într-o categorie etnică care, singură, este chemată să decidă asupra întregii sale existenţe. „Personaj - releu” – în termenii Monicăi Spiridon⁵, Sebastian circulă în mediile politice, artistice, universitare, larg intelectuale ale epocii, amestecându-şi, cu largheţe, iubirile favorizate de boema teatrală cu activitatea de avocat, cu industria show – business-ului, cu mediul universitar bucureştean, cu lucrul la Fundaţiile Regale, cu spectrul politic al vremii, cu lumea bizară şi adesea ingrată a jurnaliştilor sau a Societăţii Scriitorilor. „Harnic cronicar de serviciu”, Sebastian înregistrează cu acribie „spectacolul oferit de Bucureştii vremii”⁶.

Prietenii şi spiritele tutelare par a fi numeroşi – Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, prinţul Antoine Bibescu, Alice Voinescu, Sică Alexandrescu, Alexandru Rosetti şi mulţi, mulţi alţii, binecunoscuţi ca atare. Despre cei mai importanţi dintre aceştia, pentru parcursul spiritual şi afectiv al lui Sebastian, doar câteva vorbe : numărându-se printre spiritele fondatoare ale “utopiei” Criterion, Sebastian se simte ca aparţinând unei familii spirituale de elită – cea legată de prima vârstă a Cuvântului – aceea antiliberală, filocarlistă şi ţărănistă, şi nu atât de orientarea ideologică şi politică a revistei, cât de personalitatea celui care i-a publicat primele articole şi care a lansat, generos, îndemnul la libertatea scriiturii şi a opţiunilor - „Scrie ce vrei” – Nae Ionescu. Structura umană versatilă, oportunismul, accesele de megalomanie, radicalismul opiniilor şi, în final, incapacitatea de a înţelege o largheţe de spirit şi de gândire precum cea a lui Sebastian fac parte din portretul unuia dintre cele mai importante personaje ale scriiturii diaristice.

Prefaţa pe care o scrie pentru romanul De două mii de ani...este cel mai limpede exemplu în acest sens. Derapând – inexplicabil pentru Sebastian, care publică textul din onestitate, din dorinţa de a fi consecvent cu sine şi de a respecta dreptul la opinie, în numele individualităţii ireductibile a fiecăruia – în sensul unui naţionalism ortodox radical, Nae Ionescu îl stigmatizează pe Sebastian, omul şi scriitorul, ca Iosif Hechter, ca simbol şi arhetip al evreului sortit pe veci suferinţei, din pricina erorii istorice tragice comise.

Adept al etnicismului ortodox, al organicismului şi al ideii de colectivitate, adversar declarat al spiritului critic - „noi trăim o epocă de lichidare a spiritului critic” – Nae Ionescu se situează în postura mentorului spiritual care îşi familiarizează învăţăcelul cu feţele răului. Fără a-i afecta structura profund umană – care e raţionalistă şi moralistă, credinţa în ireductibilitatea umană şi valorică a individului, şi în spiritul critic, dublat de luciditate – Nae Ionescu are, totuşi, un rol decisiv în formarea intelectualului Sebastian şi instituie, poate, cea mai importantă componentă dintr-o literatură a limitelor existenţiale şi umane.

În aceeaşi ordined de idei, lui Mircea Eliade, „prietenul cel dintâi şi cel din urmă”, pe a cărui corectitudine spirituală (nu şi morală) Sebastian mizează cu disperare, i se adaugă Camil Petrescu, producător neobosit de „camilisme” privite când cu înţelegere, când cu duioşie, când cu compasiune, dar şi Al. Rosetti, care încearcă cum poate fie să-i facă suportabilă viaţa de cazarmă, fie să-l ajute să supravieţuiască prin scris, sau grupul de critici literari de la Revista Fundaţiilor Regale. Dincolo de toate acestea rămâne gustul amar al stării de prizonierat, pe care îl încearcă deopotrivă scriitorul, ca prim lector al scriiturii sale, şi lectorul din zilele noastre, al singurătăţii arhetipale şi istorice înţelese poate mai puţin ca destin al etniei, cât drept identitate prin suferinţă individuală.

