Motii, pe picior de razboi

MOTII, PE PICIOR DE RAZBOI:

Rosia Montana - presimtirea unei catastrofe

- Sa fie aurul Apusenilor un blestem? Plaiurile Iancului se pregatesc sa devina o gigantica “rezervatie” de cianuri -

Drumul spre tara mo(r)tilor

Marsaluiesc prin zapada pana la genunchi. Sub fiecare pas este aur. Bogatia si blestemul acestor munti este aurul. Tone, sute de tone de aur. In spatele meu, jos, au ramas stravechile case ale Rosiei Montane, ciuruite de istorie si de nepasare, au ramas spaimele motilor ca vor fi alungati de pe pamanturile lor, au ramas cele opt biserici care urmeaza a fi mutate mai incolo, cele doisprezece cimitire care urmeaza si ele a fi mutate. Urc muntele spre Cetate, locul pe care, pana in anii ‘70, a fost cu adevarat o cetate dacica. Acum nu mai e nimic, decat o gaura uriasa in pamant, cu diametrul de cativa kilometri, scormonita de excavatoare enorme. Se extrage aurul. Deasupra cetatii se afla Garnicul, un alt munte care in curand nu va mai exista. Merg spre satul Corna si imi spun ca toate cele pe care le-am aflat nu pot fi, cu siguranta, adevarate, ca e doar un cosmar, demn de scrierile lui Cortazar, ca e imposibil sa-ti imaginezi ca toata aceasta zona va disparea, ca va fi stearsa de pe fata pamantului, ca in loc va ramane un crater, o rana deschisa pe sute de hectare.
Imi spun ca acesti munti fac parte din sufletul romanilor, sunt muntii lui Avram Iancu si ai legendarei sale legiuni, sunt muntii lui Popa Balint si ai lui Horea, Closca si Crisan, aici sunt ingropate sicriele armatei lui Coshuth, care n-a reusit sa treaca de Rosia Montana. Aici sunt locurile in care dacii isi extrageau aurul, locul de unde romanii au luat sute de tone de aur si de argint si de unde au mai extras inca pana cand au venit altii, mai puternici. Primele mine din Europa s-au aflat aici, in vremuri cand inca Roma, cetatea eterna, nu exista.



Rosia Montana este cea mai veche localitate din Romania, atestata documentar: 1870 de ani. Tablitele gasite in minele de la Rosia sunt raspandite in muzee din toata Europa. O Europa care ar fi mandra sa aiba asemenea vestigii. Povestea acestor locuri de o terifianta si stranie frumusete este de fapt povestea aurului, imi spun, caci dupa romani au venit invadatori de aiurea, atrasi de stralucirea bogatiilor din Apuseni. Vesnic a existat un imperiu care a ravnit la toate acestea, vesnic s-a purtat o lupta. Si iata ca astazi, dupa cei 50 de ani de comunism, un nou tip de imperiu vine sa scormoneasca muntii brazdati de galerii, vine sa exploateze ceea ce a mai ramas. De data aceasta, definitiv. In 10 ani, urmeaza ca aici sa nu mai fie nimic, decat un desert otravit cu cianura de potasiu, un crater colosal care va lua locul satelor raspandite prin munti. Zacamantul milenar de la Rosia Montana va disparea si, o data cu el, orasul insusi, bisericile, cladirile, animalele si oamenii, muntii vor fi rasi, scobiti. Cea mai mare exploatare de aur la suprafata din Europa va fi aici. Va aduceti aminte, desigur, despre accidentul de anul trecut, de la Baia Mare, cand au fost deversate intr-un rau apele cianurate ale unei exploatari aurifere. Romaniei i se cer despagubiri de catre Ungaria, in valoare de 105 milioane de dolari. Presa occidentala a scris ca atunci s-a petrecut cea mai teribila catastrofa ecologica europeana, dupa Cernobil. Ei bine, aflati ca aceasta exploatare de la Rosia Montana va fi de o suta de ori mai mare. Ca riscurile vor fi de o suta de ori mai mari. Sute de milioane de tone de minereu dislocat din munti si de sub satele nefericite ale motilor vor fi depuse intr-un imens lac amenajat in valea Cornei. Satul va fi mutat, cu istoria sa cu tot si cu bisericile sale, pentru a face loc unei zone in care nu va putea trai nici o fiinta. Aceasta zona a apocalipsei ecologice va fi otravita cu sute de tone de cianura de potasiu, substanta folosita in procesul de extragere a aurului. Bogatia de pe urma careia romanii au trait mii de ani este pe cale de a deveni blestemul acestor locuri. Spre locul acesta, spre aceasta vale cuminte ca un paradis linistit, scufundat in zapada, se indreapta acum reporterul, trecand pe langa piatra despicata, pe langa utilaje monstruoase, parasite in varf de munte, pe langa stravechi galerii de mina, ce apartineau inainte de ‘48 motilor mandri ai acestor munti. De-aici, se pot vedea pana in departare sutele de hectare pe care se va intinde exploatarea. O adevarata vale a mortii. Pentru moment, nimic nu se misca, pentru moment, casele mandre fumega linistit pe cosuri si clopotul bisericii bate, chemand oamenii la liturghia de duminica, pentru moment, nici o boare de vant nu clinteste zapada groasa de pe acoperisuri, nici o pasare nu bate din aripi in cerul inghetat. Presimt oamenii acestia primejdia? Motii acestia teribil de tari de-a lungul istoriei, stiu ei ce li se pregateste?



