Agatha Christie

— O meriţi, spunea mama.

Jane nu s-a emoţionat deloc. Tocmai atunci când îi vorbea mama, ea, ca de obicei, mânca. A dat încet din cap şi a continuat să mestece, apoi a spus:

— E în regulă, doamnă, cum spuneţi dumneavoastră, ştiţi mai bine. În dimineaţa următoare a reapărut totuşi.

— Aş vrea să vă vorbesc, doamnă. M-am gândit mai bine la ce mi-aţi spus, aşa că aş prefera să rămân aici. Am înţeles foarte bine ce mi-aţi spus, sunt gata să primesc o leafă mai mică, dar am fost aici atâta timp. În orice caz, fratele meu tot mă bate la cap să vin să-i gospodăresc casa, când va ieşi la pensie şi i-am promis că o s-o fac. Asta va fi cam peste vreo patru, cinci ani. Până atunci aş prefera să rămân aici.

— Asta-i foarte, foarte, drăguţ din partea dumitale, i-a spus mama cu emoţie.

Jane, care avea oroare de emoţii, i-a replicat:

— Păi e cum trebuie să fie, doamnă, şi a ieşit maiestuoasă din cameră, Acest aranjament avea un singur dezavantaj. De vreme ce gătise atâţia ani într-un anumit fel, Jane nu putea să-şi schimbe stilul. Dacă aveam o pulpă pregătea întotdeauna o friptură enormă. Plăcinte cu carne colosale, tarte imense, budinci gigantice apăreau pe masă… Mama spunea „Numai pentru două persoane, nu uita, Jane” sau „Pentru patru”, dar Jane nu putea niciodată să înţeleagă. Ospitalitatea lui Jane se desfăşura pe scară mare, lucru foarte costisitor pentru gospodărie. Şapte sau opt din prietenele ei aveau obiceiul să vină la ceai în fiecare zi şi consumau din belşug cornuri, plăcinte, foietaje, tarte cu gem. În cele din urmă mama, disperată, văzând socotelile gospodăreşti crescând mereu, spuse cu blândeţe, că poate pentru că situaţia se schimbase acum, Jane va avea o zi pe săptămână când îşi va primi prietenele, astfel se va evita o anumită risipă în cazul în care s-ar pregăti prea multe lucruri şi o parte din invitaţi nu ar veni. De atunci, Jane primea numai miercurea.

Şi mesele noastre erau foarte diferite de cele de altă dată, când se serveau trei, patru feluri. Renunţasem la cină, seara mama şi cu mine ne mulţumeam cu macaroane cu brânză, o budincă de orez sau cam aşa ceva. Toate acestea au amărât-o foarte tare pe Jane. Încetul cu încetul, mama a reuşit să preia de la Jane şi comenzile pentru furnizori. Era o mare plăcere pentru prietenii tatei, când erau la noi, să o audă pe Jane făcând comenzi la telefon cu vocea ei joasă, de Devonshire: „Şi vreau şase homari, femele homari, şi creveţi nu mai puţin de …” Devenise o frază favorită în familia noastră. „Nu mai puţin de” nu o folosea numai Jane, ci şi o bucătăreasă de mai târziu, doamna Potter. Ce zile minunate erau pentru negustori!

— Dar întotdeauna am comandat douăsprezece fileuri de calcan, doamnă, spunea Jane, disperată.

Faptul că nu erau atâtea guri care să mănânce douăsprezece fileuri de calcan, chiar dacă le număram şi pe cele câteva din bucătărie, nu-i părea să-i treacă niciodată prin cap.

Nu mi-am dat seama de schimbările survenite. Luxul sau economia nu prea au mare importanţă când eşti foarte tânăr. Dacă în loc de ciocolată cumperi acadele, nu e diferenţă prea marea.

