Agatha Christie

Cel mai important, când ai fost rănit, este să nu-ţi aminteşti de timpurile fericite. Poţi să-ţi aduci aminte de timpurile triste, asta nu are importanţă, dar ceea ce-ţi evocă o zi fericită sau un lucru fericit, e ceva care aproape că te frânge în două.

Archie a continuat să locuiască la „Styles” pentru câtva timp, dar încerca să vândă casa, cu consimţământul meu, bineînţeles, de vreme ce jumătate din ea îmi aparţinea. Aveam teribilă nevoie de bani acum, pentru că eram din nou în încurcături financiare.

De la moartea mamei nu mai fusesem în stare să scriu măcar un cuvânt. Anul acesta trebuia să-mi apară o carte, dar cheltuind atât de mult pentru „Styles”, micul meu capital se dusese la cumpărarea casei. Nu-mi intrau bani de nicăieri. Devenise vitală scrierea unei cărţi cât mai curând posibil ca să obţin un avans.

Cumnatul meu, fratele lui Archie, Campbell Christie, care mi-a fost întotdeauna un bun prieten şi era o persoană amabilă şi drăguţă, m-a ajutat. Mi-a sugerat să public într-un volum cele douăsprezece nuvele care apăruseră în „The Sketch”. Aceasta ar putea constitui o rezolvare temporară. Asta m-a ajutat în lucrul meu, căci altfel nu eram în stare să fac nimic de acest fel. Până la urmă volumul a fost publicat sub titlul „Cei patru mari” şi s-a dovedit să aibă succes. Mă gândeam că, dacă plec şi mă liniştesc, poate cu ajutorul lui Carlo, o să scriu o altă carte.

Singura persoană care era total de partea mea şi-mi dădea mereu curaj în tot ceea ce întreprindeam, era cumnatul meu James.

— Faci ceea ce trebuie, Agatha, mă asigura el cu vocea-i liniştită. Ştii ceea ce este bine pentru tine şi aş face acelaşi lucru dacă as fi în locul tău. Trebuie să pleci. S-ar putea ca Archie să-şi schimbe gândurile şi să se întoarcă. Sper, dar de fapt nu cred. Nu cred că el este acest gen de persoană. Când ia o hotărâre e definitivă, aşa că nu aş miza pe el.

I-am spus că nu mai mizam pe el, dar socoteam că eram datoare faţă de Rosalind să aştept cel puţin un an, aşa încât să poată fi pe deplin sigur că Archie ştia ceea ce făcea.

Am fost crescută, bineînţeles, ca toţi cei din generaţia mea şi am groază de divorţ şi o am încă şi acum. Chiar şi azi încerc un sentiment de vinovăţie că am cedat dorinţei lui stăruitoare şi am fost de acord să divorţez. De câte ori mă uit la fiica mea, mă gândesc că ar fi trebuit să rămân tare pe poziţie şi chiar să refuz. Eşti atât de stânjenit când nu doreşti ceva. Nu vroiam să divorţez de Archie. Nu puteam suferi acest gând. E greşit să rupi o căsnicie şi am văzut destule căsătorii stricate şi am auzit multe despre poveştile intime care au dus la divorţ, pentru a şti prea bine că nu are importanţă, decât atunci când nu sunt copii, dar că, atunci când sunt, are foarte mare importanţă.

M-am întors în Anglia din nou eu însămi, cu o fire înăsprită, bănuitoare faţă de lume, dar mai bine pregătită să-i fac faţă. Am închiriat un mic apartament în Chelsea, unde m-am instalat cu Rosalind şi Carlo şi m-am dus cu prietena mea Eileen Morris, al cărei frate era director la Horris Hill Scholl, să vedem diferite şcoli pentru fete. Mă gândeam că, fiind dezrădăcinată acum din cămin şi dintre prieteni şi având puţini copii de vârsta ei în jur la Torquay, Rosalind ar fi fost mai mulţumită să fie înscrisă ca internă la o şcoală. În orice caz asta dorea şi ea. Am văzut împreună cu Eileen vreo zece şcoli diferite; eram complet zăpăcită când am terminat şi unele dintre ele ne-au făcut chiar să râdem. Nimeni nu putea să aibă mai puţine cunoştinţe despre o şcoală decât aveam eu, căci niciodată nu avusesem de-a face cu o şcoală.

