Motivare la profesori

publicat în revista DREPTUL nr. 10 din nov. 2004, p.193-198.

Importanţa descrierii faptei în cazul formulării plângerii prealabile
Vasilică-Cristi Danileţ

judecător-Judecătoria Cluj-Napoca

1. Prin sentinţa penală nr.660 din 27 mai 2003 (dosar nr.1784/2003) – nepublicată - a Judecătoriei Cluj-Napoca, instanţa a dispus în baza art.11 pct. 2 lit.b rap. la art. 10 lit. f C.p.pen., încetarea procesului penal pornit la plângerea prealabilă a părţii vătămate SC – persoană fizică, împotriva inculpatului SIA, pentru săvârşirea infracţiunilor de calomnie prevăzute de art. 206 Cpen şi insultă prev. de art. 205 Cpen. Acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, iar partea vătămată a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în cauză, nu există formulată vreo plângere prealabilă directă în sensul legii procesual penale. Aceasta pentru că partea vătămată s-a limitat doar la înştiinţarea instanţei pe data de 12.02.2003 că inculpatul a săvârşit „următoarele fapte penale: calomnie şi insultă extrem de grave în şedinţa publică a Senatului UBB din data de 13.01.2003”; apoi partea a menţionat inscrisurile pe care le depune în probaţiune, fără ca în vreunul să apară vreo descriere a faptelor pentru care petentul se consideră vătămat. Or, întrucât partea vătămată nu descrisese faptele pentru care a înţeles să se plângă, aşa cum obligă dispoziţiile art. 283 Cod de procedură penală, instanţa a conchis că înscrisul prin care a fost declanşat procesul penal nu are rolul unei plângeri prealabile, fiind lovit de nulitate absolută în baza art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală.

S-a mai reţinut şi că, după angajarea apărătorului, partea vătămată însăşi a realizat neregularităţile plângerii sale, astfel că a depus un înscris intitulat „precizare la plângerea penală”, prin care solicita condamnarea inculpatului numai pentru comiterea infracţiunii de insultă, descriind şapte expresii pe care le-a considerat defăimătoare. Dar cum acest înscris s-a depus în faţa instanţei la data de 31.03.2003 şi cum infracţiunea de insultă s-ar fi produs pe data de 13.01.2003 - când partea vătămată a şi cunoscut identitatea inculpatului - rezultă că a fost depăşit termenul imperativ prevăzut de art. 284 Cod de procedură penală în care putea fi formulată plângerea prealabilă, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 185 alin. 1 Cod de procedură penală ce sancţionează cu nulitatea actul procesual efectuat peste termen.
2. Prin decizia penală nr. 215/R/22.07.2003, Tribunalul Cluj a admis recursurile declarate de parchet şi de partea vătămată, a casat în întregime sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de fond. Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că în cauză există plângere prealabilă, şi aceasta vizează afirmaţiile făcute de inculpat în şedinţa Senatului UBB din data de 13.01.2003 ; că în precizarea plângerii depusă pe 31.03.2003 partea vătămată a arătat faptul că inculpatul a acuzat-o că ar fi atacat în mod nejustificat unii membrii ai Senatului prin memorii şi diferite sesizări, că ar urî cadrele universitare, că a adus prejudicii UBB prin articole calomnioase, că este imoral, etc. Tribunalul a imputat primei instanţe lipsa rolului activ, căci ar fi trebuit să pună în vedere părţii vătămate să completeze plângerea, subliniind totodată că precizarea depusă de partea vătămată a fost intitulată corect, deoarece aduce lămuriri cu privire la faptele reclamate.
3. Din modul cum a fost soluţionată această cauză, rezultă că sunt patru chestiuni ce trebuie lămurite: importanţa descrierii faptei, rolul activ al instanţei în această privinţă, natura juridică a „precizării” plângerii prealabile, suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat..

3.1. Astfel, conform art. 283 Cod de procedură penală, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. De asemenea, conform art. 317 Cod de procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

Aşadar, rezultă din aceste reglementări că un element esenţial al plângerii prealabile este descrierea faptei, urmând să înţelegem prin aceasta prezentarea (in)acţiunii comise de cineva, adică precizarea datei săvârşirii faptei, a conţinutului acesteia (în ce anume constă ea) şi eventual descrierea împrejurărilor în care s-a comis. Dacă sunt mai multe fapte, fiecare trebuie descrisă separat.

