Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə11/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   55

— Micuţa de colo, da, doi pence, jumătate pentru tine.

Peştii de aur au apărut ca o noutate pe când aveam vreo 12 ani. M-au tulburat grozav când i-am văzut prima dată. Întreaga tarabă era plină de boluri cu peşti de aur, câte un peşte în fiecare. Trebuia să arunci cu mingi de ping-pong; dacă izbuteai să faci ca mingea să intre într-unul din boluri, peştele din el era al tău. Ca şi la nucile de cocos era destul de uşor la început. La prima regată la care au apărut am câştigat 11 şi i-am dus acasă în triumf, punându-i în rezervorul de apă. Preţul însă curând a crescut de la un penny la şase pentru o minge.

Seara erau focuri de artificii. Deoarece nu puteam vedea de la noi de acasă, decât doar rachetele care erau aruncate foarte sus, ne duceam la nişte prieteni care locuiau chiar deasupra portului. Mergeam la ora nouă seara şi ni se dădea limonadă, îngheţată şi biscuiţi. O altă încântare a acelor zile care îmi lipseşte foarte mult erau garden-party-urile.

Cele dinainte de 1914 au rămas de neuitat. Toată lumea era ca scoasă din cutie, pantofi cu tocuri înalte, rochii de muslin, eşarfe albastre, pălării din pai împodobite cu trandafiri. Se serveau întotdeauna îngheţate minunate: de căpşuni, de vanilie, de fistic, de portocale, de zmeură cu tot soiul de prăjituri cu cremă, ecleruri, piersici, struguri. După felul fructelor înţeleg că garden-party-urile aveau loc mai întotdeauna prin august; nu-mi aduc aminte să fi fost căpşuni proaspete cu smântână.

Era destul de complicat ca să te duci până acolo. Cei care nu aveau trăsuri personale, închiriau o birjă dacă erau mai în vârstă sau aveau vreo infirmitate. Tineretul însă venea pe jos, mergând câte doi, trei kilometri din diferitele părţi ale oraşului. Unii puteau să fie norocoşi şi să locuiască prin apropiere, dar alţii erau obligaţi mai totdeauna să străbată o cale lungă, căci Torquay este construit pe şapte dealuri. Nu încape îndoială că a te căţăra pe dealuri, ţinându-ţi cu mâna stângă umbrela şi cu dreapta rochia, era un adevărat chin. Dar merita efortul ca să poţi lua parte la un garden-party.

Tata s-a stins din viaţă când aveam unsprezece ani. Sănătatea sa s-a ruinat treptat, dar boala se pare că nu i-a fost niciodată diagnosticată cum trebuie. Fără putinţă de tăgadă că permanentele griji financiare i-au slăbit rezistenţa la orice fel de maladie.

Era la Ealing, unde a stat o săptămână cu mama lui vitregă. Vizitase o seamă de prieteni la Londra, care l-ar fi putut ajuta să-şi găsească o slujbă. În vremea aceea nu prea era uşor să capeţi de lucru. Fie că erai jurist, ori doctor, ori administrai o proprietate, fie că lucrai într-unul din serviciile publice sau erai avocat, lumea finanţelor şi a afacerilor nu-ţi punea la dispoziţie condiţii pentru o viaţă cum o dorim azi. Existau mari firme bancare ca Pierpont Morgan sau altele, unde tata avea unele cunoştinţe, dar unde se cerea să fie profesionist. Trebuia să fi aparţinut uneia din aceste bănci şi să fi lucrat în ea de când erai un băieţel. Tata, ca şi cei mai mulţi dintre contemporanii săi, nu aveau nici o specializare. Se îndeletnicea cu foarte multe lucruri menite să-i ajute pe oameni, treburi care în ziua de azi se plătesc, dar pe atunci era cu totul altfel.

