Minima moralia

II

LEGEA MORALĂ

Spaţiul moral • Conduita ca formă superioară a locuirii • Individualul ca obiect al legii morale • Adăpostire şi locuire • Legea morală nu poate fi obţinută inductiv • J. M. Guyau şi ipoteza morală
În greceşte, termenul éthos din care s a alcătuit denumirea tîrzie a „eticii“ însemna, între altele, locuinţă. Componenta spaţială şi arhitecturală pe care acest termen o implică e esenţială, din punctul nostru de vedere, pentru înţelegerea adecvată a legii morale. Căci legea morală e abordată în chip potrivit cînd e privită nu ca o verticală unidimensională sau ca un reper punctual, ci ca desfăşurare a verticalei sau ca iradiere a punctului. Legea morală nu se naşte din confruntarea statică a omului individual cu „imperativul categoric“ al ordinii supreme. E nevoie ca ordinea supremă să intre în mişcare, să producă, prin alunecarea ei peste lume, un spaţiu elastic, faţă de care legea să se comporte simultan ca axă şi ca hotar limitativ: acesta e spaţiul dezbaterii etice. şi e mai important să resimţi eticul ca pe o întindere în care să te poţi înscrie printr o liberă evoluţie, decît ca pe un ordin juridic care te fixează într o pură supunere. Legea morală e teritoriul în cuprinsul căruia omul încearcă să se adapteze la absolut, într un efort simetric cu tentativa absolutului de a se adapta la umanitate. Între o umanitate mărginită la propria ei condiţie şi un absolut inflexibil nu se poate naşte spaţiul moral, ca spaţiu al minimei acomodări existenţiale. Spaţiul acesta e, aşadar, o colaborare a maximei aspiraţii umane cu maxima îngăduinţă a absolutului. El uneşte cel mai înalt punct al lumii cu cel mai de jos punct al geografiilor superioare. Numai în zona de contact dintre aceste două puncte lumea poate fi, cu adevărat, locuită. Iar etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spaţiu în care sufletul să se poată simţi ca şi cum ar fi acasă. Conduita morală nu e, în acest context, decît forma superioară a acelei „locuiri“ (Wohnen), în care Heidegger vedea destinul pămîntesc al omului.

Dacă însă locuirea e o lege a speciei, calitatea locuirii ţine de libertatea ei. De aceea, înţeleasă ca locuire, etica e, inevitabil, un domeniu neomogen, policrom, în care se exprimă mai curînd creativitatea omului decît docilitatea lui. Fireşte, nu oricine e liber să şi construiască propriul cod moral, aşa cum şi ar construi o casă pe gustul său. ªi, de altfel, chiar în acest din urmă caz, trebuie respectate tehnica şi finalitatea universală a construcţiei, aşa încît casa obţinută să nu meargă cu originalitatea pînă la prăbuşire. Dar înăuntrul unei discipline acceptate, fiecare e dator să dea măsura propriei sale confruntări cu arta construcţiei, cu legea. Legea morală nu poate fi o soluţie generică, dată ca atare şi preluabilă ca atare în configuraţia specifică a oricărei existenţe individuale. Ea trebuie să fie, dimpotrivă, spaţiul de rezolvare al fiecărei ecuaţii individuale în parte, riscînd, altfel, să devină un plat „mod de întrebuinţare“ pentru o categorie nelimitată de mecanisme. Legea morală e culoarea pe care o capătă absolutul în mediul unui destin individual anumit. E o rezultantă mai mult decît o premisă: e o operă individuală, o lucrare neobosită a omului, impregnată de personalitatea sa, de drama sa, de traiectoria sa irepetabilă. Omul individual nu şi poate da un mai înalt conţinut de viaţă decît acela de a reflecta asupra combinatoricii posibile dintre datele sale individuale şi organismul megalitic al absolutului. Cu alte cuvinte, fiecare individ uman trebuie să şi gîndească lotul genetic propriu şi propriul „proiect“ existenţial ca pe o întrebare formulată de absolut dinaintea conştiinţei sale. Cum se poate integra expresia caracteristică a fiecărei siluete umane în marele dans al universalului, fără a şi pierde contururile? — iată o formulare posibilă a întrebării etice. Cum poate un om să devină statuie, păstrîndu şi accidentul fizionomic ca pe însăşi menirea sa? Omul individual e „sarea“ absolutului. şi atunci, împlinirea legii morale echivalează cu a da gust bun reţetei cosmice, eliberînd o de entropia unui legalism dietetic. Legea morală — spre deosebire de legile oricărui alt district al cunoaşterii — nu aspiră la impersonalitate. Ea nu vrea să fie o lege a categoriei, ci una a individualului, a excepţiei. Altfel spus, individul uman nu e chemat pur şi simplu să ilustreze legea în mod statistic. El constituie mai degrabă criteriul ei de validitate, substanţa ei vie, agentul care o modelează, instanţa care o confirmă. Fără participarea conştiinţei individuale, a pigmentului solitar din adîncul fiecăruia din noi, legea morală nu e nimic. Nimic decît ordine sepulcrală, delir juridic al unei instituţii care se încăpăţînează să şi impună rigorile într un pustiu...