În speţa analizată, cele două aspecte pentru care partea vătămată a formulat sesizarea – calomnie şi insultă - nu constituie fapte în sensul arătat mai sus, ci sunt doar încadrări juridice pe care partea le propune; ele sunt doar denumirile infracţiunilor incriminate în art. 206 şi 205 Cod penal. Or, în Codul penal, nu există fapta de calomnie, ci fapta de „afirmare ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public”, care constituie infracţiunea de calomnie prev. de art. 206 Cp. De asemenea, nu există fapta de insultă, ci fapta de „atingere adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură”, ori fapta de a „atribui unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate”, care consituie infracţiunea de insultă prev. de art. 205 alin. 1 şi 2 Cp.

Se constată că în speţă, prin plângerea prealabilă iniţială, partea vătămată nu a descris vreo stare de fapt care să se încadreze în conţinutul juridic al infracţiunilor reclamate. Or, ceea ce e esenţial pentru stabilirea obiectului judecăţii este fapta, nicidecum încadrarea juridică. Aceasta din urmă nu este un element prevăzut de art. 283 sau 317 Cod de procedură penală şi urmează a fi stabilită de către organul judiciar.

Simpla menţiune în plângerea penală a denumirii unei infracţiuni atât timp cât fapta nu este precis determinată nu poate constitui o sesizare penală în sensul art. 317 Cod de procedură penală. Cât timp nu e descrisă fapta, nefiind precizate afirmaţiile făcute de inculpat şi considerate de partea vătămată drept vătămătoare pentru demnitatea sa, nu poate exista o punere în mişcare a acţiunii penale – efect care se produce prin demararea acţiunii directe.

Prin urmare, considerăm că soluţia primei instanţe este cea corectă.
3.2. Faţă de susţinerea tribunalului că prima instanţă ar fi trebuit să dea dovadă de rol activ şi să ceară părţii vătămate să-şi completeze plângerea cu elementele lipsă, avem un alt punct de vedere.

Credem că singurul temei de a proceda în acest fel nu ar putea fi decât dispoziţiile art. 300 alin.1 şi 2 Cod de procedură penală, care reglementează obligaţia instanţei de judecată de a verifica regularitatea actului de sesizare şi modul de înlăturare a neregularităţilor.

Însă a cere părţii vătămate să-şi precizeze plângere prealabilă, completând astfel înscrisul iniţial cu o condiţie esenţială a plângerii prealabile, ar fi însemnat să se încalce dreptul la apărare al inculpatului, care ar fi avut deschisă posibilitatea ridicării excepţiei lipsei plângerii prealabile în baza art. 10 lit. f Cod de procedură penală. Considerăm că dacă instanţa ar fi procedat în acest mod, ea nu ar mai fi fost imparţială: s-ar fi întrezărit părerea sa cu privire la neregularitatea plângerii prealabile, judecătorul putând fi astfel suspectat de către inculpat de părtinire cu partea vătămată, astfel că acuzatul ar fi avut toate motivele pentru a formula o cerere de recuzare. De aceea, rolul activ al instanţei prevăzut de art. 4 din Cod de procedură penală trebuie îndeplinit în vederea aflării adevărului cu privire la faptă, împrejurările săvârşirii ei şi cu privire la persoana făptuitorului – după cum obligă art. 3 Cod de procedură penală – fără însă a încălca un alt principiu de bază al oricărui proces – acela al imparţialităţii instanţei, reglementat de art. 6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale¹.

Considerăm că rolul activ trebuie exercitat doar în condiţiile demarării procedurii în faţa instanţei de judecată în urma unei sesizări legale. Or, când plângerea prealabilă este nu numai (singurul) mijloc lăsat la latitudinea părţii vătămate de a cere condamnarea inculpatului în baza art. 279 alin. 2 lit. a Cod de procedură penală, ci şi un mijloc de apărare al inculpatului prin invocarea excepţiei sus-arătate, nu poate fi anihilat acest efect invocându-se art. 300 Cod de procedură penală.