Nu ştiam nimic despre educaţie. Nu mi-a lipsit niciodată. Dar la drept vorbind, mi-am spus în sinea mea, ai pierdut totuşi poate ceva – nu ştii. Poate că ar fi mai bine să-i dai fiicei tale o şansă.

Cum Rosalind avea foarte mult bun simţ, am consultat-o asupra subiectului. Era foarte entuziasmată. Se simţea bine la şcoala de la Londra, dar considera că ar fi plăcut ca în toamnă să meargă la o şcoală pregătitoare. Mai apoi a declarat că ar vrea să fie la cea mai mare şcoală care există. Am convenit că voi încerca să găsesc o şcoală bună şi m-am oprit la Cheltenham, care era cea mai mare şcoală pe care o ştiam.

Prima şcoală care mi-a plăcut a fost la Bexhill, „Caledonia”, condusă de o domnişoară Wynne şi de asociata ei, domnişoara Barker. Era tradiţională, bine condusă şi mi-a plăcut domnişoara Wynne. O persoană cu autoritate şi personalitate. Toate regulile erau pregătite dinainte, conform unui plan – reguli de rutină, dar în mod raţional, iar Eileen auzise prin prietene de-ale ei că mâncarea părea să fie excepţională. Mi-au plăcut şi copiii de asemenea.

Cealaltă şcoală care mi-a plăcut a fost de un gen cu totul diferit. Fetiţele puteau să aibă ponei, să ţină câini şi alte animale, dacă doreau, şi, mai mult sau mai puţin, să-şi aleagă subiectele pe care vroiau să le studieze. Aveau foarte multă libertate în ceea ce făceau şi dacă nu vroiau să înveţe un lucru, nu erau forţate, căci, spunea directoarea, în felul acesta ajungeau să împlinească lucrurile pe care le doreau. Exista şi aici o oarecare preocupare artistică şi, din nou, mi-a plăcut directoarea.

Era o persoană originală, caldă, entuziastă şi plină de idei.

M-am dus acasă bucuroasă şi entuziasmată şi, în cele din urmă, am hotărât să o iau pe Rosalind cu mine să mai vizităm o dată aceste două şcoli. I-am lăsat un scurt răgaz de reflectare şi apoi am întrebat-o.

— Care crezi că ţi-ar plăcea?

Rosalind, slavă Domnului, ştia întotdeauna ce vrea.

— O, Caledonia, mi-a spus ea. Nu mi-ar place cealaltă; e ca şi cum ai fi la o recepţie. La şcoală nu trebuie să fie ca la recepţii, nu-i aşa?

Ne-am fixat astfel la Caledonia şi am nimerit-o foarte bine. Instruirea era excelentă şi copiii se simţeau atraşi de cele învăţate. Şcoala avea o organizare foarte bună, iar Rosalind era un copil căruia îi plăcea să fie totul cât mai organizat. Cum spunea cu mare plăcere în timpul vacanţei: „Nu este nici o clipă de răgaz pentru nimeni!”.

Un asemenea program n-ar fi fost deloc pe placul meu.

Uneori răspunsurile pe care le primeam la unele întrebări păreau chiar extraordinare:

— La cât te scoli dimineaţa, Rosalind?

— Drept să-ţi spun, nu ştiu. Sună un clopot.

— Şi nu vrei să ştii la ce oră sună clopotul?

— De ce aş vrea? Sună să ne sculăm. Şi apoi luăm micul dejun după o jumătate de oră, cred.

Domnişoara Wynne ţinea părinţii la respect. Am întrebat-o într-o zi dacă Rosalind putea veni cu noi duminica următoare, îmbrăcată cu o rochie de toate zilele, pentru că urma să facem un picnic şi să hoinărim peste dealuri şi văi.

Domnişoara Wynne mi-a răspuns:

— Toate elevele mele merg duminica în rochiile de duminică.

Fără replică pentru mine. Totuşi, Carlo şi cu mine am pregătit o mică valiză cu lucruri mai simple pentru ţară şi, într-o pădurice, şi-a schimbat rochia din mătase şi pălăria de pai cu ceva mai potrivit pentru picnicul nostru, mai simplu şi mai bun de mototolit. Nu ne-a prins nimeni.