Situaţia sa financiară îl uimea foarte mult şi i-a uimit într-adevăr şi pe executorii săi testamentari, după moarte. Întrebarea care se punea era: unde dispăruseră banii lăsaţi de bunicul? Tata nu era o persoană extravagantă. El a trăit bine în limitele venitului său. Dar acest venit era doar pe hârtie, şi nu a existat niciodată în fapt. Întotdeauna păreau să se găsească explicaţii plauzibile pentru lipsa banilor, arătându-se că aceste neajunsuri aveau să fie numai temporare – probleme legate de nişte reparaţii speciale. Bunurile tatei fuseseră prost mânuite de administratori şi de urmaşii lor, nu încape îndoială, dar acum era prea târziu ca să se mai poată remedia situaţia.

Vremea era rece şi chinuit şi de necazuri a răcit uşor şi a făcut o dublă pneumonie. Mama a fost chemată la Ealing şi Madge şi cu mine am însoţit-o. Când am ajuns acolo, tata se simţea foarte rău. Mama nu s-a dezlipit de lângă el zi şi noapte. Aveam două infirmiere de la spital în casă. Umblam de colo, colo, nefericită şi speriată, rugându-mă din adâncul sufletului ca tata să se facă bine.

Mi-a rămas de atunci întipărită în minte o imagine, pe care n-am s-o uit niciodată. Era după-masă, mă aflam la jumătatea palierului. Dintr-o dată s-a deschis uşa camerei părinţilor mei. Mama a ieşit de acolo ca un vârtej, cu capul în mâini. A intrat repede în camera alăturată şi a închis uşa în urma ei. A ieşit apoi o infirmieră şi a vorbit cu Grannie care tocmai urca scările.

Totul s-a terminat, a spus infirmiera.

Am înţeles atunci că tata murise.

Bineînţeles că nu au luat un copil la înmormântare. Nu-mi mai găseam astâmpărul. Umblam prin toată casa într-o stare de agitaţie ciudată. Se întâmplase ceva teribil, ceva ce nu-mi închipuisem niciodată că s-ar putea întâmpla. Storurile fusese lăsate şi lămpile aprinse. Grannie stătea în sufragerie în jilţul ei mare şi scria scrisori fără sfârşit, în stilul ei special. Din când în când, dădea din cap cu tristeţe.

Mama zăcea în camera ei. S-a sculat numai ca să meargă la funeralii. Două zile nu a mâncat nimic; ştiu asta pentru că am auzit-o pe Hannah comentând faptul. Mi-aduc aminte de Hannah cu gratitudine, draga, bătrâna noastră Hannah, cu faţa ei trecută şi brăzdată de zbârcituri. M-a chemat în bucătărie, spunându-mi că avea nevoie de cineva care s-o ajute la un aluat. „Ţineau mult unul la altul”, spunea Hannah iar şi iar. „A fost o căsătorie bună.”

Da, a fost într-adevăr o căsătorie bună. Am găsit printre diferite lucruri vechi o scrisoare a tatei către mama, poate cu trei-patru zile înainte de moartea sa. Îi scria cât de mult dorea să se întoarcă la Torquay, la ea, că la Londra nu se putuse aranja nimic satisfăcător, dar ştia că avea să uite totul, când se va înapoia din nou la draga lui Clara. Continua, spunându-i că dorea să-i arate, aşa cum o mai făcuse şi altă dată, cât de mult însemna ea pentru el. „Mi-ai schimbat viaţa. Nici un alt bărbat nu a avut o asemenea soţie ca tine. În fiecare an de când sunt căsătorit cu tine te iubesc încă şi mai mult. Îţi mulţumesc pentru toată afecţiunea, dragostea şi simpatia ce-mi porţi. Dumnezeu să te binecuvânteze, draga mea, în curând vom fi din nou împreună.”

Am găsit această scrisoare într-o învelitoare de carte pe care mama o lucrase pentru el când era fată tânără şi i-o trimisese în America. Tata a păstrat-o toată viaţa şi acolo mai pusese încă două poezii pe care mama i le scrisese. Pe urmă a mai adăugat şi această scrisoare.

Casa de la Ealing era învăluită, în acele zile, într-o atmosferă jalnică. Era plină de rude care toate vorbeau în şoaptă. Granny B., unchii, soţiile unchilor, mătuşi, prietene vechi de ale lui Grannie – toţi vorbeau în şoaptă, suspinau, dădeau din cap. Toată lumea era în doliu mare.