Pe bună dreptate, Dan C. Mihăilescu remarcă „singularitatea poziţiei lui Mihail Sebastian în contextul de atunci al Generaţiei; să fii evreu în plină nazificare a conştiinţelor, să nu alegi calea comunistă a atâtor coreligionari şi să aştepţi lagărul sau moartea, în vreme ce toţi prietenii tăi aşteaptă să fie numiţi sau aleşi pe culmile succesului – iată o condiţie deloc invidiabilă”⁷.

Scriitura lui Sebastian devine, tocmai de aceea, un loc de tensionată întâlnire între sine şi Ceilalţi, un spaţiu în care scriitorul – aşa cum se desenează el în interstiţiile textului – are conştiinţa acută a Alterităţii sale dramatice. Şi, de aici, noi traume spirituale pe care scriitura le înregistrează cu exactitate, cu onestitatea şi orgoliul celui învins de istoria mare, febrilă şi inumană, ca şi de istoria mică, personală, a individualităţii tragice.

Prizonier al timpurilor, controlat, suspectat, urmărit în permanenţă, omul care refuză simbolic uniforma adoptă, în faţa „teroarei istoriei”, singura atitudine şi singura libertate cu putinţă, pe ale căror riscuri şi le asumă deliberat – cea a poziţiei de mijloc: “căutând echilibrul între extreme, chiar dacă în acest punct de mijloc, al conştiinţei critice, el nu-şi descoperă […] decât solitudinea: o singurătate de om normal într-o lume profund dezechilibrată”⁸.

Miza pe singurătate, ca formă de prezervare a libertăţii interioare, este caracteristică “intelectualului de totdeauna, mereu între lumi, mereu între fronturi [...]”⁹. De aici provine ceea ce s-a numit „boicotul istoriei”, în cazul lui Sebastian – respectiv libertatea de a „citi” istoria prin unica grilă admisibilă, aceea a individualităţi superioare prin conştiinţă lucidă şi spirit analitic. Şi tot de aici, din dorinţa de a rămâne mereu fidel sieşi, Sebastian nu acceptă înregimentarea ideologică de nici un fel, cultivă deopotrivă pe adepţii naţionalismului de dreapta, pe simpatizanţii şi pe adepţii Gărzii de Fier, ca şi pe coreligionarii comunişti. Tocmai de aceea, „în plină expansiune a conştiinţei gregare, fie ideologice, fie etnice, fie religioase”, Sebastian îşi asumă „rolul paradoxal”¹⁰ al însinguratului. Supravieţuirea conştiinţei morale nealterate impune aderenţa necondiţionată, definitivă, la o singură utopie – aceea în care, sub semnul libertăţii de spirit, un intelectual evreu poate fi şi român, şi valah, şi dunărean. Iată de ce destinul lui Mihail Sebastian a stat – a spus-o, de altfel, singur – sub semnul lui Might – Have – Been.

Încadrabil în categoria umană a intelectualului problematic, Sebastian – omul, respectiv imaginea sa scripturală, „nu-şi ascunde vulnerabilităţile, derutele, înfrângerile şi nu-şi tăinuieşte vanităţile, alarmele, snobismul”¹¹. Copleşit de certitudinea limitelor existenţiale – eliminat din barou, din circuitele vieţii literare şi culturale, văzându-şi cărţile interzise în librării şi în biblioteci, protagonist al unei istorii de amor care-i întreţine senzaţia de irosire existenţială, de zădărnicie şi de neşansă, Sebastian rămâne, oarecum compensatoriu, un scriitor deosebit de complex : moralist, analist, portretist, prozator, reporter, dramaturg, eseist, critic literar şi muzical¹².

Pentru scriitorul Sebastian – am spus-o şi o reamintim – literatura şi viaţa sunt două vase comunicante (ca şi componentele operei lui, după cum remarca Cornelia Ştefănescu). Literaturizarea vieţii se completează obligatoriu cu dorinţa de a încărca scriitura cu palpitul viu al vieţii. „Scriitorul nu poate să fugă din faţa vieţii”, iar „cu un spirit abstract, schematic şi lucid se pot mânui valori şi idei, dar nu se poate crea viaţă” – iată ceea ce s-ar numi o profesiune de credinţă..