Aveam sa aflu ca da. Linistea aparenta a Rosiei Montane si a satelor dimprejur, toate amenintate cu disparitia, ascunde o tensiune fara margini, o fierbere teribila, o ingrijorare si o spaima ce se pot transforma in orice clipa in iures, cum spun ei, motii. Aveam sa aflu ca este linistea dinaintea unei inclestari dintre David si Goliat, intre motii care vor sa ramana - sau cel putin sa-si vanda scump pielea - si compania transnationala care vrea sa exploateze cel mai bogat zacamant de aur din Europa, cu orice pret.
Ironia sortii face ca aceasta companie canadiana sa apartina unui roman de-al nostru, plecat in urma cu multi ani din tara si reintors pentru afaceri. Romanul, de felul sau din Borsa, maramuresean, se numeste Vasile Timis, iar acum isi spune Frank. Frank Timis este presedintele acestei firme numite “Rosia Montana Eurogold Corporation”, firma infiintata special pentru exploatarea acestui zacamant, cotata la bursa din Toronto. Acesta este Goliatul pe care il infrunta motii de la Rosia. Pe scurt, in doi ani, Goliat a operat un adevarat tur de forta, despre care bietii moti nu stiu nimic. A obtinut sute de aprobari - e drept, discutabile - de la mediu, de la ministere, de la prefectura, de la primarii, de la felurite comisii si agentii guvernamentale, a promis investitii de 400 de milioane de dolari, a vandut actiuni prin bursa de vreo 40 de milioane de dolari, a promis locuri de munca si rascumpararea cinstita a proprietatilor motesti, a ademenit si a amenintat cu exproprierea (?!), a organizat bizare sondaje de opinie, pentru a dovedi ca oamenii vor sa-si paraseasca casele, a angajat printre oamenii sai fosti demnitari ai Statului roman pentru merite deosebite, a strans relatiile cu autoritatile locale si regionale suficient de mult pentru ca oamenii sa inceapa sa vorbeasca despre coruptie. O uriasa munca de imagine da motilor impresia ca aceasta firma reprezinta insusi Statul roman si interesele sale strategice. Goliat este pe punctul de a-l strivi pe David, piatra acestuia e mica si neputincioasa, iar stralucirea aurului de sub Rosia Montana ia mintile unora, ca de-atatea ori in istorie.