Legea morală care nu se formulează ca lege a individualului, mai exact ca interpretare individuală a rigorii morale, încetează să mai aparţină unei etici a locuirii, căzînd în mediocritatea pragmatică a unei rudimentare adăpostiri. Adăpostirea e doar un chip al locuirii. E strictul ei necesar. Respectul timorat faţă de un canon etic neînduplecat reuşeşte să ferească conştiinţa de disoluţie morală gravă, tot astfel cum aşezarea sălbaticului sub arcada unei peşteri îl protejează de impactul direct al furtunii. Dar autonomia în raport cu furtuna, pacea domestică, răgazul sublimărilor de tot soiul, pe scurt, forţa de a locui în mijlocul ostilităţii, suspendînd o şi asimilînd o în loc de a o evita umil printr un reflex biologic primar, toate acestea sînt posibile numai cînd gestul — aproape animal — al adăpostirii e împlinit prin inventivitatea locuirii. Majoritatea sistemelor morale nu reuşesc, din păcate, mai mult decît să l pună pe om la adăpost faţă de vacarmul său lăuntric şi faţă de convenţiile cetăţii. E de reflectat la o morală mai ofensivă, o morală în care omul se propune lumii, învăţînd să locuiască suveran în sinea sa, în loc de a se adăposti de sine. Cine se adăposteşte de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în sine, în umbra şi în lumina sa, află, încet încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul începe să vorbească.

Deosebirea fundamentală dintre adăpostire şi locuire se reduce, pînă la urmă, la faptul că cea dintîi poate fi concepută ca o imitatio a naturii, în vreme ce a doua aduce în spaţiul naturii ceva nou. Adăpostirea potenţează ingenios un „deja dat“: coroana deasă a unui copac, concavitatea unui perete stîncos, denivelările unei pajişti. Locuirea e radicalmente creatoare: ea se eliberează de datul conjunctural pînă la a i impune legea ei proprie, distinctă de imanenţa „terenului“. Tot astfel, legea morală vine în lume cu o noutate care nu poate fi obţinută inductiv, din chiar elementele constitutive ale lumii. Ea colaborează cu lumea, dar în numele unui postulat care o transcende.

Bunul simţ e suficient pentru a demonstra imposibilitatea unei etici induse din peisajul uman curent. În acest peisaj, desăvîrşirea etică nu e de identificat niciunde. Există doar o sumă pestriţă de încercări şi eşecuri care, laolaltă, vorbesc, în cel mai bun caz, despre urgenţa unei preocupări etice, fără a oferi însă orientarea ei optimală. Efortul de a induce o etică din registrul contingent al vieţii seamănă cu efortul acelui artist din vechime de a obţine reprezentarea frumosului ideal luînd de la fiecare model studiat partea sa cea mai bună. Rezultatul e fatalmente compozit, factice, o juxtapunere de fragmente disparate care rezumă tendenţios realul, în loc de a i furniza o normă, un spaţiu de emulaţie estetică. Prin comparaţie, vom spune că un spaţiu al emulaţiei etice nu poate fi derivat din substanţa existenţială comună: el trebuie dedus dintr un principiu care, faţă de această substanţă, apare ca nou: pentru a găsi ordinea etică a lumii trebuie să venim asupra ei de sus, să ne aşezăm, ipotetic, într un altceva al ei, într o meta lume. În aparenţă ne contrazicem. Căci, pe de o parte, vorbim de coloratura individuală pe care trebuie să o capete legea morală, iar pe de alta, de imposibilitatea de principiu a unei etici induse, adică a unei etici care să şi extragă norma pornind de la bogăţia imediatului. În realitate, cei doi poli ai demonstraţiei noastre sînt complementari. Legea morală trebuie să exprime destinul individual, neavînd sens ca formulă vidă, ca obligaţie abstractă, impusă nediferenţiat tuturora, dar, în acelaşi timp, aspiraţia etică a individului uman nu se poate înscrie în economia confuză a cotidianului, ci numai în zona de elecţie a unei ordini derivate din ipoteza absolutului. Legea morală e rezultatul unei întîlniri: întîlnirea „cazului“ individual cu arhetipurile comportamentale ale spiritului universal. Legea morală e urma lăsată pe pămînt de pasul cuiva care umblă în conformitate cu un reper sideral. S ar spune, parafrazînd o formulă celebră, că legea morală e goală fără omul individual, dar individul uman e orb fără intuiţia unei ordini trans individuale.

Cît de anostă şi deformatoare poate fi o morală bazată pe nemijlocirea „experimentală“ a „vieţii“ o demonstrează cartea unui talentat gînditor de la sfîrşitul secolului trecut, incapabil însă a se ridica deasupra ticurilor pozitiviste ale epocii. E vorba de Ésquisse d’une morale sans obligation ni sanction, publicată la Paris, în 1885, de J. M. Guyau. Pentru Guyau, morala trebuie întemeiată pe ceea ce ştim, nu pe ceea ce „pre judecăm“. Ea trebuie concepută, prin urmare, ca o „ştiinţă avînd drept obiect mijloacele necesare conservării şi dezvoltării vieţii materiale şi intelectuale. Legile ei sînt identice cu cele ale vieţii înseşi, iar în teoremele ei cele mai generale, ea e valabilă pentru toate fiinţele vii“. Dar dacă ţelul dezvoltării etice e formularea unor „teoreme“ care să consolideze şi să amplifice impulsul vital al fiecăruia, atunci — o recunoaşte Guyau însuşi — morala sfîrşeşte prin a fi un soi de „igienă lărgită“. Obligaţia morală nu exprimă, în acest caz, decît imanenţa forţei vitale a individului: stă în puterea mea să comit actul etic, deci trebuie să l comit (Je puis, donc je dois). Iar sancţiunea morală nu e decît consecinţa mecanică a actului comis, bună dacă actul e valabil etic, rea dacă actul e deficitar etic. Morala e o sub ramură a biologiei generale. Ea reglează, pe cale naturală, raporturile dintre instinct şi raţiune, aşa încît decizia etică nu e obiectul unei reflexiuni libere, ci recunoaşterea şi acceptarea „legilor vieţii“, înscrise în structura noastră cea mai intimă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci natura morală cea mai coerentă e natura animală, iar „instinctul de conservare“ e cea mai înaltă normă comportamentală a fiinţelor vii. Guyau încearcă, e drept, să nuanţeze lucrurile, să caracterizeze, de pildă, sacrificiul de sine ca fiind efectul paradoxal al extremei vitalităţi sau să propună o teorie a riscului moral, ca formă de manifestare a libertăţii umane. Dar concedînd necesitatea riscului — nu doar în plan practic, ci şi în plan speculativ — Guyau refuză totuşi să plaseze legea morală dincolo de „spontaneitatea naturală“ a vieţii, în teritoriul riscant, mai mult bănuit decît ştiut, al unei ordini superioare. „Nu se poate deriva o lege pornind de la o ipoteză“ — spune el. Dar studiind faptele imediate pentru a deriva din ele legea, procedăm tot în virtutea unei ipoteze: ipoteza însăşi a legităţii lor. Conceptul legii e, în sine, o presupoziţie, o intuiţie apriorică: nu am căuta o dacă nu am fi găsit o... Iar legea morală e, prin excelenţă, desfăşurarea pragmatică a unei ipoteze: ipoteza ordinii universale şi a rostului specific pe care individul uman îl are înăuntrul acestei ordini.

În introducerea cărţii sale, Guyau se complace în a evita antinomiile tezei sale printr o metaforă: „Cînd urci un munte — spune el — ajungi, la un moment dat, să fii înconjurat de nori care ascund vîrful: eşti pierdut în întuneric. La fel e pe înălţimile gîndirii: o parte a moralei poate rămîne pentru totdeauna ascunsă în nori, dar trebuie ca ea să aibă cel puţin o temelie solidă, să cunoaştem cu precizie punctul dincolo de care omul se va resemna să intre în nori.“ Metafora lui Guyau e foarte expresivă; dar — rămînînd în termenii ei — vom adăuga că morala e o disciplină a cărei „temelie solidă“ e dincolo de plafonul norilor. Sub nori e numai tărîmul aplicabilităţii ei. şi, în orice caz, cînd, aflat în preajma piscului, nu l poţi percepe din cauza norilor, nu rezultă din aceasta că norii există, iar piscul nu.

Adaos