În mod cert omul şi scriitorul Sebastian nu dezertează nici o clipă din faţa vieţii, însă luciditatea, valorile şi ideile angajează o forţă creatoare certă. Poate pentru a se limpezi un atare (posibil) paradox, este oportun să amintim un fragment din Eseuri, referitor la literatura lui Stendhal, şi un altul dintr-un articol despre James Joyce, publicat în Cuvântul, nr. 1437 /1929. Iată-le în ordine : „Literatura ca experienţă de viaţă este o realitate, nu o formulă. Cine nu poate să o verifice în lucrul său propriu, să o cerceteze cel puţin în opera lui Stendhal. Precizia ei acolo este impresionantă”; „Arta lui James Joyce e o dramă de mare viziune interioară, al cărei sens nu e decât soluţionarea problemei sale. Procesele lui de conştiinţă se pun cu o stringenţă, cu o onestitate, cu o dragoste de adevăr, care le împrumută ceva din viaţa implacabilă a sacrificiului”. Iată cum, pentru scriitor, literatura „trăită” poate înlocui oricând viaţa în ceea ce are ea mai individual şi, în acest sens, mai specific.

Acceptat sau nu ca gen de frontieră, Jurnalul evocă criteriile de atunci ale literarităţii, valabile pentru adepţii „trăirismului”, începând cu condiţia autenticităţii. Stilul anticalofil, notaţiile zilnice, destul de alerte şi, desigur, fragmentare, creionează un spirit care, adresându-se sieşi, se dezvăluie fără reţineri, cu toate iluziile, decepţiile şi limitele sale. Acest scriitor, al cărui narator alter ego „citeşte” pictura lui Chagall prin sine însuşi, în De două mii de ani..., pare a-şi prezenta procesul de formare spirituală după tipicul elaborării destinului literar al unui personaj exponenţial.

Este, aici, o luptă tragică cu destinul, pe care o anunţă naratorul problematizant din roman – dar care găseşte soluţia spirituală şi sprijinul arhetipal al casei – simbol al stabilităţii care contrabalansează atât sugestia mişcării continue, reale, de-a lungul istoriei evreilor (ideea de diasporă), cât, mai ales, neliniştea interioară a individului etniceşte marginal.

Dacă primele 100 – 200 de pagini ale Jurnalului scot în evidenţă natura profund umană, vie, a lui Sebastian ca individ, iubind şi fiind gelos, suferind din dragoste, pe măsură ce „teroarea istoriei” sporeşte, toţi şi toate amintindu-i brutal scriitorului că este evreu, destinul său se apropie din ce în ce mai mult de cel al emblematicului Iosif Hechter. Însă pericolul romanţării istoriei unui destin lipseşte cu desăvârşire – fie şi în prima parte – graţie lucidităţii analitice a scriitorului.

De altfel, treptat, şi în bună măsură sub presiunea evenimentelor exterioare, totul se organizează semnificativ şi capătă coerenţă literară. Sebastian are deprinderea de a „citi” literar realitatea, o anumită tensiune literară regăsindu-se, de pildă, în ceea ce Dan C. Mihăilescu numeşte „o carte în carte”¹³, respectiv secvenţele în care scriitorul rescrie literar aspectul de cadril dramatic al raporturilor Anglia, Franţa – Germania sau Germania – Rusia. Analizele geopolitice, extrem de lucide şi de pertinente, confirmate pas cu pas, în timpul războiului, capătă o inedită coloratură literară graţie autorităţii intertextului celebru: Război şi pace, de Tolstoi, La Fontaine şi fabulele sale, sau istoricul Tucidide. Refuzul de a deveni prizonierul istoriei imediate – de altfel, retragerea în literatură sau în muzică este o constantă a spiritului lui Sebastian – face ca reflecţiile asupra istoriei să se deruleze în virtutea forţei artistului de a da o coerenţă proprie faptelor.

Dincolo de pericolul real, care se concretizează pe zi ce trece, scriitura intimă consemnează o căutare a vechilor surse ale represiunilor antisemite. Rădăcinile arhetipale ale represiunilor – modelele arhaice care par a se regăsi, repetitiv, la diferite momente ale istoriei, nu pot explica, totuşi, pe de-a-ntregul, istoria suferinţelor evreilor. Dar ele pot reprezenta o altă modalitate de evadare din istoria imediată, secondată de suita de vise care se rup de realitate pe măsură ce teroarea se accentuează. O oarecare vocaţie fantastică este de reţinut aici, ca şi o oarecare dramatizare a viselor prin regia – indirectă – a intrărilor şi a ieşirilor personajelor prinse adesea în scenarii de groază.