Coborarea printre moti

Reporterul coboara spre sat pe sub Stanca Corbului, pe drumul care trece pe sub culmea pe care se afla biserica. Aici, reporterul il intalneste pe Zeno Cornea, unul dintre aceia care se opun cu indarjire marelui proiect de exploatare a aurului de la Rosia. Satul Corna face parte din comuna Rosia si va fi probabil unul dintre primele disparute. Zeno e pensionar si e din Rosia. A lucrat la mina ca tehnician topograf. Zeno cunoaste toate imprejurimile, fiecare loc, fiecare piatra, fiecare gaura de mina straveche, familia lui Zeno a avut ea insasi exploatari de aur, pe vremea cand toata valea era plina de... steampuri. Ce naiba sunt alea steampuri? Un fel de mori, in care se macina minereul, niste instalatii cu care bolovanii se faceau pulbere, dupa care se extragea aurul din ei. Zeno e plin de povesti despre toate acestea, care s-au sfarsit in 1948, cand au venit comunistii... “Ma rog, dar nu despre asta e vorba acum”, spune Zeno, “acum trebuie sa vorbim despre ceea ce se intampla, domnu’ reporter, despre catastrofa, despre nenorocire, nimeni nu vrea sa ne auda, nimeni nu ne asculta.” Zeno e surescitat in timp ce continuam sa coboram in sat, in timp ce reporterul priveste casele mandre, despre care Zeno spune ca in curand vor disparea. “Asta e casa lui Lamba, geologul, o sa-l cunosti, o sa-ti spuna si el despre ce e vorba aici, domnu’ reporter, o sa te convingi ca e pe cale sa se comita o crima, o nebunie, matale nu stii nimic despre minele de aur, noi insa am lucrat la mina si putem sa ne dam seama...” “Bun. Sa reluam”, zic eu, “deci ati facut o asociatie a celor care se opun exploatarii...”. “Da, <> se cheama, asta era numele stravechi al Rosiei Montane, pe timpul romanilor si... noi suntem un grup... reprezentam 250 de familii din toata zona amenintata, dintre cei care nu vor sa plece de-aici.”
Dar... cum ar putea fi obligat cineva sa plece astazi de pe proprietatea lui? “Simplu”, zice Zeno, pe care de fapt il cheama Eugen si care, aveam sa aflu, fusese candva secretar de partid in exploatare. “Oamenii spera ca vor primi bani multi pe proprietatile lor, insa noi credem ca vor fi pacaliti. Isi vor da seama prea tarziu, cand totul va apartine Companiei. Deja au facut in asa fel, incat iau dealurile si padurea, si izlazul. Primaria le-a concesionat, iar oamenii nu vor mai avea unde sa-si duca animalele si de unde sa ia lemn, intelegeti? E vorba despre o politica a pasilor marunti, foarte desteapta... Dar nici noi nu suntem prosti. Motii, domnu’ reporter...”




Zeno continua sa-mi explice ceea ce el considera ca sunt adevarate abuzuri, aranjamente, facaturi, rezultate ale coruptiei, caci dupa cele ce spune, s-ar zice ca n-a mai ramas nici un oficial necumparat de catre Companie. Reporterul priveste insa acest lucru cu rezerva, pentru ca el insusi a fost acuzat, alaturi de toata presa, ca ar fi fost corupt. Hm, imi spun, oamenii acestia se tem, oamenii acestia se tem de Companie. Ei cred, intr-adevar, in puterea nelimitata a acestei structuri, de a “pune laba” pe tot ce misca, de la reporterul de rand pana la primul-ministru. Interesant, dar prematur pentru a trage concluzii.
La capatul satului, un grup de oameni il asteapta pe Zeno. Sunt agitati, sunt tulburi, sunt mai mult batrani, dar si cativa mai tineri. Zeno e intampinat cu strigate, reporterul este ignorat cu desavarsire, ceea ce ii convine. Zeno isi intra in piele pe loc, devine un orator desavarsit si inteligent, oamenii se agita, Zeno scoate niste hartii: “Iata, oameni buni, ceea ce se pregateste sa ne faca primarul nostru, pe care l-am ales ca sa ne apere, iata hotararea Consiliului local, prin care izlazul si padurea voastra vor inceta sa va mai apartina, iata planurile marii exploatari, ale desertului care va lua locul caselor voastre”. Zeno citeste, oamenii huiduiesc, Zeno explica, si randurile protestatarilor par a se ingrosa in toata clipa, cum ar zice motii. Reporterul asculta si priveste chipurile acestor oameni, dar mai ales ale catorva. E aici o batrana frumoasa, o bunica hotarata si suparata, care striga din rasputeri ca nu, nu, nu va pleca, ca asteapta s-o ingroape in steril, ca a muncit 50 de ani sa-si faca un rost, o casa, ca sotul ei si fiul ei sunt ingropati aici, in aur, si nu le va parasi oasele, ca asa au facut si comunistii cand le-au luat steampurile si galeriile, au ramas fara nimic, pentru ca acum sa le fie luata si bruma care le-a mai ramas. Si mai e “dacul liber”, asa cum il numeste reporterul pe motul Stefan Dondea, omul care pare coborat direct de pe Columna si care risca sa-si piarda pamanturile si padurea, omul care a alergat cu toporul dupa oameni ai Companiei, care intrasera pe proprietatea lui, si care acum tace si asculta cu o expresie crunta pe figura.