Viaţa mea personală nu a fost în mod evident schimbată. Citeam imens de multe cărţi, am terminat de citit aproape toate cărţile lui Henty şi l-am început pe Stanley Weyman (ce romane istorice erau! Am citit mai zilele trecute „The Castle Inn” – Hanul de la castel – şi m-am gândit: ce carte bună). „The Prisoner of Zenda” al lui Anthony Hope mi-a deschis calea romanelor cavalereşti. M-am îndrăgostit nu de Rudolf Rassendyll, aşa cum s-ar fi putut crede, ci de adevăratul rege întemniţat. Am citit, de asemenea, tot Jules Verne în franceză, „Le voyage au centre de la terre” a fost cartea mea favorită timp de multe luni – îmi plăcea contrastul dintre unchiul atât de plin de el şi nepotul prudent. Orice carte care îmi plăcea cu adevărat o citeam din nou la interval de o lună, apoi după aproape un an mă dovedeam a fi schimbătoare şi-mi căutam o altă carte favorită.

Mai citeam şi cărţile pentru fete de L. T. Meade, care mamei nu-i plăceau deloc. Spunea că fetele din acele cărţi erau vulgare şi nu se gândeau decât la avuţii şi să aibă rochii elegante. Îmi plăceau, dar n-o mărturiseam, pentru că încercam un sentiment de vinovăţie că aveam gusturi vulgare. Mama îmi citea cu glas tare din Henty, deşi era uşor exasperată de lungimea descrierilor. Mi-a mai citit şi o carte intitulată „Ultimele zile ale lui Bruce” care ne-a plăcut la amândouă foarte mult. În cadrul lecţiilor aveam volumul „Marile evenimente ale istoriei”, din care citeam câte un capitol şi mă străduiam să răspund la întrebările care se puneau în capitolul de la sfârşit. Era o carte foarte bună. Învăţai o mulţime de lucruri despre cele petrecute în Europa şi prin alte locuri şi le puteai lega de istoria Angliei, de la regele Arthur încoace. Simţeai o adevărată satisfacţie când ţi se spunea cu hotărâre că un cutare sau cutare a fost un rege rău. Ştiam anii când au domnit regii Angliei şi numele tuturor nevestelor lor, informaţii care nu mi-au folosit prea mult. În fiecare zi trebuia să învăţ ortografia şi scriam pagini întregi cu nenumărate cuvinte. Bănuiesc că acel exerciţiu a fost întrucâtva bun, dar continuam să scriu foarte greşit şi aşa am rămas până azi.

Plăcerile mele cele mai mari proveneau de la muzică şi de la alte activităţi în care am venit în contact cu o familie numită Huxley. Doctorul Huxley avea o soţie cam zăpăcită, dar deşteaptă. Erau cinci fete în familia lor: Mildred, Sybil, Muriel, Phyllis şi Enid. Ca vârstă mă aflam între Muriel şi Phyllis. Muriel a devenit prietena mea apropiată. Avea o faţă lungă cu gropiţe, ceea ce nu este prea obişnuit la o faţă lungă, un păr blond şters şi râdea mai tot timpul. La început m-am apropiat de ele prin lecţiile săptămânale de canto. Veneau acolo vreo zece fete care cântau diferite părţi din cântece şi oratorii, sub conducerea unui maestru de canto, domnul Crow. Exista, de asemenea, şi o orchestră. Muriel şi cu mine cântam amândouă la mandolină, Sybil şi o fată pe nume Connie Stevens la vioară, iar Mildred la violoncel.