Alta este situaţia în cazul sesizării instanţei conform art. 264 Cod de procedură penală, prin rechizitoriu. În acest caz, o astfel de neregularitate nu poate constitui temei al unei soluţii de încetare a procesului penal pentru lipsuri procedurale, punându-se astfel capăt acţiunii penale, ci tocmai art. 300 Cod de procedură penală este temeiul care permite instanţei să oblige procurorul la îndreptarea acesteia, chiar în urma restituirii cauzei la Parchet. Întotdeauna va exista posibilitatea pentru acest organ de a sesiza din nou instanţa pentru continuarea procesului penal, ceea ce nu este permis în cazul plângerii prealabile.
3.3. După mai mult de două luni de la data cunoaşterii făptuitorului, partea vătămată a depus în cursul procesului un înscris intitulat „precizare la plângerea prealabilă”. Acest script nu poate fi considerat o „precizare” a acţiunii² penale - instituţie necunoscută în dreptul procesual penal românesc - ci doar un memoriu întocmit conf. art. 173 alin. 1 Cod de procedură penală.

Conform art. 9 alin.2 Cod de procedură penală, acţiunea penală se pune in mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. În materia plângerii prealabile, identificarea actului de inculpare a stârnit controverse în doctrină. Într-o primă opinie³, s-a susţinut că punerea în mişcare a acţiunii penale este atributul exclusiv al organului judiciar şi, având în vedere dispoziţiile art. 279 alin. 1 Cod de procedură penală conform căruia punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la şi nu prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere instanţa este cea care trebuie să pună în mişcare acţiunea penală.

Într-o altă opinie⁴, acest efect se produce prin introducerea plângerii prealabile direct la instanţă. Această concluzie rezultă din conţinutul detaliat pe care trebuie să-l aibă plângerea directă şi din faptul că ce ea este suficientă pentru a se declanşa judecata iar, pe de altă parte, în aceste cazuri legea nu trimite la vreo altă procedură de punere în mişcare a acţiunii penală. Admiterea opiniei contrare ar însemna o adăugare la lege, lucru care nu poate fi acceptat ţinând seama de caracterul imperativ al normelor din materia inculpării⁵.

Practica a tranşat definitiv această dispută împărtăşind, fără rezerve, cea din urmă opinie. Astfel, se consideră că în cazul infracţiunii prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a Cod de procedură penală, legiuitorul a lăsat la libera apreciere a părţii vătămate posibilitatea de a pune sau nu în mişcare acţiunea penală în procesul penal, acţiune a cărei titulară exclusivă este partea vătămată, prin derogare de la principiul oficialităţii procesului penal⁶.

Revenind la speţa în discuţie, se observă că memoriul depus conţine o cerere expresă de condamnare a inculpatului, descrie fapta şi data comiterii, propune chiar încadrarea juridică, deci îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat o plângere prealabilă, distinctă însă de prima care am demonstrat că este nulă absolut şi, deci, inexistentă. Acest memoriu s-a depus însă în faţa instanţei la data de 31.03.2003. Cum infracţiunea de insultă s-ar fi produs pe data de 13.01.2003 - când partea vătămată a şi cunoscut identitatea inculpatului - rezultă că a fost depăşit termenul imperativ prevăzut de art. 284 Cod de procedură penală în care putea fi formulată plângerea prealabilă, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 185 alin. 1 Cod de procedură penală ce sancţionează cu nulitatea actul procesual efectuat peste termen.

Prin urmare, şi această a doua plângere prealabilă este nulă, deci inexistentă, dar pe un alt considerent decât în primul caz, în ambele situaţii fiind incidente dispoziţiile art. 10 lit. f Cod de procedură penală. Subliniem că, chiar dacă primul înscris nu putea fi considerat o plângere prealabilă pentru vicii rezultate din nerespectarea art. 285 Cod de procedură penală, ar fi existat pentru partea vătămată posibilitatea de a formula – în faţa instanţei de judecată - o nouă plângere prealabilă, de data aceasta completă, însă cu condiţia de a fi respectat termenul de introducere a acesteia prevăzut de art. 284 Cod de procedură penală.

Se pare că tribunalul a considerat valabilă acea „precizare a plângerii prealabile”, dar nu ca o plângere distinctă de cea iniţială, ci ca întregind-o pe aceasta, ca formând un tot unitar cu ea. În aceste condiţii, ne întrebăm, firesc, ce se întâmplă cu infracţiunea de calomnie? Căci în sesizarea iniţială se menţionează săvârşirea şi a acestei infracţiuni, fără a se descrie totuşi în ce constă ea nici în acest prim act, nici în cel ulterior. Mai mult, în acesta din urmă se solicită în mod neechivoc condamnarea doar pentru insultă, enumerându-se expresiile folosite de inculpat şi care, într-adevăr, nu ar fi putut consitui obiectul vreunei infracţiuni de calomnie.

Urmând raţionamentul tribunalului, ar trebui să se efectueză o cercetare pentru infracţiunea de insultă, menţionată în plângere şi descrisă în „precizare”. Acelaşi lucru ar trebui să se realizeze şi pentru infracţiunea de calomnie, nedescrisă totuşi. Aceasta ar însemna ca instanţa de rejudecare să ceară părţii vătămate să-şi precizeze plângerea şi sub acest aspect, la mai mult de 6 luni de la data comiterii faptelor. Considerăm inadmisibil acest lucru pentru cele arătate mai sus şi, în primul rând, faţă de imperativul normei din art. 283 Cod de procedură penală.

Se ajunge astfel la a constata ca fiind greşită întreaga concepţie a instanţei de control judiciar, ajungându-se la soluţii aberante, care încalcă flagrant normele procesuale penale.
3.4. În fine, încetându-se procesul penal în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. f Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de către stat trebuie să fie suportate de către partea vătămată.

Este drept că acest caz nu îşi găseşte o reglementare expresă printre cele prevăzute în art. 192 alin. 1 Cod de procedură penală. În această situaţie, la prima vedere, ar deveni incidente dispoziţiile art. 192 alin. 3 Cod de procedură penală, conform cărora cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Dar având în vedere raţiunea instituirii obligaţiei de a suporta aceste cheltuieli, susţinem că ele revin părţii vătămate, care se află în evidentă culpă procesuală. Temeiul juridic al acestei obligaţii îl găsim în art.192 pct. 2 lit. c Cod de procedură penală, care se aplică pe calea suplimentului analogic, existând un temei juridic expres doar pentru situaţia retragerii plângerii prealabile. Or, şi în cazul de faţă, culpa declanşării nelegale a prezentului proces penal, şi deci a încetării sale, îi aparţine exclusiv acestei părţi.
********************

1 Convenţia a fost încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei şi amendată şi completată prin Protocoalele nr. 2, 3, 5, 6, 7, 9 şi 10. România a ratificat acest act prin Legea nr. 30 din 18.05.1994 ("Monitorul oficial al României”, partea I, nr.135 din 31 mai 1994). Protocolul nr.11 încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 prin care s-a restructurat mecanismul de control stabilit prin Convenţie, a fost ratificat de România prin Legea nr.79 din 6.06.1995 (“Monitorul oficial al României”, partea I, nr.47 din 13 iulie 1995), care a modificat astfel Legea nr.30/1994. În fine, România a ratificat şi protocolul nr. 13 la Convenţie, privind abolirea pedepsei cu moartea, prin Legea nr. 7 din 9.01.2003 (“Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 27 din 20.01.2003).

2 Această instituţie este specifică doar dreptului procesual civil.

3 A se vedea : N.Iliescu, Procedura plângerii prealabile, în “Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială”, vol. II, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 96; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p.229; I.Gh.Gorgăneanu, Acţiunea penală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.204.

4 A se vedea : N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Editura Paidea, Bucureşti, 1994, p. 232; Gr.Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.173; Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 60-61; M.Basarab, Drept procesual pena”, vol.I, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 1973, p.127.

5 A se vedea Gh. Mateuţ, op.cit., p.61.

6 Judecătoria Cluj-Napoca, sent. pen. Nr. 541 din 13.04.2000 a; a se vedea şi decizia de îndrumare a Plenului Trib. Suprem nr. 6 din 17 noiembrie, partea I, pct. 1, în “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1973”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p.39.