Primarul

Am vazut muzeul din Rosia Montana si faimoasele steampuri cu sageti care au apartinut motilor, am coborat in galeriile romane si am adulmecat mirosul aurului si al sudorii, am vazut urmele de dalta in peretii galeriilor, am vazut cum se scoate minereul cu un vagonet, am vazut casa in care a locuit Agarbiceanu, in preajma Rosiei, spre Bucium, si am inteles, pentru prima data, grozavia personajului Fefeleaga si a calului orb, Bator. Au fost vremuri in care aurul era modul de viata, painea motilor. Rosia Montana exista de mii de ani, pentru ca exista aur. Atunci cand nu va mai exista aur, Rosia se va stinge. Memoria ancestrala a acestor oameni le spune ca aurul e al lor. Realitatea romaneasca a secolului XXI ii contrazice: aurul este al Statului roman. Acest lucru motii nu il vor putea intelege niciodata. 50 de ani de comunism nu l-au putut dovedi. O anume incapatanare superba, dar tragica ii impinge inainte, pe un drum fara intoarcere. E aceeasi incapatanare a motilor Horea, Closca si Crisan, sau a lui Avram Iancu, sau a lui Balint. Toti au fost moti, toti au fost eroi, toti au murit tragic, pentru ca nu au putut niciodata sa renunte la un adevar al lor. Pentru noi, restul, pentru oamenii veniti de la Bucuresti, eroii Apusenilor sunt doar niste personaje istorice. Pentru moti, Horea traieste cu ei in casa, evenimentele s-au petrecut ieri, duhul sau poate fi vazut de moti in orice clipa, pe strazile decrepite ale Rosiei Montane. Istoria are consistenta realitatii pipaibile cu mana. Asta le da tarie, le da aceasta incapatanare, aceasta rezistenta cu parfum de eroism, care refuza orice compromis.



Cladirile din Rosia, din centru, respira si ele in alte timpuri. Sunt cladiri care rezista de sute de ani, stradute inguste si minunate privelisti, ale caror muchii sunt indulcite de stratul gros de zapada. Sunt langa biserica catolica, pe un deal. A fost ctitorita de Maria Tereza si inauntru se afla o icoana de mare pret, pe care as fi vrut s-o vad. Imi inchipui sutele de galerii care strabat muntele de sub Rosia, fetele minerilor din timpul Imperiului, suprapun deasupra povestile minunate despre comori pe care le-am auzit in timp ce zapada se topeste picurand de pe acoperisuri, si mi-e greu sa cred ca acestea toate vor disparea. Traian a ocupat singura parte a vechii Dacii care il interesa. A trecut prin Oltenia, prin defileul Jiului, pentru a ajunge in Apuseni. Aici era aurul care se exploata deja de doua mii de ani. Au carat de-aici 165 de tone de aur si 1500 de tone de argint. Imperiul Austro-Ungar a extras si el o suta de tone. Bogatia acestui loc pare infinita, caci noii stapani canadieni spera sa scoata si ei, in urmatorii 20 de ani, ceea ce a mai ramas. Nu-i rau, numai ca acum nu mai e vorba de galerii, ci de exploatari la suprafata si, mai mult decat atat, la suprafata traieste istoria. Printre oameni.