Gândindu-mă acum la acele zile ale orchestrei noastre, îmi dau seama că familia Huxley era foarte întreprinzătoare. Vechii locuitori din Torquay, demodaţi şi înguşti la minte, se uitau dezaprobator la „fetele Huxley”, în special pentru că aveau obiceiul să se plimbe pe Strand, unde era centrul comercial al oraşului, între orele 12 şi l, mai întâi trei dintre ele, ţinându-se la braţ, apoi celelalte două cu guvernanta, îşi legănau braţele şi umblau de acolo-colo şi râdeau şi glumeau; păcatul cel mai mare fiind că… nu purtau mânuşi. Asemenea lucruri constituiau pe atunci o jignire adusă societăţii. Totuşi, de vreme ce doctorul Huxley era de departe cel mai la modă doctor din Torquay, şi doamna Huxley ceea ce se numeşte o persoană „de familie”, fetele fuseseră considerate ca acceptabile din punct de vedere social. Când privesc înapoi la acel timp, mă gândesc ce curios era cadrul social! Cred că era pătruns de snobism, dar pe de altă parte, un anumit fel de snobism era dispreţuit. Cei care pomeneau prea des în conversaţia lor despre aristocraţie erau dezaprobaţi şi se râdea de ei. În decursul vieţii mele au existat trei faze distincte care s-au succedat. În prima, întrebările care se puneau sunau aşa: „Dar cine e ea, draga mea? Din ce familie provine? Face parte din familia Twiddledos din Yorkshire? Bineînţeles, o duc foarte greu, dar e născută Wilmot”. După aceasta a urmat, la timpul ei, faza a doua: „Da, desigur sunt cam nesuferiţi, ei, dar teribil de bogaţi. Cei care au cumpărat proprietatea Larches au bani? Ei, bine, atunci să le facem o vizită.” A treia fază era din nou diferită: „Sunt amuzanţi, măcar? Da, nu prea au bani, nimeni nu ştie de unde provin, dar sunt foarte, foarte amuzanţi.”

Şi acum după aceste digresiuni despre valorile sociale, mai bine să mă întorc la orchestră…

Să fi făcut noi oare prea mult zgomot? mă întreb. Probabil că da. Cel puţin mandolina nu scotea sunete supărătoare. În orice caz ne-am distrat foarte mult şi ne-am îmbogăţit cunoştinţele muzicale. Asta ne-a dus la ceva mult mai palpitant: pregătirea unui spectacol cu o operetă de Gilbert şi Sullivan.

Fetele Huxley şi cu prietenii lor dăduseră un spectacol, mai înainte de a intra şi eu în rândul lor, cu opereta Patience. Următoarea reprezentaţie avea să fie „The Yeomen of the Guard” – o încercare cam ambiţioasă. De fapt sunt chiar surprinsă că părinţii lor nu le-au descurajat. Dar doamna Huxley era o persoană foarte distantă, pe care nu o preocupau câtuşi de puţin cele din jur. Trebuie să spun că o admiram, căci părinţii pe atunci nu erau deloc rezervaţi în privinţa copiilor. Îşi încuraja copiii să pună la cale tot ce doreau, îi ajuta dacă îi cereau ajutorul, dacă nu, îi lăsa în plata lor. S-a făcut o distribuţie corectă a rolurilor. Posedam o voce frumoasă şi puternică de soprană, singura soprană pe care o aveau, şi m-am simţit în al nouălea cer când am fost aleasă ca să interpretez rolul colonelului Fairfax.

Am avut oarecare dificultăţi cu mama, care era de modă veche în vederile ei referitoare la ceea ce trebuie să poarte în picioare fetele dacă apar în public. Picioarele erau picioare, cu totul lipsite de delicateţe. Ca să joc într-un maiou sau ceva asemănător, ar fi fost, aşa cum socotea mama, cu totul neconvenabil. Eram de vreo treisprezece, paisprezece ani pe atunci şi aveam vreun metru şaizeci. Din păcate nu era nici un semn să am un piept plin, cum speram pe când ne aflam la Cauterets. Uniforma soldatului din gardă a fost considerată potrivită, deşi a trebuit să fie completată cu pantaloni ca de golf foarte largi. Dar un gentleman din timpul Elisabetei punea probleme grele. Când mă gândesc azi mi se pare o prostie, dar atunci era o problemă serioasă. În orice caz, a fost rezolvată de mama, care a spus că va fi în regulă, dar va trebui să port pe deasupra o pelerină prinsă pe umăr. Aşa că s-a încropit o pelerină dintr-o bucată de catifea de culoarea turcoazei găsită în „piesele” bunicii (piesele bunicii erau păstrate în diferite cufere şi sertare; cuprindeau tot felul de materiale frumoase şi bogate, rămase în urma diferitelor cumpărături de solduri în ultimii douăzeci şi cinci de ani, acum fiind mai mult sau mai puţin uitate). Nu-i chiar aşa de uşor să joci cu o pelerină. Era drapată pe un umăr şi aruncată peste celălalt astfel încât părţile indecente ale gambelor să fie mai mult sau mai puţin ascunse privirilor publicului.