Lupta fiinţei umane cu demonii interiori şi exteriori se teatralizează astfel, spaţiul halucinatoriu nocturn - cu rol evident de debuşeu – organizându-se în virtutea deprinderilor şi poate chiar a structurii de autor dramatic cu obligatorie încărcătură simbolică, a lui Sebastian. Acestei alte forme de detaşare din contingent i se adaugă dialogismul – apar, de regulă în momente de mare tensiune spirituală, dialoguri ale diaristului cu sine însuşi. Explicabilă de asemenea prin structura de dramaturg a lui Sebastian, tentaţia dialogică este şi o „înfruntare a două roluri psihologice” având ca rezultat „o anume stabilitate interioară, prin adâncirea cunoaşterii de sine ca rezultat al unei dialectici a fiinţei”¹⁴. Efectul terapeutic al Jurnalului este şi o formă de catarsis, relectura acestuia – exersată ca exerciţiu reînnoit de luciditate critică – eliberându-l, chiar dacă temporar, pe om de angoasele sale.

O observaţie extrem de interesantă face Matei Călinesu¹⁵, exploatând, de asemenea, fibra puternică a autorului dramatic. Dacă admitem faptul că Sebastian „l-a citit” şi pe Nae Ionescu prin literatură, estetizându-i personalitatea contradictorie, dramatizându-i contradicţiile interne şi proiectându-l, în final, sub puterea unui destin implacabil, ca un geniu înfrânt, atunci cu siguranţă putem admite şi ipoteza conform căreia un posibil model literar al acestui personaj când malefic, când copilăros, când cabotin, când naţionalist fanatic, este Amicul X...

Literatura năvăleşte de fiecare dată asupra vieţii, motivând-o şi dându-i o coerenţă pe care, altfel, viaţa nu pare a o avea.

Un alt punct de contact dureros şi tensionat cu realitatea îl reprezintă muzica. Formă – din nou – de abandonare a realului copleşitor, pasiunea pentru muzică a lui Sebastian stă sub semnul clarităţii structurale a piesei Eine Kleine Nachtmusik – o insulă utopică, precum literatura, precum ski-ul, precum cabana lui Gűnther din romanul Accidentul, sau precum solida şi ferma lume balzaciană a Comediei umane. Dorinţa irepresibilă de a asculta muzică se manifestă şi în plin război. „Enormul libido habendi” de care vorbea George Pruteanu, „înclinaţia sa constantă şi migăloasă de a-şi apropria patrimoniul sonor”¹⁶ reaşează, estetic, coordonatele umanului.

Frumuseţea naturii hibernale, „citite” în pasteluri de către Sebastian, dovedesc enorma – şi senzuala – priză la real a acestuia, căci natura este percepută fizic, aproape epidermic, dar şi pictural şi sensibil, şi, din nou, nevoia de certitudini. Imaginile salvatoare ale Dunării – nu cele reale, ci recompunerea lor în memorie şi în spirit – au o certă disponibilitate literară.

Iubirile lui Sebastian compun un roman de dragoste „de tip analitic, camilpetrescian”, afirmă Eugen Simion, „cu notaţii fine despre sufletul feminin nestatornic” şi cu „închipuirile şi angoasele bărbatului care îşi analizează metodic nefericirile”¹⁷. Literaritatea intrinsecă a scriiturii intime, în acest caz, este susţinută de certele similitudini - predispoziţia analitică, gelozia etc. – dintre Ştefan Gheorghidiu şi naratorul din scriitura confesivă, precum şi de faptul că aceasta din urmă se organizează în funcţie de temele care „pluteau în aer”, în atmosfera literară a vremii.

Naratorul, devenit homme à femmes, nu se jenează să reproducă scene delicate şi, pe măsură ce traversează toate etapele literar – obligatorii ale erosului –  “freamătul adolescentin, exaltarea tandră, luciditatea dezgustată, nepăsarea înflăcărată sau eminesciana « indiferenţă deplină »”, literaturizează, implicit, prin postura de Ladima sau de Swann¹⁸.