Şi eu aveam o rochie neagră. Trebuie să spun că veşmintele de doliu au reprezentat atunci singura mea consolare. Când m-am îmbrăcat în negru m-am simţit importantă, merituoasă, parte din tot ceea ce se petrecea în jur.

Apoi toată lumea şoptea:

— Trebuie s-o convingem pe Clara să se scoale.

Din când în când, Granny spunea:

— N-ai vrea să citeşti această scrisoare pe care am primit-o de la domnul B. sau de la doamna C.? O scrisoare de condoleanţe atât de frumoasă. Fără tăgadă că vei fi foarte emoţionată când o vei vedea.

Mama răspundea cu violenţă:

— Nu-mi trebuie nimic!

Deschidea scrisorile care îi erau adresate, dar le arunca imediat. Numai cu o singură scrisoare s-a purtat altfel.

— Este scrisoarea de la Cassie? a întrebat Grannie.

— Da, Auntie, de la Cassie e. Ea îmi înţelege durerea.

A împăturit-o şi apoi a pus-o în poşetă şi a ieşit din cameră.

Cassie era naşa mea americană, doamna Sullivan. Am văzut-o probabil când eram mică, dar îmi aduc aminte de ea numai din timpul când am întâlnit-o la Londra, un an mai târziu. Era o persoană minunată, un păr alb încadra cel mai dulce şi mai vesel chip imaginabil, revărsând vitalitate şi o stranie bucurie – deşi avusese una din cele mai triste vieţi posibile. Soţul ei pe care îl iubea foarte mult a murit destul de tânăr. A avut doi băieţi splendizi, dar şi aceştia au murit paralizaţi. „Vreo guvernantă, spusese bunica, i-a lăsat desigur să stea pe iarba umedă”. Cred, de fapt. că a fost un caz de poliomielită, necunoscută pe atunci, numita de obicei, febră reumatică, dată pe seama umezelii şi care ducea la o paralizie şi infirmitate. În orice caz, cei doi copii ai ei au murit. Şi unul dintre nepoţii ei care locuia la ea a suferit de paralizie şi a rămas infirm pentru toată viaţa. Totuşi în ciuda pierderilor suferite, în ciuda tuturor, mătuşa Cassie era veselă, strălucitoare, plină de dragoste pentru oameni cum n-am văzut încă pe nimeni. Era tocmai persoana pe care mama dorea să o vadă atunci. „Ea înţelege ea nu are nici un rost să le spui oamenilor fraze consolatoare”. Îmi aduc aminte că am fost folosită atunci de familie ca emisar, că cineva, poate Grannie, sau poate vreuna dintre mătuşi, m-a luat de-o parte, şi mi-a şoptit că trebuie s-o mângâi pe mama şi să mă duc în camera unde stătea întinsă, şi să-i spun că tata era fericit acum, că se afla în ceruri şi cunoştea pacea. O doream, era ceea ce credeam, ceea ce credea singur fiecare. Am intrat în cameră uşurel şi intimidată, cu acel vag sentiment pe care-l au copiii când li s-a spus să facă ceva drept, ceea ce ştiu că e drept, dar despre care simt că într-un fel sau altul, pentru un motiv pe care nu-l ştiu, s-ar putea să fie greşit. M-am apropiat cu timiditate de mama şi am atins-o.

— Mami, tata e liniştit acum. E fericit, nu ai vrea să se întoarcă, nu-i aşa?

Dintr-o dată mama s-a ridicat în capul oaselor cu o mişcare bruscă, încât m-a speriat, făcându-mă să mă dau îndărăt.

— Ba aş vrea, strigă ea încet. Da, aş face orice pe lume să-l am înapoi, orice, absolut orice aş face. L-aş aduce chiar cu forţa, dacă aş putea. Doresc din toată inima să vină înapoi, să fie aici, în această lume cu mine.

M-am retras destul de speriată. Atunci, mama a spus repede:

— E în regulă, draga mea. E în perfectă regulă. Ştii doar, că nu prea mă simt bine acum. Îţi mulţumesc că ai venit.

Mă sărută, iar eu am plecat uşurată.