După câte îmi amintesc nu am avut trac. Destul de ciudat pentru o persoană teribil de timidă cum eram, care foarte adesea nu mă puteam hotărî să intru într-un magazin, iar când mă duceam la o mare recepţie îmi clănţăneau dinţii. Dar exista o activitate în care nu mă simţeam deloc nervoasă, anume, atunci când cântam. Mai târziu, în timp ce studiam canto şi pianul la Paris, nervii mă lăsau cu totul când trebuia să mă produc în concertele şcolii şi să cânt la pian. În schimb, dacă cântam din gură nu eram nervoasă.

Nu încape îndoială că „The Yeomen of the Guard” a rămas unul din momentele cele mai importante ale existenţei mele. Totuşi nu pot să nu mă gândesc că a fost foarte bine că nu am mai jucat în nici o operetă, căci o experienţă care într-adevăr ţi-a făcut plăcere nu trebuie repetată.

Unul din lucrurile cele mai ciudate când priveşti în trecut, este acela că, în timp ce îţi aduci aminte cum au avut loc unele întâmplări, aproape niciodată nu ştii cum sau de ce s-au terminat, ori au dispărut. Nu-mi pot aminti alte întâmplări la care am participat împreună cu familia Huxley după aceea, dar sunt sigură că nu a fost nici o întrerupere în prietenia noastră. La un moment dat, parcă ne întâlneam în fiecare zi şi, pe urmă, îmi amintesc că îi scriam Lullyei în Scoţia. Probabil că dr. Huxley s-a dus să practice medicina acolo sau s-a retras. Nu-mi amintesc de vreo despărţire. Îmi aduc aminte că termenii prieteniei cu Lully erau foarte clar definiţi. „Nu poţi fi prietena mea cea mai bună”, mi-a explicat ea, „pentru că mai sunt şi fetele din Scoţia, fetele McCracken. Ele au fost întotdeauna prietenele noastre cele mai bune. Brenda este prietena mea cea mai bună, iar Janet este a lui Phyllis, dar tu poţi fi cea de-a doua prietenă cea mai bună.” Am fost mulţumită de aranjamentul acesta, de vreme ce, cele mai bune prietene, fetele McCracken, se întâlneau cu familia Huxley o dată la, să zicem, doi ani.

II

Cred că era cândva prin luna martie, când mama mi-a spus că Madge va avea un copil. M-am uitat la ea cu ochi mari. Să aibă Madge un copil? Rămăsesem înmărmurită.

Nu pot să-mi închipui de ce nu mi-a trecut niciodată prin minte că Madge ar putea avea un copil. Era ceva care se întâmpla peste tot, dar lucrurile îţi apar întotdeauna surprinzătoare când au loc în propria ta familie. L-am primit pe cumnatul meu James sau Jimmy, cum îi spuneam eu, cu entuziasm şi ţineam foarte mult la el, dar acum era ceva cu totul diferit. Aşa cum se întâmpla, de obicei, cu mine, mi-a trebuit câtva timp până când am fost în stare să înţeleg. Probabil că am rămas cu gura căscată vreo două minute, sau chiar mai mult. Apoi am spus:

— Va fi foarte palpitant. Când? Săptămâna viitoare?

— Nu chiar atât de curând, mi-a răspuns mama, şi mi-a spus că era vorba despre luna octombrie.

Octombrie? Eram profund amărâtă. Ce idee, să aştepţi atâta timp! Nu-mi amintesc prea bine care era atitudinea mea, atunci, faţă de problemele sexuale. Cred că aveam vreo doisprezece, treisprezece ani, dar nu cred că mai acceptam poveştile cu doctorii care aduc copiii în saci negri sau cu solii cereşti înaripaţi. Îmi dădusem seama până la acea vreme că era vorba de un proces fizic, dar nu eram prea curioasă, nici nu mă interesa problema. Totuşi făcusem o oarecare deducţie. Pruncul era mai întâi în tine, apoi afară din tine. Am reflectat asupra mecanismului şi am ajuns la concluzia că ombilicul era poarta de ieşire. Nu puteam să-mi imaginez la ce ar fi servit acea gaură rotundă din mijlocul stomacului meu, căci nu părea să folosească la nimic, aşa că era limpede că trebuia să aibă de-a face cu naşterea copiilor.