*



Primaria. In spatele Primariei este “casa model”, casa ce exemplifica ce fel de constructii va face compania pentru oameni. Nu-i rau: zidarie, termopane, o vilisoara demna. Intru. Iata-l pe primarul actual al celei mai vechi localitati din Romania: Virgil Narita. E tanar, e veterinar, e un om de afaceri de succes, are cateva magazine, vreo doua baruri, o vila cu piscina care a costat 12.000 de marci. E inteligent si alunecos. Argumenteaza bine si eschiveaza elegant. Am auzit multe despre el de la oameni si am vrut sa-l cunosc. O bratara groasa de aur atarna pe mana stanga si un ghiul puncteaza stralucitor bunastarea. N-are nimic de ascuns, e transparent, e comunicativ, e convingator. E destept! “Domnule - zice - eu ii reprezint pe oameni si interesele lor si eu insumi, in primul rand, sunt interesat sa-mi conserv ceea ce am. Sunt un om instarit si nu ma voi muta de-aici pana cand nu voi fi sigur ca sunt despagubit cum se cuvine. E o chestiune de incredere... Oamenii nu au incredere, dar vom vedea, atunci cand Compania va veni la negocieri cu banii in mana, cati nu vor vrea sa vanda. E o chestiune de bani si am convingerea ca majoritatea va dori sa vanda. Nu-i da nimeni afara cu forta. Se va negocia cu fiecare in parte.”
Primarul e brunet si are o mustata falnica, moteasca, tantosa. Observ cu voce tare ca toate sunt OK, cata vreme se respecta legea, iar legea precizeaza ca un proiect de o asemenea anvergura trebuie supus votului popular, printr-un referendum, si ca, de altfel, exista o sumedenie de aprobari ale proiectului de catre diverse ministere, sub rezerva consultarii populatiei. “S-a facut un sondaj de opinie ale carui rezultate sunt afisate afara”, zice primarul, “si 88% din populatie se arata dispusa sa negocieze cu Compania. Nici o contestatie. Pe baza acestui sondaj, s-a aprobat planul de urbanism si deci mutarea localitatii pe un nou amplasament.” “Totusi - zice reporterul naiv -, nu-i asa: un sondaj de opinie nu e totuna cu un referendum!?” Primarul e de acord.



Lucrurile se clarifica, putin cate putin. La ora cand omul nostru a fost ales primar, proiectul era demarat, aprobat, se bucura de sustinerea Guvernului in functie, cu toate ca aprobarile initiale au fost date de catre taranisti. Au fost aici ministri, prefectul, experti internationali, reprezentanti ai Guvernului, ai ministerelor Industriei, Mediului, Culturii, Amenajarii Teritoriului, ai unor agentii guvernamentale, s-a vorbit despre cea mai mare investitie straina din Romania, 400 de milioane de dolari, s-a vorbit despre salvarea mineritului aurifer din tara noastra. Sigur ca el, primarul, ca un bun roman, ar fi preferat ca aurul tarii sa nu fie dat pe mana strainilor, dar ce sa faca el, un biet primar de la tara, fata in fata cu Guvernul? Si poate ca pana la urma e mai bine asa, vor avea case noi, drumuri noi, scoli, parcuri si terenuri de sport, centrul Rosiei va fi conservat. El, cum sa se puna el cu... Guvernul, cu... Sigur ca el ii reprezinta pe oameni, dar ce sa faca el, daca 88% vor sa negocieze? Asta treaba e a fiecaruia. Ceea ce el poate sa garanteze este ca oamenii nu vor fi inselati, iata protocolul pe care el l-a incheiat cu Compania, in care se precizeaza ca vor fi locuri de munca, salarii etc. De ce nu i-ar crede? Si el, la inceput, a fost impotriva acestei chestii, dar pana la urma s-a convins ca nu exista alta cale.
“Ce se va intampla, domnule primar, cu cei care vor fi... incapatanati si, impotriva valului, nu vor voi sa plece?” “Legea minelor e clara. Vor fi expropriati, pentru ca exploatarea subsolului e o chestiune de interes national.”