PARTEA A III-A

Copilul creşte

I

Viaţa a luat un curs total nou după moartea tatălui meu. Am ieşit din lumea copilăriei, o lume sigură şi fără griji, ca să intru în vârtejul lumii reale. Cred ca nu este nici îndoială că de la capul familiei vine stabilitatea căminului. Toţi râdeam când auzeam „Tata ştie mai bine”, dar această frază reprezenta piatra de temelie a vieţii victoriene târzii. Tatăl – piatra de temelia a căminului. „Tatei îi place punctualitatea la masă”; „Tata nu trebuie supărat după cină”; „Tata ar vrea să cântaţi împreună” – acceptai fără discuţie. Tatăl aduce de mâncare; Tatăl are grijă de casă; Tatăl îţi da lecţii de muzică.



Tata era mândru şi încântat de compania Madgei, pe măsură ce aceasta creştea. Îi plăcea spiritul şi puterea ei de atracţie; erau tovarăşi excelenţi unul pentru celălalt. Cred că găsise în ea ceva din veselia şi umorul ce lipseau mamei, dar avea şi un locşor în inima lui pentru fetiţa lui cea mica, mica Agatha. Avem un cântecel favorit:

Agatha-Pagatha my black hen, She lays eggs for gentlemen, She laid six and she laid seven, And one day she laid eleven!

Agatha-Pagatha, găina mea cea neagră, Face ouă pentru domni, Face şase, face şapte, Şi-ntr-o zi a făcut un’şpe!

Eram foarte legaţi de această mică glumă.

Dar Monty, cred, era adevăratul lui favorit. Dragostea lui pentru băiat era mai mare decât orice ar fi simţit pentru oricare dintre fiice. Monty era un băiat foarte afectuos şi avea o mare afecţiune pentru tata. Totuşi, nu reuşea să facă ceva cu viaţa lui şi tata era, fără încetare, îngrijorat din pricina asta. Într-un fel, cea mai veselă perioadă din punctul asta de vedere, a fost în timpul războiului sud-african. Monty se înrolase în regimentul East Surrey şi a plecat din Africa de Sud, împreună cu regimentul, direct în India. Se părea că îi merge bine şi că se obişnuise cu viaţa în armată. Deşi avea griji financiare, problema Monty era un punct asupra căruia tata nu mai avea de ce să-şi facă griji, cel puţin pentru un timp.

Madge s-a căsătorit cu James Watts cam la nouă luni după moartea tatei, deşi nu prea o lăsa inima să o părăsească pe mama. Dar mama stăruia ca nunta să aibă loc cât mai repede şi că nu era cazul să mai aştepte. Ea spunea, şi cred că avea dreptate, că pe măsură ce va trece timpul se vor lega şi mai mult una de alta şi va fi mult mai greu să se despartă. Tatăl lui James era foarte dornic ca fiul său să se însoare cât mai tânăr. Băiatul tocmai terminase studiile la Oxford şi urma să intre direct în afaceri şi zicea că ar fi foarte bine pentru el dacă s-ar putea însura cu Madge şi instala în căminul lor. Domnul Watts avea intenţia să-i construiască fiului o casă pe terenul său, ca tânăra pereche să se instaleze acolo. Aşa că lucrurile erau aranjate.

Executorul testamentar al tatei, Auguste Montant, a venit de la New York şi a stat cu noi o săptămână. Era un bărbat voinic, bine făcut, amabil, fermecător şi nimeni nu ar fi putut fi mai bun cu mama. I-a spus deschis că afacerile tatei erau într-o situaţie foarte proastă, că fusese extrem de greşit sfătuit de către avocaţi şi alte persoane care au pretins că acţionează în numele lui. S-au pierdut o mulţime de bani pentru a salva întreprinderi neprofitabile, încercându-se să se aducă îmbunătăţiri proprietăţii de la New York prin măsuri lipsite de sens. Era mai bine, spuse el, să se renunţe la cea mai mare parte din moştenire, pentru a nu mai plăti taxe succesorale. Venitul rămas era foarte mic. Bunurile considerabile lăsate de bunicul s-au prăpădit. Firma la care bunicul era asociat, H. B. Claflin & Co., va continua să asigure venitul bunicii, în calitatea ei de văduvă a unui asociat şi de asemenea şi un oarecare venit pentru mama, deşi nu prea mare. Noi, cei trei copii, trebuia să primim anual, în conformitate cu testamentul bunicului, câte o sută de lire în valută engleză. Restul din marele avut în dolari fusese de asemenea investit în case care se deterioraseră sau fuseseră vândute pentru foarte puţini bani.

Chestiunea care se punea acum era dacă mama va fi capabilă să-şi permită să locuiască mai departe la Ashfield. Aici, cred că cine putea hotărî cel mai bine era numai ea. Mama considera că ar fi o greşeală să rămână în continuare acolo. Casa ar fi avut nevoie de reparaţii în viitor şi ar fi fost greu să o scoatem la capăt cu un venit mic. Ar fi fost mai bine să se vândă şi să se cumpere o altă casă mai mică, undeva în Devonshire, pe lângă Exeter. Astfel ar rămâne o sumă de bani din diferenţa de preţ care ar putea fi adăugată la venit, iar întreţinerea ar costa mult mai puţin. Mama nu avea nici o pregătire în materie de afaceri, dar poseda mult bun-simţ.

Totuşi, în această privinţă, a întâlnit opoziţia copiilor. Atât Madge, cât şi eu şi fratele nostru, care a scris din India, am protestat cu violenţă în contra vânzării locuinţei noastre, Ashfield, şi am rugat-o pe mama s-o păstreze. Am spus că era doar căminul nostru şi nu am fi în stare să-l părăsim. Soţul sorei mele a declarat că va putea întotdeauna să adauge câte ceva la venitul mamei, iar dacă Madge şi el aveau să vină la Ashfield vara, puteau să o ajute la cheltuielile de întreţinere. În cele din urmă, cred că a cedat numai de hatârul meu, care iubeam cu atâta înflăcărare Ashfield. Ne spuse că, în orice caz, vom încerca să vedem cum ne descurcăm.

Acum, bănuiesc că mamei nu i-a plăcut niciodată să locuiască la Torquay. Pasiunea ei mare erau oraşele cu catedrale şi întotdeauna a avut o slăbiciune pentru Exeter. Uneori făcea împreună cu tata excursii în oraşele cu catedrale, asta îi făcea ei plăcere, nu tatei – şi cred că ideea de a fi locuit într-o casă mult mai mică lângă Exeter ar fi încântat-o. Totuşi, mama nu era egoistă şi ţinea la casa noastră, aşa că Ashfield a continuat să rămână căminul nostru şi eu l-am adorat mai departe.

Acum ştiu prea bine că nu fusese înţelept să păstrăm proprietatea. Am fi putut să o vindem şi să fi cumpărat o casă mult mai uşor de întreţinut. Deşi mama şi-a dat seama de aceasta atunci, fără îndoială că a recunoscut încă şi mai bine mai târziu, totuşi a fost mulţumită că lucrurile au rămas aşa, pentru că Ashfield însemnase ceva pentru mine atâţia ani. Era mediul meu, adăpostul, locul de care eram legată cu adevărat. Nu am simţit niciodată nevoia unor rădăcini. Deşi nu era înţelept să mă agăţ de acest loc, el mi-a dăruit totuşi ceva ce are valoare pentru mine: o adevărată comoară de amintiri. Mi-a dat de asemenea şi o mulţime de bătaie de cap, griji, cheltuieli, greutăţi – dar evident, trebuie să plăteşti un anumit preţ pentru tot ceea ce iubeşti.

Tata a murit în noiembrie, nunta sorei mele a avut loc în septembrie următor, o căsătorie intimă, fără nici o recepţie după aceea, din pricina doliului pentru tata. S-a oficiat în vechea biserică Tor şi a fost o nuntă foarte reuşită. Toate domnişoarele de onoare erau îmbrăcate în alb, eu coroniţe de flori albe pe cap. Mă simţeam foarte importantă ca prima domnişoară de onoare, făcându-mi şi foarte multă plăcere.

Cununia a avut loc la ora 11 şi apoi a urmat dejunul la Ashfield. Perechea fericită a fost binecuvântată nu numai cu multe daruri de nuntă frumoase, dar şi cu tot felul de chinuri care au putut fi născocite de vărul meu Gerald, de mine şi de tinerii Watts. În toată călătoria lor de nuntă, din fiecare haină pe care o scoteau din geamantan curgea orez. Legasem de trăsura cu care au plecat pantofii de satin, iar pe spatele trăsurii scrisesem cu creta cuvintele „doamna Jimmy Watts e un nume de mâna întâi”. Şi aşa au plecat în călătoria de nuntă în Italia.

Mama s-a retras în camera de culcare, extenuată, plângând, iar domnul şi doamna Watts la hotelul unde locuiau, doamna Watts, ca să plângă şi ea. Ăsta se pare că e efectul căsătoriilor asupra mamelor. Tinerii Watts, vărul meu Gerald şi cu mine am fost lăsaţi să ne examinăm unii pe alţii cu suspiciune, asemenea unor câini care se întâlnesc pentru prima oară, şi să hotărâm dacă ne plăcem sau nu. De la început s-a marcat un evident antagonism natural între Nan Watts şi mine. Din nefericire, conform obiceiului timpului, familiile noastre ne făcuseră portretele unii altora. Lui Nan, care era veselă şi gălăgioasă, i se spusese cât de frumos se comporta întotdeauna Agatha, „atât de liniştită şi politicoasă” şi în timp ce îi fusesem lăudată lui Nan pentru comportarea mea, eu eram dojenită şi mi se dădea drept exemplu Nan, despre care mi s-a spus că „nu era niciodată timidă, răspundea când i se vorbea, nu se roşea, nu se bâlbâia şi nu stătea tăcută”. Aşa că amândouă ne uitam una la alta cu pică. Ca rezultat, a urmat o jumătate de oră foarte neplăcută şi apoi atmosfera s-a mai animat, în cele din urmă am organizat un fel de cursă cu obstacole în jurul camerei, sărind nebuneşte peste scaunele aşezate unele peste altele şi aterizând întotdeauna pe sofa. Râdeam toţi, ţipam, urlam, ne distram grozav. Nan şi-a modificat părerea despre mine, întrucât avea de-a face cu cineva care nici pe departe nu era chiar aşa liniştit, căci ţipam cât mă ţinea gura, iar eu la rândul meu mi-am revăzut opinia despre ea văzând că nu e chiar o fată încrezută, din alea care rămân cu persoanele mari. Ne-am distrat de minune, ne-am plăcut unii pe alţii, iar arcurile sofalei cedau mereu. Mai apoi am luat o gustare şi ne-am dus la teatru să vedem „Piraţii din Penzance”. Din acel moment prietenia noastră a fost foarte strânsă şi a continuat cu unele intermitenţe întreaga noastră viaţă. Nu ne vedeam o vreme, apoi ne revedeam şi de fiecare dată totul rămânea neschimbat când eram împreună. Nan s-a stabilit în Irlanda, iar eu la Londra. Mai târziu s-a mutat la Londra şi ea, şi ne-am regăsit din nou. În timpul celui de-al doilea război mondial, Nan şi-a trimis fiica la mine, în Devon, pentru adăpost şi până în cele din urmă a închiriat o casă în Devon foarte aproape de noi. Nan este una din prietenele a cărei lipsă o simt cel mai mult, acum. Ea era unul din puţinii oameni cu care puteam vorbi despre Abney şi Ashfield, despre zilele duse, despre câini şi despre toate năzbâtiile pe care le făceam, despre tinerii din jurul nostru sau despre piesele de teatru pe care le montam şi le jucam.

După plecarea lui Madge se poate spune că a început a doua etapă a vieţii mele. Eram încă o copiliţă, dar prima fază a copilăriei trecuse totuşi. Strălucirea bucuriei, disperarea pricinuită de durere, importanţa extraordinară a fiecărei zile din viaţă, toate acestea reprezintă caracteristicile distinctive ale copilăriei. Împreună cu ele dispar sentimentul de securitate şi lipsa totală a grijii zilei de mâine. Nu mai eram familia Miller. Eram pur şi simplu două persoane care locuiau împreună, o femeie de o vârstă mijlocie şi o fată neexperimentată, naivă. Lucrurile păreau aceleaşi, atmosfera însă era diferită.