Sora mea mi-a spus cu mulţi ani după aceea că şi ea avea idei foarte precise. Ea crezuse că buricul este asemenea unei găuri de cheie pe care o păstra mama, care o înmâna soţului, acesta o descuia în noaptea nunţii. Totul părea foarte raţional, aşa că nu mă mir deloc că a susţinut în mod atât de categoric această teorie a ei.

M-am dus în grădină şi m-am gândit foarte mult la cele aflate. Madge va avea un copil. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi plăcea. Aveam să fiu tanti. Aceasta însemna că eram o persoană adultă şi importantă. Îi voi cumpăra jucării, voi lăsa copilul să se joace cu casa păpuşilor mele, dar trebuie să am grijă ca pisicul meu, Christopher, să nu-l zgârie din greşeală. După o săptămână nu m-am mai gândit, fiind absorbită de diferitele întâmplări zilnice. Aveam atât de aşteptat până în octombrie.

Cândva, în august, o telegramă a făcut-o pe mama să plece de acasă. Mi-a spus că trebuia să se ducă la sora mea, în Cheshire. Auntie-Grannie era atunci la roi. Plecarea neaşteptată a mamei nu m-a surprins, căci ea întotdeauna lua hotărâri subite, fără nici o pregătire anterioară. Îmi aduc aminte că mă aflam în grădină, pe peluza de tenis, şi mă uitam plină de speranţe la crengile părului să văd dacă găsesc vreo pară coaptă, când a apărut Alice.

— Este aproape ora prânzului, domnişoară Agatha, şi trebuie să veniţi în casă. Vă aşteaptă o ştire.

— Da? Ce ştire?

— Aveţi un nepoţel, a răspuns Alice.

— Un nepoţel? Dar abia în octombrie trebuia să am un nepot, am ripostat eu.

— A, dar lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa cum vor oamenii, continuă Alice. Hai, veniţi în casă.

M-am dus în casă şi am găsit-o pe Grannie în bucătărie cu o telegramă în mină. Am bombardat-o cu întrebări. „Cum arăta pruncul? De ce a venit acum şi nu în octombrie?” Conform obiceiului victorian, Grannie răspundea la aceste întrebări cu multă dibăcie, evitând un răspuns deschis. Cred că atunci când am intrat eu, era în mijlocul unei conversaţii în materie de obstetrică cu Jane, căci au coborât tonul şi au şoptit ceva cam aşa: „Celălalt doctor a spus: lăsaţi natura să acţioneze; dar specialistul era foarte categoric”. Totul avea o rezonanţă tainică şi interesantă. Nu mă gândeam decât la nepotul meu. Când Grannie tăia pulpa de miel, am spus:

— Dar cum arată? Ce culoare are părul?

— Probabil e chel. Nu au păr imediat.

— Chel, am repetat eu dezamăgită. Are o faţă foarte roşie?

— Probabil.

— Cât e de mare?

Grannie se gândi, se opri din tăiat şi măsură o distanţă pe cuţitul de tranşat friptura.

— Cam atât, spuse ea.

Vorbea cu siguranţa absolută a unei persoane care ştie totul. Mi s-a părut cam mic. În orice caz măsurătoarea a produs o asemenea impresie asupra mea, încât dacă mi s-ar pune o întrebare de către un psihiatru şi mi-ar da cuvântul cheie „prunc”, aş răspunde imediat „cuţit de tranşat friptura”. Mă întreb în ce fel de complex freudian ar încadra acest răspuns?