Spontaneitatea şi libertatea de expresie dau girul literarităţii „diaristice” scriiturii confesive sau, altfel spus, „esteticul provine din întorsăturile nervoase ale frazelor, din lapidaritatea formulelor fericite, din articulaţiile unor scene nu construite, ci prinse în câteva tuşe rapide”¹⁹.

Ca o ultimă observaţie, merită amintit verdictul categoric dat de George Călinescu, total neîncrezător în miza estetică a scriiturii lui Sebastian. Lovit, cu siguranţă, puternic, scriitorul are, totuşi, forţa să noteze în Jurnal o idee pe care ne vom mărgini a o parafraza : va fi nevoie să treacă 30 – 40 de ani pentru ca un verdict cu o asemenea forţă şi autoritate să se clatine. Lucrul s-a şi făcut şi dovedeşte, o dată mai mult, că pariul pus de Sebastian cu literatura, prin sine însuşi, a fost unul câştigător. Neîncrederea în propria forţă creatoare, senzaţia de secătuire a vânei creatoare – rămân pasagere şi determinate conjunctural. Şansa scriiturii de acest tip poate fi dată de faptul că, astăzi, realitatea sinelui şi lumea Celorlalţi, cândva înfricoşătoare, „nu sunt atât de «oribile» pe cât însuşi Mihail Sebastian le credea. Poate tocmai din această decepţie să rezulte şi caracterul subtil literar al textului”²⁰.

Ceea ce s-ar cuveni făcut de acum înainte ar fi re-lectura scriiturii intime a lui Sebastian într-un dialog fertil cu textele de acelaşi tip – poate cu jurnalul lui Jules Renard, poate cu cel al lui André Gide. Miza unui atare demers ar fi una dublă : ar revizui esteticul pe alte coordonate, l-ar încadra pe scriitor în marele intertext european şi l-ar menţine în actualitate ca profesiune de credinţă cu certă deschidere europeană şi doar astfel dătătoare de identitate, prin „valorile spiritului”, „toleranţă, cultul prieteniei, individualismul ireductibil, proclamarea dreptului la diferenţă”²¹.

Bibliografie

1. 
   Chimet, Iordan, Dosar Mihail Sebastian, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.
   
2. 
   Grăsoiu, Dorina, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.
   
3. 
   Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re – umanizare, Polirom , 2004.
   
4. 
   *** Sebastian sub vremi, Ed. Universal Dalsi, s.a.
   
5. 
   Simion, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
   
6. 
   Ştefănescu, Cornelia, Mihail Sebastian, Ed. Tineretului, 1968.
   

1 Mihail Sebastian, De două mii de ani..., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 35.

2 Ibidem, p. 49.

3 Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 5.

4 Cornelia Ştefănescu, Mihail Sebastian, Ed. Tineretului, 1968, p. 5.

5 Monica Spiridon, De ce scrie M. Sebastian un jurnal ?, în Sebastian sub vremi, Ed. Universal Dalsi, s.a., p. 284.

6Ibidem, p. 285.

7 Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re – umanizare, Polirom, 2004, p. 6.

8 Ion Pop, Un om fără uniformă, în Iordan Chimet, op. cit., p.188.

9 Mircea Mihăieş, Între fronturi, în Iordan Chimet, op. cit., p. 191.

10 Dan C. Mihăilescu, op. cit., p.322.

11 Alexandru George, Suferinţele tânărului Hechter, în Iordan Chimet, op. cit., p. 96.

12 Valeriu Cristea, “Din acceaşi familie”, în Iordan Chimet, op. cit, p.198.

13 Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 61.

14 Dan Mănucă, art. cit., în Iordan Chimet, op. cit., p.326.

15 Matei Călinescu, Generaţia 1927 în România, în Sebastian sub vremi, ed. cit., p. 19.

16 George Pruteanu, Martiriul unui Sebastian, în în Iordan Chimet, op. cit., p. 129.

17 Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 261.

18 George Pruteanu, art. cit. în Iordan Chimet, op. cit., p. 129.

19 Daniel Cristea-Enache, Nae Ionescu – Mihail Sebastia : o influenţă decisivă, în Iordan Chimet, op. cit., p. 227.

20 Dan Mănucă, art. cit., în Iordan Chimet, op. cit., p. 326.

21 Mihai Zamfir, Jurnal, în Iordan Chimet, op. cit., p. 189.