Am izbutit, în timp ce eram în insulele Canare, să scriu cea mai bună parte din cartea mea „Misterul trenului albastru” (The Mystery of the Blue Train). Nu a fost uşor şi fără îndoială că lucrul meu n-a fost deloc uşurat de Rosalind. Spre deosebire de maică-sa, ea nu era un copil care se putea distra singură, imaginând câte ceva… Dacă-i dădeai o bicicletă umbla vreo jumătate de oră; dacă vremea era ploioasă şi-i dădeai vreun joc se ocupa de el. Dar în grădina hotelului de la Oratava din Tenerife, Rosalind nu avea nimic de făcut decât să se plimbe în jurul straturilor cu flori sau să se joace uneori cu un cerc. Dar un cerc, pentru Rosalind, spre deosebire de maică-sa, însemna foarte puţin. Pentru ea nu era decât doar un cerc.

— Uite ce, Rosalind, îi spuneam, nu trebuie să mă întrerupi, am de lucru. Trebuie să scriu o altă carte. Carlo şi cu mine vom fi ocupate în ora următoare cu asta… Nu trebuie să ne întrerupi.

— O, foarte bine, spuse Rosalind cam posomorâtă şi plecă.

Mă uitam la Carlo cum sta în faţa mea cu creionul în mână şi mă gândeam, mă tot gândeam, storcându-mi creierii, în cele din urmă, ezitând am început. După câteva minute am observat că Rosalind era de cealaltă parte a încăperii şi ne privea.

— Ce-i, Rosalind? am întrebat-o. Ce doreşti?

— A trecut o jumătate de oră?

— Nu, numai nouă minute, hai pleacă.

— O, foarte bine, şi o pornea.

Am reluat dictarea mea ezitantă. Rosalind era din nou acolo.

— Te chem eu când va trece timpul. Nu a trecut încă.

— Bine, pot doar să stau aici, nu-i aşa? N-am să vă întrerup.

— Presupun că poţi sta acolo, i-am spus fără tragere de inimă.

Şi am început din nou. Dar privirea Rosalindei asupra mea avea efectul unei meduze. Am simţit mai puternic ca oricând că tot ceea ce spuneam era tâmpit. (Ceea ce, în mare parte, era). Vorbeam cu ezitări, mă bâlbâiam, mă opream, repetam acelaşi lucru. Aşa că nu ştiu cum de-am reuşit să scriu nenorocita aia de carte.

De la început nu am avut nici o plăcere s-o scriu; nici o tragere de inimă. M-am străduit foarte mult cu intriga, o intrigă convenţională, în parte adaptată după alte scrieri ale mele. Ştiam, cum s-ar spune, ce cale aveam de urmat, dar nu vedeam cu ochii minţii scena, iar oamenii nu prindeau viaţă. Eram mânată de dorinţa, ba chiar de necesitatea de a scrie o altă carte pentru a câştiga bani.

Acela a fost momentul când din amatoare m-am transformat în profesionistă. Mi-am asumat povara unei profesiuni, care este aceea de a scrie, chiar când nu doreşti, când nu-ţi place prea mult ceea ce aşterni pe hârtie şi chiar când nici nu-ţi iese prea bine. N-am putut suferi niciodată această carte, „Misterul trenului albastru”, dar am scris-o şi am trimis-o editorului. S-a vândut tot atât de bine ca şi ultima mea carte. Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu asta, deşi n-aş putea spune că am fost vreodată mândră de ea.

Oratava era un loc încântător. Munţii se ridicau impresionanţi spre înaltul cerului şi în spaţiul verde din jurul hotelului creşteau flori minunate, dar două lucruri mă stânjeneau aici. După un început de dimineaţă frumos, la vremea prânzului se lăsa de pe munte ceaţa şi restul zilei era foarte întunecat. Uneori chiar ploua şi pentru amatorii de băi era foarte neplăcut. Stăteai întins cu faţa în jos pe o plajă vulcanică, înclinată, şi lăsai ca valurile să treacă peste tine. Trebuia însă să ai grijă să nu te acopere prea mult. S-au înecat o mulţime de oameni în felul ăsta. Era imposibil să intri în mare şi să înoţi; asta o puteau face doar câţiva dintre înotătorii cei mai rezistenţi, deşi chiar şi unul dintre aceştia se înecase cu un an mai înainte. Aşa că după o săptămână ne-am schimbat planul şi am plecat în Gran Canaria, la Las Pălmaş.