Am fost încântată de nepoţelul meu. Magde a venit cu el la Ashfield o lună mai târziu şi când a împlinit două luni a fost botezat în vechea biserică Tor. Deoarece naşa lui, Norah Hewitt, nu a putut veni, mi s-a îngăduit să-l ţin eu ca reprezentantă a ei. Am stat lângă cristelniţă, plină de importanţă, în timp ce sora mea se tot mişca nervoasă lângă cotul meu ca nu cumva să-l scap. I s-a dat numele de James ca şi tatăl şi bunicul lui şi avea să i se spună în familie Jack. Doream să-l văd crescând cât mai repede ca să mă pot juca cu el, căci acum principala lui ocupaţie părea să fie somnul. Era atât de bine să o am pe Madge acasă lângă mine, pentru o perioadă mai lungă de timp. În ea îmi puneam toată nădejdea că o să-mi spună poveşti şi-o să-mi găsească o mulţime de distracţii. De la Madge am auzit prima poveste cu Sherlock Holmes – „Rubinul albastru” – şi apoi o tot băteam mereu la cap să-mi istorisească şi altele. „The Blue Carbuncle” (Aventura rubinului albastru), „The Red-Headed League” (Asociaţia roşcaţilor) şi „The Five Orange Pips” (Cei cinci sâmburi de portocală) erau, în mod clar, favoritele mele, deşi îmi plăceau toate.

Madge ştia să povestească splendid. Înainte de căsătorie începuse să scrie şi ea. Multe din nuvelele ei au fost acceptate de către publicaţia Vanity Fair, ceea ce era considerat în acele zile o adevărată realizare literară. Tata se simţea foarte mândru de ea. A scris o serie de nuvele privind sportul. Erau amuzante şi scânteietoare. Le-am recitit acum vreo douăzeci de ani şi mă gândeam cât de bine scria. Mă întreb dacă ar fi continuat să scrie, dacă nu se mărita. Nu cred că s-a gândit vreodată în mod serios să devină scriitoare; ar fi preferat să fie pictoriţă. Ea făcea parte din acei oameni care sunt în stare să împlinească aproape totul dacă doresc. După cât îmi amintesc, nu a mai scris nuvele după ce s-a căsătorit, dar zece sau cincisprezece ani mai târziu a început să scrie teatru. Piesa ei „The Claimant” (Pretendentul) a fost pusă în scenă de Basil Deans, la Royal Theatre având în distribuţie pe Leon Quartermayne şi Fay Compton. A mai scris încă alte câteva piese, dar nu au fost reprezentate la Londra. Era şi o bună actriţă amatoare şi a făcut parte dintr-o societate dramatică de amatori. Fără nici o îndoială, Madge era persoana cea mai talentată din familia noastră.

Eu nu aveam nici o ambiţie. Ştiam că nu eram bună la nimic, îmi plăcea să joc tenis şi croquet, dar niciodată n-am reuşit să joc bine. Desigur ar fi mai interesant dacă aş putea afirma că întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, crezând neabătut ca într-o zi să reuşesc; dar, sincer vorbind, o asemenea idee nu mi-a trecut prin cap niciodată.

S-a întâmplat ca numele meu să apară tipărit pentru prima dată când aveam unsprezece ani. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Se introduseseră tramvaiele la Ealing şi opinia publică locală a fost grav tulburată. Un lucru atât de teribil să se întâmple tocmai la Ealing, o localitate rezidenţială minunată, cu străzi late şi case atât de frumoase. Să pună tocmai aici nişte tramvaie care să zăngănească de-a lungul străzilor, în sus şi în jos! Se pronunţa cuvântul Progres, dar cât era de huiduit! Fiecare scria ziarelor, deputatului local, oricui care să fie crezut potrivit pentru a primi o scrisoare. Tramvaiele afectau întreaga comunitate, erau zgomotoase, sănătatea tuturor era periclitată. Exista un serviciu excelent de autobuze roşii strălucitoare pe care era scris cu litere mari Ealing, circulând de la Ealing Broadway la Shepherds Bush, şi un altul, extrem de folositor, deşi mai umil ca aparenţă, care circula de la Hanwell la Acton. Şi mai exista şi vechea linie de cale ferată Great Western Railway, fără a mai vorbi de linia locală.

Tramvaiele nu erau deloc necesare. Dar apăruseră, în mod inexorabil, circulau şi oamenii vărsau lacrimi, scrâşneau din dinţi. În prima zi în care au început să circule tramvaiele, Agatha a scris o poezie, primul ei efort literar. Poezia mea avea patru versuri şi unul din bătrânii domni ai lui Grannie, din elegantul corp de gardă de generali, colonei sau amirali a fost convins de bunica să se ducă la redacţia ziarului local şi să sugereze să fie publicată. Şi a fost. Îmi amintesc şi acum acele versuri:

Când primele tramvaie electrice au început să circule

Înveşmântate în a lor glorie purpurie

Bine a fost, dar nici nu s-a terminat bine ziua

Că a început o altă poveste.

După care am continuat să fac haz de „un sabot care nu funcţiona bine” (a fost o defecţiune la un sabot, sau cum se mai cheamă, prin care se transmitea electricitatea tramvaiului, aşa că după ce au circulat câteva ore, tramvaiele s-au defectat). M-am simţit foarte mândră să-mi văd numele tipărit, dar nu aş putea spune că asta m-a făcut să mă gândesc la o carieră literară.

De fapt eu doream un singur lucru: o căsătorie fericită. În această direcţie eram foarte sigură pe mine, ca de altfel toate prietenele mele. Eram conştiente de toată fericirea care ne aştepta, ne gândeam cu nerăbdare la dragoste, să fim îngrijite, mângâiate, admirate, intenţionam să ne croim drumul în viaţă după placul nostru în direcţiile care aveau importanţă pentru noi, iar a pune mai presus de orice viaţa, cariera şi succesul bărbaţilor noştri constituia o datorie plină de mândrie. Nu aveam nevoie de medicamente stimulatoare şi nici de sedative, aveam încredere în viaţă şi bucuria de a trăi. Încercări, dezamăgiri, unele clipe de amărăciune, dar în general viaţa era distractivă. Poate că viaţa şi azi este amuzantă pentru fete, dar nu s-ar zice, după cum arată. Cred că le place uneori să se lase cuprinse de vreun gând de melancolie. Sunt o seamă de oameni care o fac. S-ar putea să le placă crizele emotive, căci par mereu copleşite de acestea. S-ar putea chiar să guste neliniştea, într-adevăr, neliniştea domină zilele noastre. Contemporanele mele de obicei o duceau destul de prost cu banii şi nu erau în stare să aibă nici măcar un sfert din lucrurile pe care şi le doreau. Dar atunci, oare da ce ne bucuram noi atât? Să fi existat în noi o anumită sevă care azi să fi secătuit? Să o fi înăbuşit oare educaţia sau îngrijorarea pe care o dă educaţia, grija pentru viitor? Eram ca nişte flori ce cresc la întâmplare, dar se dezvoltă în mod exuberant, năpădind cu violenţă prin crăpăturile pavajului şi printre bolovani şi chiar în locurile cele mai puţin favorabile, hotărâte să ne satisfacem pofta de viaţă şi să ne distrăm, explodând sub razele soarelui, până când avea să treacă cineva şi să ne calce în picioare, dar chiar strivite, după câtva timp, ne ridicam capul din nou. Azi, vai, viaţa pare să răspândească substanţe care distrug buruienile (selective!). Cei doborâţi nu mai au vreo şansă ca să ridice din nou capul. Se zice că sunt „incapabili de a trăi”. Nouă nu ne-ar fi spus nimeni niciodată că am fi incapabile să trăim. Dacă ar fi făcut-o, nu am fi crezut. Numai un criminal nu merită să trăiască.

Dar azi, tocmai despre un criminal nu poţi să spui că nu trebuie să trăiască.

Adevăratul farmec pentru o fată, adică o femeie în embrion, era tocmai faptul că viaţa părea un minunat joc de hazard. Nu ştiai ce avea să se întâmple cu tine. Tocmai asta făcea atât de palpitant să fii femeie. Biologia urma să decidă. Aşteptai bărbatul şi când acesta apărea îţi schimba radical întreaga existenţă. Nu aveţi decât să spuneţi orice, dar aşa ceva e foarte palpitant, când eşti în pragul vieţii.