Istorii si semne

Plec cu sentimentul ca ceva nu este in regula, ca undeva, in sferele inalte ale Puterii, cineva nu s-a gandit destul la implicatiile acestui proiect, cu adevarat colosal, in care vor fi mutati muntii din loc, la propriu, in care se vor crea noi forme de relief, in care oamenii si istoria lor vor fi stramutati din locurile ancestrale. Am nevoie de o gura de... istorie, am nevoie de o intoarcere in trecut, de o fuga din fata unei realitati ce pare implacabila. Cine sunt oamenii acestia marunti care se opun, pana la urma “interesului national”? Cine sunt acesti nostalgici, acesti Don Quijote ai Rosiei, care se lupta cu morile de vant, acesti induiosatori eroi ai unor timpuri trecute? Stiu deja ca majoritatea sunt varstnici si ca se vor rupe greu. Stiu ca tinerii au speranta ca vor castiga bani multi si ca ar vrea sa plece. Stiu si ca exista tineri care au de mostenit pamanturi si paduri si animale si ca acestia nu vor sa plece. Stiu ca ea, Compania impersonala si rece, straina, neinduplecata, va trece ca un tavalug peste valorile relative, cum ar fi istoria, padurea, apa, trecutul imemorial. Cui ii mai pasa astazi de asemenea chestii pentru... poeti. Eu, reporterul, ma simt molipsit de aerul tragic al acestor locuri. Am aflat ca directorul Companiei, pe care de altfel aveam sa-l cunosc in curand, a fost inainte director mare in Ministerul Mediului, pe vremea cand Compania a obtinut acordul acestui minister. Ce-as putea sa cred? Ca e o coincidenta? Am aflat ca prefectul de Alba, Ioan Rus, la inceput a fost de partea oamenilor, dar ca apoi s-a sucit. Ce-as putea sa cred? Am aflat ca exista sute de aprobari din partea tuturor institutiilor Statului pentru aceasta lucrare. Cum se vor putea opune acesti nefericiti, masinariei strivitoare care s-a pornit? Ce vor mai conta cateva destine, in fata viitorului luminos, preconizat de catre experti?



Intru in casa familiei Manta. Doamna Ruxandra Manta a fost candva profesoara de istorie aici, la Rosia. O viata intreaga a incercat sa faca in asa fel, incat “ceilalti” sa inteleaga ce inseamna Rosia Montana pentru romani, ce valoare poate sa aiba faptul ca aici s-au descoperit faimoasele tablite ce atesta ca, acum doua mii de ani, Alburnus Maior era un centru comercial important, ca aici existau piete si mine de aur, ca se organizau licitatii, ca era unul dintre nodurile importante ale Europei. Doamna Ruxandra e trista si aparent resemnata. A scris candva o monografie a Rosiei si stie totul despre vremurile apuse, povesteste frumos si-mi arata albume cu fotografii din alte vremuri, cu cai orbi iesind din galerii, cu steampuri si cu saitrocuri din lemn de plop, cu ajutorul carora fiecare mot isi alegea aurul de piatra. Imi spune despre urmele gasite aici, care confirma faptul ca pe aceste locuri existau mine si comert, cu 2500 de ani inainte de Hristos, si ca... nu intelege, nu intelege cum asemenea lucruri pot disparea fara de urma. La Rosia, acum numai o suta de ani, totul se cumpara in aur, nu in bani, luminile minerilor care carau aurul cu corfele se vedeau pe muntii dimprejur si toate astea... toate astea vor fi pierdute pentru totdeauna.
Sotul sau se numeste Aurel Manta si a lucrat la mina. A fost geolog. Stie totul despre extractia de aur, stie ce inseamna sa extragi 200 de milioane de tone de minereu, stie ce inseamna sa folosesti 800 de grame de cianura pentru fiecare tona... Doamne, asta inseamna 200 de mii de tone de cianura lasate libere in natura, in apa, in sol... Un gram de cianura omoara un bou, oameni buni, intelegeti? “Mai e aur aici, domnu’ Manta?”, face reporterul. “Sigur, sigur, este aur pentru 200 de ani de-aici inainte, daca il exploatam cum se cuvine, aici mereu va fi aur, numai ca... E norocul si blestemul nostru aurul asta. Nici Ceausescu n-a indraznit sa faca ceea ce astia vor sa faca. Ceausescu a expropriat vreo 11 familii prin anii ‘70 si a distrus cetatea dacica si multe case sunt facute acum din pietrele perfect finisate ale mesterilor



daci, dar nu a indraznit sa mearga mai departe. Aici, aurul e sub oras. Iei praf din drum si praful ala are aur care se poate extrage, separa. Inainte, se folosea mercurul. Acum, se folosesc cianurile.” Doamna Ruxandra Manta tace cu privirile in gol si as putea crede ca plange, inlauntrul ei. Aurel tace si el. Si-acum? Acum - cum o vrea Dumnezeu. “Plecati de-aici, daca va cumpara casa?” “Niciodata”, spune doamna Ruxandra, pe ganduri. Viseaza probabil la tablitele despre care a scris, tablitele cerate ale sufletului ei, care dateaza din 6 februarie a anului 131 dupa Hristos, la cosita blonda care a fost gasita de arheologi in mina Sf. Ecaterina, la Maria Tereza, care a donat, cu 1700 de ani mai tarziu, aceste pamanturi minerilor, la icoana cu briliante din biserica de pe deal.
Plec de la familia Manta cu capul plin de povesti despre aur si despre istoria acestor locuri care, de buna seama, ar merita ea insasi povestita candva, caci este fascinanta. Imi spun ca ministrul Culturii, Teodorescu, a fost aici, a vazut si a auzit toate acestea. Si daca e ministrul Culturii, poate ca el stie mai bine.
L-am cunoscut, apoi, pe batranul Ivascan, in peregrinarile mele pe strazile inguste ale Rosiei, fiu de miner, plin de istorii nemaiauzite, am ascultat fermecat povestile comorilor, care se mai gasesc si astazi aici, in cel mai mare secret, am aflat cum anume se separa aurul de piatra, am aflat despre “holongani”, hotii de aur, care au existat dintotdeauna pe aceste locuri, oameni care se strecoara noaptea in galerii pentru a lua ceea ce este de luat. Nea Gheorghe a avut propria sa mina, care a fost a tatalui sau, si inainte a bunicului sau, si inainte a strabunicului sau, si acum vor s-o ia astia, mama lor de nenorociti, si el, el, care asteapta de 50 de ani vremuri noi. “Uite, copile, asa se face cu saitrocul, uite-asa”, zice nea Gheorghe in lumina tulbure a inserarii, rotind demonstrativ o straveche scula de lemn, care a stat ascunsa undeva 50 de ani si care a apartinut tatalui sau. “Odata - zice el - a gasit, eu eram copil, o bucata de 3 kg de aur, Doamne-Doamne, de ne-am luat doua perechi de boi si ne-a mai si ramas... Si-acum? Acum ce? Acum am cerut sa-mi dea mina inapoi si cu 10 tineri om face aur.” Nea Gheorghe povesteste ca in transa despre averi nascute peste noapte. El e omul care cunoaste fiecare palma de teren din muntii astia, stie totul si... nu se teme de intuneric, nici de straini, nici de politie, pentru ca 50 de ani a stiut sa se fereasca, chiar daca a mai intrat din cand in cand la beci. Rade. Meseria de hot de aur nu s-a pierdut niciodata, exista si acum, cand vorbim, oameni care bat muntii si vechile galerii... “Ei cred ca o sa ne scoata din muntii nostri”, face Ivascan cu o mutra hatra. “Si? Ha!”, face el la mine, ca si cum as fi cam prost. “Cum, mai copile, sa ne scoata, cand noi suntem una cu aurul din pamant?”






Infruntarea

Sunt din nou la Corna, satul in locul caruia in doi ani vor fi bazinul de decantare si milioanele lui de tone de otrava. E o adunare importanta azi langa biserica de jos, din sat. Oamenii sunt alarmati de concesionarea terenurilor publice catre Companie. Asociatia Aurarilor “Alburnus Maior” a inflamat oamenii. S-au adunat in strada cu totii, si presedintele asociatiei, pe care il cheama David (stranie coincidenta pentru unul care se lupta cu Goliat), care e inginer minier, le vorbeste. Vine primarul, d-l Virgil Narita, omul cu bratara, intr-un Aro 10. Apare si directorul Companiei, fostul sef in Ministerul Mediului, pe timpul taranistilor. Ostilitate. Il recunosc in multime pe dacul liber, pe batrana taranca indignata, fete care deja imi sunt familiare. Atmosfera e tensionata, numai directorul Dumitrascu de la Companie pare cu desavarsire calm. Soarele straluceste orbitor in zapada. Vorbeste primarul si oamenii devin si mai nervosi. Vorbeste despre legalitate si despre faptul ca o concesionare nu este acelasi lucru cu vinderea. Ca e vorba de bani. Oamenii vad in asta o agresiune, ei stiu ca au pierdut ceva si ca apoi nu va fi decat o chestiune de timp ca sa fie mutati cu totii. Primarul nu e de acord. Expune viitorul comunei, casele care se vor face, negocierile directe cu Compania. Vor fi bogati si multumiti si, mai ales, nimeni nu-i va obliga pe ei sa vanda. Numai daca vor. “Vorbe!”, zice David, inginerul, “vorbe!”. Le citeste hotararea adoptata de Primarie si oamenii huiduie, striga, urla in sala Caminului Cultural. Un vulcan pare gata sa erupa, un tanar sare pe scena: “Voi, voi sunteti batrani, noi avem nevoie de munca, de bani de viitor, nu va pasa decat de voi, bosorogilor, nu va ganditi...”. Lumea urla in sala si situatia devine critica. Se aduc argumente pro si contra. Dumitrascu zambeste superior, tacut, impunator, cu barba ingrijita, tanar si puternic, fata in fata cu aceasta masa dezarticulata de tarani prosti. Iata-l, vorbeste. “Oameni buni”, zice directorul, sub privirile albastre ale unei domnisoare de la Companie, probabil asistenta sa, “oameni buni, unii dintre voi vor sa negocieze, altii nu vor.” “Huuuuoooo”, raspunde multimea. “Conform sondajului, 88% dintre dvs. sunt de acord.” “Huuuooo”, raspunde multimea. Reporterul iese pe hol, fumeaza cu niste pusti. Unul are un cercel in ureche si freza de american, cioc, tot ce trebuie. Rade. “Ce fraieri”, imi zice. “Cine?” “Pai... oamenii.” “De ce, ma?”, il intreb. “Ei nu-si dau seama ca parerea lor nu conteaza? S-au bagat prea multe milioane de dolari in povestea asta, ca sa se mai dea inapoi.” Reporterul ramane pe ganduri. Observatie corecta, din partea “americanului”. Apoi, intra din nou in sala, pentru a prinde ultimele replici ale directorului Dumitrascu. “Bine, nu vreti, nu vreti, o sa suportati consecintele, vom gasi alt front de lucru si ne vom orienta in alta directie, dar nu uitati vorbele mele, nici un cornean nu va lucra pentru noi, nici un cornean nu va beneficia de ajutoarele noastre, sa nu veniti la noi cu cereri. Am zis.” David urla ca e un santaj ordinar si ca haldele exploatarii oricum sunt pe taramul satului Corna, iar atunci, daca-i asa, si nu va fi angajat nici unul dintre corneni, nici un gram de steril sa nu mai fie depozitat aici. Urlete.



*

E seara. Reporterul se regaseste in marea bucatarie-salon a unor tarani decisi sa nu plece. Aceasta, poate pentru ca inima il trage spre aceia care iubesc mai mult vacile, in detrimentul cianurii. E de fata David, obosit pulbere in urma infruntarii, dar cu priviri de erou, batrana Augusta, in varsta de 70 si ceva de ani, care jura ca va fi ingropata in halda, decat sa plece, fiica sa, Lia, care a fost soferita pe o basculanta-gigant la exploatare, Augustin, fiul ei, care are 20 de ani si care afirma ca va iesi cu arma la poarta, daca vin sa-i ia pamantul. Mai asista la discutie cainele Nero, un dalmatian batran si gras, si vreo doua cotargele, ale caror nume nu mai conteaza. Reporterul bea o tuica cu oamenii acestia, pentru ca nu mai e in timpul serviciului. Ziua s-a sfarsit. Asculta povesti, asculta istorii vechi, batrana Augusta are ochii albastri si vorbeste despre mortii ei. Augustin vorbeste despre pamantul sau, hectare de pasune, de padure, despre aur. Lia e o fiinta dura, inflexibila atunci cand e vorba de pamant. Asta e averea lor, casa lor, cu parterul facut din piatra. E noapte. David e rosu la fata si tacut. “Ma tem ca nu vom invinge”, zice intr-un tarziu cand, deja, povestile acestor oameni erau auzite de catre reporter mai mult ca un murmur...
Imaginati-va 150 de metri de steril si de apa otravita, acoperind aceasta discutie, inecand-o, strivind-o, ca sa intelegeti sensul tacerii. Al adevaratei taceri!

HORIA TURCANU