Această localitate este încă şi acum pentru mine locul ideal unde să te duci în lunile de iarnă. Cred că azi a devenit o staţiune turistică şi şi-a pierdut farmecul de altă dată. Atunci domnea acolo o atmosferă calmă, paşnică.

Venea foarte puţină lume, cu excepţia celor care stăteau iarna o lună, două şi o preferau Madeirei. Avea două plaje perfecte. Şi temperatura era foarte bună: cam 22° în medie, ceea ce după mine este temperatura ideală pentru vară. Ziua adia o briză plăcută, iar seara era destul de cald pentru a putea sta afară după cină. În aceste seri eu şi cu Carlo ne-am împrietenit cu doctorul Lucas şi cu sora lui, doamna Meek. Era cu mult mai în vârstă decât fratele ei şi avea trei fii. El era specialist în boli de plămâni; era căsătorit cu o australiană şi avea un sanatoriu pe coasta de est. Fusese infirm în tinereţe. Nu ştiu dacă în urma tuberculozei sau a poliomielitei, dar era uşor cocoşat şi avea o constituţie delicată. Era un tămăduitor înnăscut şi avea foarte mult succes cu pacienţii lui. Odată mi-a spus: „Ştiţi, asociatul meu este un doctor mult mai bun decât mine, are mai multe calificări şi ştie mai multe lucruri decât mine. Dar nu poate face pacienţilor săi ceea ce pot eu. Când plec eu de lângă ei starea sănătăţii lor regresează foarte mult şi se simt vlăguiţi. Nu ştiu cum, dar eu îi fac bine”.

Ai lui îi spuneau Tată. Foarte repede Carlo şi cu mine i-am zis tot aşa. Am avut o infecţie în gât când eram acolo şi a venit să mă vadă şi mi-a spus: „Eşti foarte nefericită dintr-o anumită pricină, nu-i aşa? Ce este? Necazuri cu soţul?”

I-am spus că aşa era şi i-am povestit câte ceva din cele petrecute. Te încuraja şi te reconforta. „Are să se întoarcă, dacă vrei, mi-a spus el. Acordă-i timp. Cât mai mult timp, Şi când se întoarce nu-i reproşa nimic, da?”

I-am arătat că nu credeam că se va întoarce, nu era genul. A fost de acord, precizând că unii oameni nu erau. Apoi a zâmbit şi a adăugat: „Mulţi dintre noi suntem în genul ăsta, te pot asigura de asta. Şi eu am plecat şi m-am întors. În orice caz indiferent ce se întâmplă, acceptă şi mergi mai departe. Ai multă forţă şi curaj. Poţi încă să te bucuri de viaţă.”

Dragul meu Tată. Îi datorez atât de mult. Avea grija asta faţă de toate bolile şi nereuşitele omeneşti. Când a murit cinci sau şase ani mai târziu, am simţit că am pierdut pe unul din cei mai buni prieteni ai mei.

Rosalind se temea foarte tare ca nu cumva camerista spaniolă să-i vorbească.

— Dar ce-ar fi dacă ţi-ar vorbi? Poţi să-i vorbeşti, nu?.

— Nu pot, e spaniolă. Îmi spune senorita şi apoi adaugă o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg.

— Nu trebuie să fii atât de proastă, Rosalind.

— Bine, bine. Poţi să te duci la masă. Nu-mi pasă dacă rămân singură, iar când sunt în pat pot să-mi închid ochii şi să pretind că dorm când vine.

Ciudate sunt gusturile şi preferinţele copiilor. La întoarcere, marea era agitată şi un marinar spaniol, mătăhălos şi urât, a luat-o pe Rosalind în braţe şi-a mutat-o de pe punte pe pasarelă. Mă aşteptam ca fetiţa să urle, dar nici gând. I-a surâs marinarului plină de dulceaţă.

— Era străin şi nu ţi-a fost frică de el, i-am spus. Cum aşa?

— Păi nu mi-a vorbit! Şi mi-a plăcut mutra lui – un chip urât şi tare drăguţ.

Un singur eveniment demn de subliniat s-a întâmplat când am plecat de la Las Pălmaş spre Anglia. Am sosit la Puerto de la Cruz pentru a lua nava Union Castle şi s-a descoperit atunci că Blue Teddy fusese uitat. Rosalind s-a făcut albă ca varul. „Nu plec fără Teddy”, a declarat ea. Am discutat cu şoferul de la autobuz care ne adusese. I-am dat cu generozitate bani, deşi nu prea părea că i-ar trebui. Ne-a spus că, desigur, o să găsească el maimuţoiul albastru al fetiţei, şi o să se întoarcă ca vântul. În acest timp era sigur că marinarii n-au să îngăduie să plece vasul fără jucăria favorită a unui copil. N-am prea fost de acord cu el. Eram convinsă că vasul avea să plece. Era o navă engleză în drum spre Africa de Sud. Dacă ar fi fost una spaniolă ar fi rămas, desigur, câtva timp. Totuşi povestea s-a terminat cu bine. Exact când începuseră să se audă fluierăturile şi lumea care întovărăşea pe cei care plecau era rugată să coboare, am zărit autobuzul apropiindu-se într-un nor de praf. Şoferul a sărit de la volan şi a venit în fugă să i-l dea pe Blue Teddy lui Rosalind, pe pasarelă, şi ea l-a strâns la piept. Un sfârşit fericit al şederii noastre acolo.

VII

Programul vieţii mele era de aici încolo stabilit, mal mult sau mai puţin. Trebuia să iau însă o ultimă hotărâre.

Am avut fixată o întâlnire cu Archie. Arăta bolnav şi obosit. Am vorbit despre lucruri obişnuite şi despre cunoştinţe comune. L-am întrebat apoi cum se simţea acum, dacă era cu totul sigur că nu se putea întoarce la noi şi să continue viaţa cu Rosalind şi cu mine. I-am mai spus din nou că ştia doar cât de mult ţinea fetiţa la el şi cât de nedumerită fusese de absenţa lui.

Odată chiar spusese cu sinceritatea aceea distrugătoare a copiilor:

— Ştiu că tăticul mă iubeşte şi i-ar place să stea cu mine. Se pare că pe tine nu te iubeşte.

— Asta dovedeşte că are nevoie de tine, i-am spus lui Archie. N-ai putea să găseşti mijlocul să-i dai satisfacţie?

Mi-a replicat:

— Nu, nu, mă tem că nu pot. Nu există decât un singur lucru pe care-l doresc cu adevărat. Doresc la disperare să fiu fericit şi nu pot fi fericit până nu mă însor cu Nancy. A făcut o călătorie în jurul lumii în ultimele zece luni, pentru că ai ei au sperat că astfel ea va putea să uite de mine şi să se elibereze, dar n-a fost capabilă. Acesta e singurul lucru pe care-l doresc sau pe care-l pot face.

În fine se hotărâse. Am scris avocaţilor mei şi m-am dus să-i văd. Trebuia deci să se termine. Nu aveam nimic de făcut decât să hotărăsc încotro s-o apuc. Rosalind era la şcoală, unde putea fi vizitată de Punkie şi de Carlo. Trebuia să-mi umplu timpul până la vacanţa de Crăciun şi am hotărât să plec spre locuri însorite. Aveam să plec în Indiile de Vest şi Jamaica. M-am dus la „Cooks” şi mi-am luat biletele. Totul era aranjat.

Şi acum, destinul îşi spune din nou cuvântul. Cu două zile mai înainte de plecare m-am dus să iau masa la Londra cu nişte prieteni. Era o pereche fermecătoare, fără a-mi fi fost însă prea apropiaţi. Mai era acolo şi o altă pereche de tineri, un ofiţer de marină cu soţia, comandorul Howe. La masă am stat lângă comandor şi mi-a vorbit despre Bagdad. Tocmai se întorsese din acea parte a lumii, căci fusese staţionat în Golful Persic. După dineu, soţia lui a venit şi a stat lângă mine şi am vorbit despre Bagdad. Ea spunea că lumea pretinde, de obicei, că Bagdadul e un oraş oribil, dar ea şi cu soţul ei fuseseră fermecaţi de acest oraş. Pe măsură ce-mi vorbeau am devenit din ce în ce mai entuziasmată. Am spus că probabil trebuia să mergi pe mare până acolo.

— Puteţi merge şi cu trenul, cu Orient Expresul.

— Orient Expresul?

Toată viaţa mea dorisem să merg cu Orient Expresul. Când am călătorit în Spania, Franţa sau Italia, am văzut adesea la Calais Orient Expresul şi tânjeam sa mă sui în el. Simplon – Orient Expres – Milano, Belgrad, Istanbul…

Era foarte ademenitor. Comandorul Howe mi-a scris o seamă de locuri pe care trebuia să le văd la Bagdad.

— Nu vă lăsaţi prea mult prinsă de Alwiyah şi Mem-sahib şi toate acestea. Trebuie să vă duceţi la Moşul şi să vizitaţi Basra şi bineînţeles trebuie să mergeţi la Ur.

— Ur? am întrebat eu. Tocmai citisem în „The Illustrated London News” despre descoperirile lui Leonard Woolley de la Ur. Întotdeauna am simţit o atracţie spre arheologie, deşi nu ştiam nimic despre toate astea. În dimineaţa următoare am dat fuga la „Cooks”, am anulat biletele pentru Indiile de Vest şi mi-am luat bilete şi am făcut o prenotare pentru o călătorie cu Simplon – Orient Expres la Istanbul, de acolo la Damasc şi de la Damasc la Bagdad, prin deşert. Eram foarte emoţionată, îmi trebuiau vreo patru, cinci zile să-mi iau vizele şi apoi o porneam.

— Aşa de una singură? m-a întrebat Carlo cu scepticism. Singură în Orientul Mijlociu; Nu ştii nimic despre acele locuri.

— O, va fi foarte bine. La urma urmelor mai trebuie să faci şi singură o seamă de lucruri uneori, nu-i aşa?

Nu făcusem asta niciodată până atunci şi n-o doream prea mult nici acum, dar m-am gândit: „Acum sau niciodată. Decât să mă tot agăţ de toate lucrurile pe care le ştiu, ca să fiu în siguranţă, mai bine să-mi îngădui, prin acest prilej, să am mai multă iniţiativă şi să îndrăznesc totul pe cont propriu.”

Iată-mă cinci zile mai târziu pornind spre Bagdad.

Numele ăsta mă fascina. Nu cred că aveam în mintea mea vreo imagine clară despre cum arăta Bagdadul. Nu mă aşteptam să fie oraşul lui Harun al-Rashid. Era un loc unde nu mă gândisem niciodată să mă duc aşa că avea pentru mine toate plăcerile necunoscutului.

Fusesem în jurul lumii cu Archie, în insulele Canare cu Rosalind şi Carlo, acum o porneam de una singură. Aveam să descopăr ce fel de persoană eram, dacă devenisem sau nu total dependentă de alţii, cum mă temeam că nu pot deveni. Puteam să-mi satisfac dorinţa mea de a vedea locuri, orice loc pe care doream să-l văd. Puteam să-mi schimb planurile pe moment, aşa cum alesesem acum Bagdadul în locul Indiilor de Vest. Nu trebuia să ţin seama de nimeni decât de mine. Aveam să văd cum o să-mi placă acest fel de viaţă. Eram până atunci asemenea unui câine, o ştiam prea bine; câinii nu se duc la plimbare dacă nu-i ia cineva. Poate aveam să fiu întotdeauna aşa. Speram că nu.

PARTEA A VIII-A

A doua primăvară

I

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru trenuri.

Mi se pare trist azi că nu mai există locomotive care, pe vremuri, păreau să-ţi fie prieteni personali. M-am suit în cabina mea de wagon-lit la Calais, după drumul până la Dover şi călătoria pe mare obositoare, şi m-am instalat confortabil în trenul visurilor mele. Atunci mi-am dat seama de unul din primele pericole ale călătoriei cu trenul.

În compartiment cu mine mai călătorea încă o persoană, de vârstă mijlocie, o femeie bine îmbrăcată, călătoare experimentată, cu o mulţime de valize şi cutii de pălării – da, pe atunci se călătorea încă cu cutii de pălării – şi femeia aceasta a intrat în vorbă cu mine. Nu era decât natural, deoarece urma să împărţim cabina care, fiind de clasa a doua, avea două paturi. Pe de o parte era mai plăcut să călătoreşti cu clasa a II-a decât cu a I-a, cabina fiind mult mai mare şi puteai să te mişti mai în voie.

Tovarăşa mea de drum m-a întrebat unde mă duceam. În Italia? Nu, mai departe. Unde mergeam atunci? I-am spus că mergeam la Bagdad. Dintr-o dată a devenit foarte animată. Locuia la Bagdad. Ce coincidenţă. Dacă mă duceam acolo la prieteni era aproape sigură că-i cunoştea. I-am spus că nu voi sta la prieteni.

— Dar unde vei locui atunci? Nu poţi să stai la un hotel la Bagdad.

Am întrebat-o de ce nu. La urma urmelor pentru ce există hotelurile? Acesta din urmă era gândul meu, pe care nu l-am rostit cu glas tare.

O, hotelurile erau imposibile.

— Nu poţi să stai la hotel. O să-ţi spun ce trebuie să faci… Trebuie să vii la noi!

Am fost întrucâtva uimită.

— Da, da, nu accept nici un refuz. Cât vrei stai acolo?

— Probabil foarte puţin.

— Bine, în orice caz, trebuie sa vii măcar la început la noi şi mai apoi putem să te recomandăm altcuiva.

Era foarte amabil din partea ei. Dădea dovadă de multă ospitalitate, dar am simţit pe moment un sentiment de revoltă. Am început să înţeleg ceea ce comandorul Howe a vrut să spună când m-a sfătuit să nu mă las prea mult prinsă de viaţa socială a coloniei engleze. Mă şi vedeam legată de mâini şi de picioare. Am încercat să-i spun, bâlbâindu-mă, ceea ce plănuisem să vizitez, dar doamna C. (îmi spusese între timp cum se numeşte) mi-a arătat că soţul ei se şi afla la Bagdad şi că era una dintre cele mai vechi rezidente de acolo. Mi-a spulberat repede orice îndoială.

— Veţi vedea – mi-a spus ea, adoptând un ton mai reverenţios – că totul e diferit de ceea ce credeţi când veţi ajunge acolo. Se trăieşte foarte bine, într-adevăr. Se joacă mult tenis, se iese foarte mult. Cred că într-adevăr o să vă placă. Lumea spune că Bagdadul e teribil, dar nu sunt de aceeaşi părere. Şi sunt nişte grădini, o minune, să ştiţi.

Am fost de acord cu tot ce spunea.

— Bănuiesc că mergeţi la Trieste şi că de acolo vă veţi îmbarca acolo pentru Beirut.

I-am spus că făceam întreaga călătorie cu trenul. Când a auzit asta a clătinat uşurel din cap.

— Cred că nu e recomandabil, ştiţi. Nu o să vă placă… Ei bine, bănuiesc că acum nu mai avem ce face. Vă dau cartea mea de vizită. În orice caz, sper că o să ne întâlnim. Dacă telefonaţi de la Beirut, când plecaţi de acolo, soţul meu va veni să vă primească şi vă va conduce direct la noi acasă.

Ce puteam să-i spun decât doar că-i mulţumesc foarte mult şi să adaug că planurile mele erau complet stabilite. Din fericire doamna C. nu avea să călătorească tot timpul cu mine – slavă Domnului, m-am gândit – căci nu ar fi tăcut o clipă. La Trieste avea să coboare şi să ia un vapor pentru Beirut. Din prudenţă, nu i-am vorbit despre planurile mele de a mă opri la Damasc şi la Istanbul, aşa că va ajunge probabil la concluzia că am renunţat la Bagdad. Ne-am despărţit în termenii cei mai prieteneşti la Trieste, în ziua următoare, şi am rămas singură să mă bucur de voiaj.