De la moartea tatei, mama a avut câteva atacuri de inimă. Au venit, aşa dintr-o dată, pe neaşteptate şi nimic din cele date de doctor nu au ajutat-o. Ştiam acum pentru prima oară ce înseamnă să fii îngrijorat din pricina altora, dar fiind încă un copil îngrijorarea mea era exagerată. Mă trezeam noaptea cu inima zvâcnindu-mi, sigură că o găsesc pe mama moartă. La doisprezece, treisprezece ani e firesc să fii cuprins de îngrijorare. Cred că îmi dădeam seama că eram ridicolă şi că dădeam frâu liber unor sentimente exagerate; dar asta era situaţia, n-aveam ce face; mă sculam, mă strecuram de-a lungul coridorului, îngenuncheam în faţa uşii mamei cu capul lângă balama, încercând să ascult dacă i se mai auzea respiraţia. Foarte adesea eram repede asigurată – un sforăit binevenit mă răsplătea. Mama avea stilul ei special de a sforăi, începând foarte delicat şi pianissimo, culmina cu o explozie îngrozitoare, după care se întorcea şi nu se mai auzea nici un sforăit pentru cel puţin încă vreo trei sferturi de oră.

Dacă auzeam sforăitul, atunci, îndată, plecam înapoi să mă culc, dar dacă se întâmpla să nu se audă nimic, rămâneam acolo pe vine, înspăimântată. Ar fi fost mai înţelept să deschid uşa şi să intru să mă asigur, dar se pare că aşa ceva nu mi-a trecut prin cap sau poate, mai ştii, mama îşi încuia uşa camerei noaptea. Bunica întotdeauna se încuia şi se zăvorea şi probabil că a învăţat-o şi pe mama, când era o fată tânără, să facă acelaşi lucru. Atât timp cât a trăit tata nu se punea problema încuierii uşilor, căci proteguită de un bărbat puternic, o femeie se simte plină de încredere şi în siguranţă.

Nu i-am suflat nici un cuvânt mamei despre aceste crize de îngrijorare şi cred că nu le-a bănuit niciodată. Apoi mă temeam, când se ducea în oraş, să nu fie lovită de vreun automobil. Totul mi se pare acum o prostie, fără rost. M-am potolit treptat, după ce cred că totul a dăinuit vreun an sau doi. Mai târziu dormeam în camera unde fusese garderoba tatei, care se afla lângă dormitorul mamei, cu uşa întredeschisă, aşa încât dacă ar fi avut un atac noaptea să pot să intru, să-i ridic capul, să-i aduc coniac şi sărurile. Dintr-o dată, mi-am dat seama astfel că pot domina situaţia şi nu mai sufeream chinurile îngrozitoare ale îngrijorării; aşa că temerile mele imaginare s-au redus. Întotdeauna am fost supracopleşită de imaginaţie. Asta m-a ajutat foarte bine în profesiunea mea, căci aşa ceva trebuie într-adevăr să stea la baza meşteşugului romancierului, dar pe de altă parte îţi poate da zile foarte grele.

După moartea tatei, condiţiile noastre de viaţă s-au schimbat. Relaţiile cu societatea au încetat. Mama vedea doar câţiva prieteni vechi şi pe nimeni altcineva. O duceam foarte prost din punct de vedere material şi trebuia să facem mari economii. Era tot ceea ce puteam face pentru a menţine Ashfield. Mama nu mai dădea nici dejunuri, nici dineuri; în loc de trei servitori avea acum numai doi. A încercat să-i spună lui Jane că situaţia noastră materială era dificilă şi că trebuia să se descurce cu două fete fără pretenţii, dar în acelaşi timp a subliniat faptul că Jane cu talentele ei minunate culinare putea fi angajată undeva cu o leafă foarte mare şi că ar trebui să-şi găsească o asemenea slujbă. Mama avea să se îngrijească să-i găsească un loc unde să aibă o leafă bună şi un ajutor la bucătărie.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin