Modulul 13: procesele afective I. natura procesuală a afectivităţii



Yüklə 24.45 Kb.
tarix01.11.2017
ölçüsü24.45 Kb.

Modulul 13: procesele afective I. natura procesuală a afectivităţii


frame1

Obiective educaţionale

În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi aptitudini:


  • să defineşti procesele afective;

  • să enumeri componentele unui proces emoţional;

  • să argumentezi caracterul procesual al afectivităţii;

Cuvinte cheie:

proces afectiv, emoţie, stimul emoţional, procesări emoţionale, modificări fiziologice, manifestări comportamentale, stare afectivă .


Cuprinsul Modulului:



Modulul 13: procesele afective I. natura procesuală a afectivităţii 1

Obiective educaţionale 1

Cuvinte cheie: 1

Cuprinsul Modulului: 1



13.1 Delimitări conceptuale 2

13.2 componentele proceselor afective 3

Unitatea de Învăţare nr. 13

13.1 Delimitări conceptuale

Literatura psihologică asupra proceselor afective abundă într-o terminologie foarte complexă. După cum sesiza Vasile Pavelcu „în domeniul afectivităţii, aproape fiecare autor întrebuinţează o terminologie proprie”(Pavelcu, Vasile, 1982, p. 89). Astfel, concepte precum emoţie, afect, stare afectivă ori procese afective sunt utilizate adesea ca sinonime de unii autori, în timp ce pentru alţii, ele desemnează realităţi distincte. În acest context, o încercare de a defini procesele afective este un demers destul de dificil.

O perioadă îndelungată în evoluţia psihologiei, afectivitatea a fost echivalată unei trăiri interioare, unei vibraţii ca reacţie faţă de un anume eveniment ori situaţie. Ea reprezenta ceea ce simte fiecare dintre noi la un moment dat, ca reacţie la stimulările din mediu; putem aşadar vorbi despre existenţa unei emoţii doar în măsura în care conştientizăm o stare afectivă . Longevitatea acestei concepţii a fost susţinută în primul rând de compatibilitatea ei cu experienţa de simţ comun a omenirii: termeni precum bucurie, frică ori tristeţe ne trimit cu gândul la o trăire subiectivă de care suntem conştienţi. Studii recente relevă însă faptul că manifestările afective înglobează mai multe elemente, starea afectivă fiind doar una dintre acestea. Din acest motiv, sintagma de procese afective definite ca reacţii psiho-fiziologice complexe, manifestate în plan cognitiv, comportamental, biologic şi subiectiv, declanşate automat în scopul adaptării la mediu, este una mult mai adecvată realităţii.

Un alt concept esenţial este cel de emoţie şi a raportului emoţie - procese afective. S-au conturat în acest sens două accepţiuni, preluate de noi pe parcursul lucrării de faţă. Astfel, în sens larg, termenul de emoţie reprezintă un concept umbrelă ce înglobează toate formele vieţii emoţionale, de la cele mai simple (cum sunt dispoziţiile afective şi afectele) până la cele mai complexe de tipul sentimentelor ori pasiunilor. În sens restrâns, prin emoţie înţelegem doar un anumit tip de manifestare afectivă, caracterizată prin manifestări prompte, de intensitate şi durată moderată (deci o subcategorie a primei accepţiuni – a se vedea subcapitolul 3 pentru detalii).

Indiferent însă de accepţiunea adoptată, orice emoţie presupune prezenţa câtorva elemente şi anume: un stimul declanşator, interpretarea cognitivă a acestuia, modificări în plan fiziologic, manifestări comportamentale şi o stare/trăire subiectivă. Între aceste cinci elemente există un raport de interdependenţă ceea ce justifică abordarea afectivităţii ca un ansamblu procesual. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm pe rând elementele proceselor afective evidenţiind natura fiecăruia, formele concrete de manifestare precum şi modalităţile de cercetare specifice.



13.2 componentele proceselor afective

  • Stimulii emoţionali. Deşi cauzele unei stări afective nu sunt întotdeauna evidente, orice emoţie are un factor declanşator; vestea reuşitei la un examen ne bucură, în timp ce pierderea unei persoane dragi atrage o stare de tristeţe. Cu toate că, în ultimă analiză orice informaţie receptată dispune de o coloratură afectivă, nu toţi stimulii induc o reacţie emoţională semnificativă.

S-au conturat două strategii prin care psihologii utilizează stimulii emoţionali în scopul studierii ştiinţifice a proceselor afective. Prima strategie este una preponderent ecologică, prin care se încearcă valorificarea condiţiilor naturale în care apar emoţiile. Ea oferă avantajul surprinderii manifestărilor în manieră autentică, fără o intervenţie artificială, de laborator, din partea cercetătorului. Dintre metodele specifice incluse aici, amintim:

  • valorificarea modificărilor spontane ale stării afective

  • valorificarea unor evenimente cu potenţial emoţional

  • reactualizarea unor situaţii cu potenţial emoţional.

Cea de-a doua strategie este una eminamente experimentală. În acest caz cercetătorul este cel care manipulează stimulii emoţionali în condiţii de laborator, starea afectivă fiind o variabilă dependentă. Ideea de bază este de a reproduce situaţiile naturale de emergenţă a unei emoţii, păstrând sub control factorii implicaţi. Per ansamblu, intensitatea emoţiilor declanşate prin tehnicile incluse aici este mai slabă decât în strategiile ecologice, însă cercetătorul are posibilitatea izolării variabilei independente. De asemenea, posibilitatea standardizării şi replicării procedurilor constituie un punct forte ce fac ca această strategie să fie folosită frecvent în laboratoarele de psihologie. Dintre tehnicile incluse aici, menţionăm:

  • utilizarea stimulilor verbali (cuvinte izolate, fraze ori scenarii cu conţinut emoţional)

  • expunerea de imagini

  • proiecţia de filme

  • administrarea unor substanţe chimice

  • manipularea interacţiunilor interpersonale



  • Procesările emoţionale. Termenul de procesare, preluat din jargonul cognitivist, desemnează ansamblul prelucrărilor la care este supusă informaţia în cadrul unui sistem cognitiv, ceea ce se întâmplă între ceea ce intră în sistem (input) şi ceea ce iese, produsul, rezultatul transformărilor (output). În particular, prin procesări emoţionale înţelegem prelucrarea informaţională a stimulilor emoţionali. În particular, acest demers presupune raportarea inputurilor la structurile motivaţionale ale subiectului, stabilirea măsurii în care acestea îndeplinesc sau dimpotrivă încalcă trebuinţele, dorinţele, interesele, aspiraţiile, convingerile, idealurile sale.

  • Modificările fiziologice. Emoţiile implică declanşarea unor reacţii organice, vegetative, datorită participării sistemului nervos vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic şi parasimpatic. Mai specific, apar o serie de modificări ale parametrilor bazali de funcţionare ai organismului, puse în slujba adaptării acestuia la situaţia nou creată. Gama acestora este una foarte complexă, principalele aspecte fiind următoarele:

  • la nivelul activităţii electrice a creierului, apar modificări în funcţionarea diferitelor structuri ale acestuia. metoda clasică prin care pot fi evidenţiate paternurile de activare cerebrală aferente este cea electroencefalografică (eeg), prin aplicarea unor electrozi la nivelul scalpului. metodele alternative moderne, cum sunt tomografia cu emisie de pozitroni şi rezonanţa magnetică oferă însă rezultate mult mai clare asupra specificităţii circuitelor neuronale subiacente manifestărilor emoţionale.(damasio şi colab., 2000)

  • la nivelul activităţii cardiace şi a sistemului circulator, au loc modificări ale pulsului şi tensiunii arteriale, reacţii de vasoconstricţie şi vasodilataţie ce duc la schimbarea coloritului epidermic (în speţă facial).

  • la nivelul aparatului respirator pot interveni modificări de ritm, amplitudine, întreruperi ale funcţionării normale, putându-se ajunge până la senzaţia de sufocare.

  • la nivelul musculaturii netede şi striate. cel mai evident aspect este tremurul (cum este cazul fricii), care apare datorită funcţionării nesincronizate a muşchilor antagonişti ducând astfel la dezorganizarea răspunsului motor, deşi modificări importante, dar mai greu sesizabile din exterior, au loc la nivelul mobilităţii gastrointestinale, care se inhibă în caz de teamă, iritare, dezgust, amplificându-se în stări de bucurie, surpriză (radu, 1991). de departe însă, cel mai inteligibil marker al emoţiilor este musculatura facială, ce va fi analizată în subcapitolul următor.

  • activitatea sistemului endocrin, dată de calitatea şi cantitatea de hormoni secretată în sânge, este o altă faţetă a proceselor afective. apariţia bruscă şi neaşteptată a unei persoane lângă noi atunci când stăm relaxaţi lăsându-ne gândurile să vagabondeze, va duce la o adevărată „injecţie” naturală cu adrenalină (hormon secretat de glandele suprarenale), ceea ce atrage automat întregul tablou fiziologic specific fricii. prin acţiunea sa specifică asupra sistemului cardiac, dincolo de senzaţia neplăcută, rolul adrenalinei este de a pune organismul „în gardă” în vederea declanşării rapide a reacţiilor de apărare.

  • reacţiile emoţionale pot fi înregistrate şi la nivelul glandelor cu secreţie externă. plânsul (dat de secreţia glandelor lacrimale) însoţeşte emoţiile profunde cum sunt tristeţea dar şi bucuria; secreţia salivară descreşte în caz de frică sau mânie. o atenţie deosebită a fost acordată reacţiei electrodermale (conductanţa electrică a pielii), funcţie a glandelor sudoripare. acesta s-a dovedit un parametru foarte util în distincţia dintre emoţii şi starea de relaxare, fiind folosit în detectarea comportamentului simulat (nesincer) în practica psihologică judiciară prin tehnica poligraf.

Modificările fiziologice prezentate în rândurile de mai sus într-o manieră preponderent didacticistă, în realitate nu sunt simple elemente juxtapuse. Ele funcţionează interdependent, în cadrul sistemului organism. Astfel, descărcările hormonale descrise imprimă modificări activităţii inimii şi sistemului circulator; consecutiv, ritmul şi amplitudinea respiraţiei se adaptează, pentru a face faţă arderilor din organism, necesare pentru a susţine activitatea musculară. Toate acestea au rolul conjugat de adaptare a organismului pentru a face faţă provocărilor cu care se confruntă, şi nu doar de a genera o anumită trăire, stare afectivă.

  • Manifestările comportamentale. Un alt element al proceselor afective sunt manifestările în plan comportamental. Ele se grupează în conglomeraţii specifice numite expresii emoţionale. Daca modificările fiziologice descrise mai sus se desfăşoară în plan lăuntric, interior, manifestările comportamentale sunt expresia externă a funcţionării conjugate a acestora. Dincolo de eterogenitatea expresiilor emoţionale, se impun câteva categorii de manifestări, cum sunt mimica, pantomimica şi modificări ale vorbirii.

  • mimica reprezintă ansamblul modificărilor la care participă elementele mobile ale feţei, dată de contracţiile succesive ale musculaturii faciale, în funcţie de starea emoţională a unei persoane. concret, ea se traduce prin poziţia comisurilor bucale, deschiderea gurii, direcţia privirii, gradul de deschidere a ochilor, dilatarea/contracţia pupilei, încruntări, grimase. expresia facială este cel mai accesibil indice al emoţiei în viaţa cotidiană, studiile arătând modificări sensibile ale acesteia în diferite stări emoţionale; deşi mai puţin ample, ele se manifestă chiar şi la simpla amintire ori imaginare a unei situaţii cu potenţial emoţional (parrot şi hertel, 1999).

  • pantomimica include manifestări mai ample ce implică întregul corp. starea emoţională se traduce astfel prin mers, ţinuta corporală, gesturi, tremur etc. de exemplu, muşcatul buzelor, rosul unghiilor, culegerea de scame imaginare, frecatul mâinilor, evitarea privirii sunt pentru un observator avizat purtătoare de semnificaţii. tot în această categorie se încadrează paternurile reacţionale la stimulii ameninţători de tipul fugă sau luptă (mijloace adaptative moştenite filogenetic). un caz particular manifestare defensivă este reacţia de îngheţ; ea apare cu deosebire în regnul animal, atunci când victima este surprinsă în imediata apropiere a prădătorului, şi constă în imobilizarea organismului. în virtutea mimetismului (însuşirea de a avea ori a lua culoarea sau forma unor elemente din mediul înconjurător) specific multor animale, confundarea cu ambianţa creşte şansele de supravieţuire. cu toate că omul nu dispune de mimetism, recurgem adesea la reacţia de îngheţ în mod automat, expresie a moştenirii genetice a mijloacelor de adaptare.

  • exprimarea orală este un alt indice al emoţiilor ce ne animă. includem aici modificări în materie de timbru vocal, intonaţie, accent, intensitate sau chiar ritm al vorbirii. este cunoscută de pildă tendinţa de a vorbi mai tare, răstit, în caz de furie; ritmul accelerat de pronunţie poate fi un indice al fobiei sociale/ruşine de a vorbi în public (accelerând vorbirea, momentul perceput ca stânjenitor va trece mai repede); accentuarea nespecifică a unui cuvânt poate fin un semn de ironie; frica se traduce prin senzaţia de „nod în gât”, tremur vocal etc. influenţa stării emoţionale asupra vorbirii a fost evidenţiată şi cu mijloace obiective. astfel, ciofu (1974, apud radu, 1991) a înregistrat fragmente ale discursului oral în diferite stări afective şi le-a analizat spectral, concluzionând diferenţe semnificative între situaţiile de frică şi respectiv relaxare.

  • Starea afectivă constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesului emoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă manifestările comportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar în exterior, făcând evidentă prezenţa unei emoţii, starea afectivă se manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi ţine de intimitatea persoanei.


Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə