Almanah anticipaţia 1986



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə41/42
tarix12.01.2019
ölçüsü1,98 Mb.
#96235
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   42

— Ce este? Îl întrebă Chedka, oprindu-se puţin neliniştit la capătul podului.

Fie ca acest pod, începu să declame Marteen cu o voce tunătoare, să devină simbolul legăturilor veşnice care vor uni această frumoasă planetă cu.

Croswell îi strigă un avertisment, dar Marteen nu înţelese. Privea fix la indigenii nemişcaţi.

— Plecaţi de pe pod! Strigă Croswell. Dar înainte ca Marteen să fi făcut vreun pas, podul se pră buşi, iar el căzu în albia secată a pârâului, unde fu gata să-şi rupi oasele.

— E chestia cea mai uluitoare pe care am văzut-o vreodată, îi spuse Croswell, ajutându-l să se ridice. Cum aţi ridicat vocea, toată piatra a fost pulverizată. Cred că e vorba de un efect de rezonanţă.

Marteen înţelese acum de ce durelienii se exprimau prin murmure. Se ridică în picioare, gemu şi se aşeză la loc.

— V-aţi rupt ceva? Întrebă Croswell.

— Cred că am glezna scrântită.

Şeful Moreri sosi, urmat de vreo douăzeci de durelieni, rosti un scurt discurs şi îi oferi lui Marteen un baston de lemn negru lustruit şi sculptat.

— Mulţumesc! Murmură Marteen ridicându-se şi sprijinindu-se în baston. Ce-a zis? Îl întreba pe Chedka.

— Şeful spune că podul nu avea decât o sută de ani şi că era în bună stare. Îşi cere iertare pentru strămoşii săi care nu I au construit mai solid.

— Hmî făcu Marteen.

— Şeful a mai spus că sunteţi, fără îndoială, un om nenorocos.

„Are dreptate, se gândi Marteen; poate că suntem o rasă neîndemânatică”.

În ciuda bunelor intenţii ale pământenilor, rasele pe care le descoperiseră unele după altele se temeau de ei, îi urau sau îi invidiau, bazându-se în general pe primele impresii defavorabile.”.

Aici, totuşi, nimic nu părea încă pierdut. Într-adevăr, ce putea să se mai întâmple în afară de ce se întâmplase deja?

Marteen schiţă un zâmbet pe care îl alungă imediat şi intră în sat şchiopătând pe lângă Moreri.

Din punct de vedere tehnologic, civilizaţia dureliană se afla încă într-un stadiu destul de primitiv. Durelienii foloseau roata şi pârghâa, dar nu duseseră mai departe studiul mecanicii. Păreau totuşi să aibă câteva noţiuni elementare de geometrie plană şi de astronomie.

În domeniul artistic, dimpotrivă, păreau pricepuţi şi foarte evoluaţi, mai ales în sculptură în lemn. Cele mai simple colibe erau împodobite cu remarcabile basoreliefuri.

— Credeţi că aş putea fotografia? Întrebă Croswell.

— Nu văd de ce nu, zise Marteen.

Şeful fu de acord şi Croswell fotografie locuinţele dureliene, piaţa şi decoraţiile templului.

Marteen se plimba, mângâind cu vârful degetelor basoreliefurile complicate, vorbind cu indigenii prin intermediul lui Chedka şi punându-şi ordine în idei. Durelienii, după părerea sa, erau foarte inteligenţi şi prezentau calităţi comparabile cu cele ale lui homo sapiens. Faptul că nu cunoşteau tehnica însemna mai puţin un defect constitutiv, cât un acord profund cu natura. Aspectul lor paşnic prezicea o bună înţelegere cu Pământul, care, după secole de haos, încerca să găsească pacea.

Aceste date aveau să fie fundamentul raportului său, destinat celei de a două echipe de contact. Spera să poată adăuga: „Credem că am lăsat în urmă o impresie favorabilă Pământului. Nu par a exista greutăţi speciale”.

Chedka avusese o discuţie animată cu şeful. Ceva mai treaz decât de obicei, veni să-i vorbească în şoaptă lui Marteen. Acesta aprobă în linişte; păzindu-se să arate ceva, se apropie de Croswell, care făcea ultimele fotografii şi II întreba:

— Gata pentru marea serbare?

— Ce serbare?

— Cea pe care şeful o dă astă seară în cinstea noastră. E foarte important: gest de bunăvoinţă. Simbol de prietenie. Şi aşa mai departe.

Deşi pronunţa aceste cuvinte pe un ton neutru, totuşi mulţumirea i se putea citi în priviri.

Croswell reacţionă imediat.

— Atunci, am reuşit! Contactul e un succes!

În spatele lor, doi indigeni tresăriră auzind acest glas puternic şi se îndepărtară clătinându-se.

— Da, am reuşit, zise Marteen, cu condiţia să fim foarte atenţi. Este un popor inteligent şi bun, dar am totuşi impresia că îi deranjăm.

La căderea serii merseră la petrecere. Primul fel fu o legumă de un verde gălbui care amintea puţin de dovleac. Apoi, şeful Moreri ţinu un discurs despre importanţa relaţiilor culturale. După care se servi ceva ce aducea cu un iepure şi apoi veni rândul lui Croswell să vorbească.

— Nu uita, susură Marteen. În şoaptă!

Croswell se ridică şi începu să vorbească. Cu faţa neclintită şi cu voce înăbuşită trecu în revistă numeroasele asemănări care uneau Pământul cu Durell, însoţindu-şi spusele de multe gesturi.

Chedka traducea. Marteen aproba din cap. Şeful la fel, ca şi ceilalţi meseni.

Croswell încheie şi se aşeză. Marteen îl bătu pe umăr:

— Foarte bine, Ed! Ai un adevărat dar pentru. Dar ce se întâmplă?

— Priviţi!

Marteen se întoarse. Şeful şi ceilalţi meseni, cu privirile fixe, continuau să dea din cap.

— Chedka! Făcu Marteen în şoaptă. Vorbeşte-le! Eborianul îl întrebă ceva pe şef. Nu primi nici un răspuns. Şeful continuă să încline ritmic din cap.

— Gesturile! Spuse Marteen. I-am hipnotizat!

Se scărpină în cap, apoi tuş zgomotos. Durelienii se opriră din bâţâială, clipiră din ochi şi începură să vorbească între ei, repede, cu un aer neliniştit.

— Spun că aveţi nişte puteri grozave, traduse Chedka. Spun că străinii sunt nişte făpturi curioase, şi se îndoiesc că ar putea avea încredere în ei.

— Mda! Ar fi cazul să ne oprim aici, cită vreme lucrurile merg încă bine.

Se ridică, urmat de Croswell şi de Chedka.

— Acum plecăm, îi şopti el şefului. Dar vă cerem să îngăduiţi şi altor oameni să vă viziteze. Iertaţi-ne greşelile; au fost pricinuite de necunoaşterea obiceiurilor voastre.

Chedka traducea şi Marteen continua să murmure, cu faţa neclintită şi cu mâinile lipite de corp. Vorbi despre ultitatea Galaxiei, despre bucuriile cooperării, despre schimbul de mărfuri şi de cunoştinţe, despre solidaritatea dintre toate făpturile, fără de care nu se poate.

Moreri, încă nerefăcut după hipnoza prin care trecuse, răspunse că pământenii vor fi întotdeauna bineveniţi.

Cu un gest impulsiv, Croswell îi întinse mâna. Şeful o pr: vi o cupă, uimit, apoi o luă, întrebtndu-se vădit ce trebuia să facă cu ea. Scoase un suspin de vie suferinţă şi o lăsă brusc: arsuri adinei şi roşii li * acopereau pielea.

— Ce se întâmplă? Exclamă Croswelî.

Transpiraţia! Zise Marteen. E un acid. Trebuie să aibă un efect imediat asupra organismului lor. Să plecăm cât mai repede?

Indigenii se agitau. Adunaseră pietre, bucăţi de lemn. Şeful, care suferea încă, încerca să-i liniştească, dar pămânlenii preferară să nu mai aştepte sfârşttul discuţiei. Bătură în retragere spre rachetă, atât de repede cât le îngăduia şchiopătatul lui Marteen, sprijinit în baston.

Înapoia lor, pădurea se umplea de o rumoare suspectă.

— Când ajunseră astronavă erau la capătul puterilor. Croswell împiedicându-se într-o tufă de iarba” izbi cu capul în uşă, scoţsrvd un puternic zgomot.

— Ah, dumnezeii! Urlă el, nebun de durere.

Solul, sub picioarele lor începu să vuiască, apoi să tremure şi să ajunece.

— Repede! T a bord! Comandă Marteen.

Nava reuşi să decoleze. În clipa următoare, în Jocul pe care tocmai îl părăsise, soluî se prăbuşea.

— Trebuie să fie încă un fenomen de rezonanţă, spuse Croswell. Dar ce ghinion, să te coborî chiar pe o falie de teren!

Marteen suspină şi scutură din cap.

Zău că nu ştiu ce să fac. Aş vrea să mă întorc să le explic, dar.

— N-am mai fi bineveniţi.

— Probabili Am făcut o prostie după alta. De la început am pornit-o greşit” apoi am rrvers din rău în mai rău.

— Deir nu din cauza a ceea ce aţi făcut, expâică Chedka, cu vocea sa cea mai amabilă. Nu e vina voastră. Mai degrabă din cauza a ceea ce sunteţi.

Marteen reflectă o clipă, apoi fu de acord.

— Da, ai dreptare. Vocile noastre le distrug teritoriul, expresiile feţei noastre fi dezgustă, gesturile noastre fi hipnotizează, răsuflarea noastră îi asfixiază, transpiraţia noastră îi arde. Oh, Doamne?

— Doamne, Doamne! Recunoscu trist Croswell. Suntem nişte adevărate uzine de produse chimice… Doar fabricăm numai gaze otrăvitoare şi lichide corozive.

— Dar nu sunteţi numai asta. Priviţi! Spuse Chedka.

Arătă spre bastonul lui Marteen în partea superioară, acolo unde îl ţinuseră mâinile acestuia, nişte muguri, adormiţi multă vreme, se desfăcuseră în flori albe şi roz, al căror parfum umplea cabina.

— Vedeţi, sunteţi şi asta, zise Chedka.

— Lemnul ăsta era uscat, făcu Croswell. Cred că din cauza unui ulei din pieta.

Marteen tresări.

— Oare toate sculpturile pe care le-am atins, colibele. Templele.

— Da, aşa cred, spuse Croswell.

Marteen închise ochii. Avu” viziunea Truloriru bruşte a acelor suprafeţe de lemn uscate şi moarte.

— Cred că vor înţelege, zise, încercând să creadă în propriile-i cuvinteesţe un simbol frumos, iar făpturile acelea sunt foarte inteligente Sunt convins că vor fi de acord. Măcar cu o parte din ceea ce suntem…

Traducere: DAN ALEXE.

CORNELIU OMESCU.

PRECOCITATEA STRĂNEPOŢILOR NOŞTRI.

În cursul vizitei mele în secolul XXII, despre care am mai relatat, m-a interesat şi literatura „lumii de poimâine” destinată copiilor. Şi de astă dată, lumea strănepoţilor noştri mi-a oferit o surpriză. Primul fapt inedit: literatura destinată preşcolarilor este scrisă chiar de ei înşişi, înainte de vârsta de cinci ani – vârsta şcolarizării. Al doilea: conţinutul acestei literaturi destinată colegilor de grădiniţă este demn de invidiat.

Având un program foarte încărcat, nu am putut discuta pe îndelete cu gazdele mele problema literaturii pentru copii. Doar pe Melinda am întrebat-o, într-o după amiază, când zburam spre casă din Australia ca să nu scăpăm un meci. De polo cu blocul vecin, dacă are chef să-mi dea relaţii. Mi-a spus să mă folosesc de „GUGU” (porecla combinei culturale în care se află încorporate: holovizorul, fonoteca, videoteca, sintetizatorul, vizualizatorul şi uriaşa bibliotecă miniaturizată într-un computer al cărui „stoc” depăşeşte toate „depozitele” lumii mele de „alaltăieri” la un loc). După prânz, am pretextat o migrenă provocată de clima din Melbourne şi astfel am lipsit echipa colocatarilor mei de un preţios membru al galeriei.

După ce am sâcâit ecranul fişierului până s-a. Încins, m-am oprit la o astfel de povestire pentru preşcolari, pe care o transcriu aici, intitulată:

VACA ELECTRONICĂ.

Vaca noastră nu este o vacă adevărată. Nu are coarne, nici coadă, nici uger, nici alte însuşiri de patruped, dar ne dă lapte de cea mai bună calitate. Ea este de fapt combina „MAPRELASINTRIFOTRON DQR 373 – Pq – 5 – k”. Adică: instalaţia de preparat lapte prin prelucrarea trifoiului sintetizat din azotul atmosferic şi turbă, tratate cu apă distilată, după un program electronic de reciclare a neutronilor bombardaţi cu antifotoni în suspensie de plasmă Am botezat-o „VACA ELEC TRONICĂ”, după trei balotaje, cu majoritate de un singur vot.

Fireşte că inventatorul ei, vec nul nostru, nenea Dudu, nu s supărat. E chiar mândru că îi venţia lui a fost acceptată, mult plicată şi comandată de toat grădiniţele de pe Pământ şi dit cer.

Astăzi, Văcuţa lui nenea Dudu stă la dispoziţia tuturor copilaşilor de grădiniţă. O putem folosi după orele de gimnastică subacvatică şi înainte de programul Yoga; laptele ei are un gust foarte bun şi adormi ca un bebeluş de hipopotam după un singur pahar. Adormi şi nu mai ai nevoie de impulsurile telepatice ale hipnopedului de serviciu. Nenea Dudu e foarte fericit şi noi la fel. Din păcate, va trebui să schimbăm porecla instalaţiei, din motive pe care nu le prevăzusem. De vină sunt colegii noştri de vârstă de la grădiniţa de preşcolari bâlbâiţi nr. 293 414. Colegii de acolo au derutat colectivul didactic şi de părinţi cu o experienţă inedită cum nu vezi nici ia „GUGU” (când părinţii nu-s acasă şi tu îţi poţi programa ce vrei din producţiile cinematografice ale eretinilor noştri străbunici obsedaţi de sexualitate şi violenţă).

Prichindeii, ce au făcut? În loc să folosească apă distilată sau măcar apă de cişmea, conform standardelor în vigoare, au introdus în Văcuţă. Sifon hipoacidulat. După această flagrantă încălcare a instrucţiunilor pentru folosirea Văcuţei din sala de mese, delincvenţii au fugit de la locul infracţiunii şi au încins în curte o partidă de rugby. Au fugit fără să-şi fi consumat desertul, cu toate că tuturora le plăcea la nebunie salata din fructe de papaya, vişine, piersici şi ananas cu frişcă. Dar nu le-a fost dat să marcheze măcar un eseu şi nici să renunţe la desert. Androidele Angelica şi Salomeea, educatoarele de serviciu, vigilente cum sunt toate simulacrele şi mutanţii, au observat marea evadare din sala de mese. După ce au spart grămada ordonată şi au confiscat mingea, educatoarele şi-au scos pistoalele de psihoterapie şi au golit câteva baterii de rezervă trăgând rafale lungi de impulsuri urzicante în poponeţele evadaţilor. Iar ei şi-au ciugulit deşertul în poziţia de „drepţi” din motive de. Psihoterapie.

Mai târziu, când au controlat Văcuţa, iată şi Marea Surpriză: în loc de lapte, rezervorul instalaţiei era plin cu şarjă proaspătă de. Sirop de struguri (zis şi must). Surprizele pe care Ie-a produs apoi „VACA ELECTRONICĂ” s-au ţinut lanţ „Parcă ar fi sărit în aer cutia Pandorei” – vorba surorii mele Rosa Giocopda, studentă la Veterinară.

Întâi, doi preşcolari de la grupa mică, plictisiţi şi tracasaţi după un seminar de Logopedie cu minirobotul linguafonic Lombros, au pus la cale şotia următoare: în prima pauză, au scos bateriile piticului, ca să scape de dădăceala lui. Apoi, au hotărât să-l facă inofensiv şi pe hipnopedul Mesmerov, mutantul cu trei ochi, pe care l-au pus să se privească în oglindă până s-a. Autohipnotizat şi a început să sforăie. Cum însă ştiau de frica educatoarelor androide şi mai ales de groaza pistoalelor psihoterapeutice ale căror impulsuri te urzică rău de tot la poponeaţă, le-au tras şi lor o păcăleală: s-au stropit cu cerneală roşie pe faţă, au „încins” puţin termometrele şi au scurtcircuitat instalaţia „HIPOCRATE” ca să poată simula o epidemie cu petele lor de cerneală roşie. Amândouă androidele au căzut în această cursă perfidă: s-au grăbit să declare carantină la pavilionul grupei mici din motive de. Rubeolă scarlatiniformă.

După toate aceste pregătiri tactice, prichindeii au putut să se ocupe metodic de testarea posibilităţilor Văcuţei lor. Au început cu un mic exces colectiv: au băut sirop de struguri până ce toată grupa s-a îmbolnăvit de pântecărie, crampe şi alte tulburări gastrointestinale sau neurovegetative. Apoi, un băieţel şi o fetiţă au încercat să demonteze Văcuţa, dar nu au reuşit decât să încurce nişte circuite. Fetiţa, Juga Schikel, ce s-a gândit? Că nu ar strica să încerce dacă Văcuţa poate învăţa poezia „pisicuţă-pis-pis pis tp am visat azi noapte'n vis”. Surpriză: Vaca Electronică a învăţat-o ca pe apă Dar iată că fetiţa avea un coleg de bancă, pe nume Cungfu Drake Romanov, care nu suportă nici pisicile, nici miorlăiala fetelor. Imediat după acest mic succes mnemotehnic al Văcuţei, micul sadic înciudat a smucit-o de codiţe şi a izgonit-o de lângă invenţia lui nenea Dudu. Zadarnic a încercat fetiţa să scape de el cu figura „aruncare peste umăr”. Micul terorist anti-feminist şi militant al mişcării „Bărbaţii la Putere” ştia şi el judo: a prins-o de codiţe şi a pârât la fel de prompt încercările adversarei sale de a recurge şi la jocul de picioare, şi la lovituri sub centură sau mai jos. „Dacă nu te potoleşti, îţi rad un croşeu de-ţi trimit nasul în grija clinicii de chirurgie estetică şi îţi mai fac şi o notă informativă către serviciul de ecarisaj, secţia „Mâţe Turbate„, de pierzi doi ani din viaţă cu teste pentru verificarea stării tale de imunitate psihologică la cooperarea cu cadrele didactice şi colectivul de părinţii” – a mârâit ameninţător micul militant şi, cu un rapid „musi-pusi-jap”, a trimis-o la colţ în „knock-down”.

Un sfert de oră mai târziu, Văcuţa învăţase să recite integral arhaică şi celebra incantaţie barbară „căţeluş cu părul creţ”. Ar fi vrut s-o înveţe să şi latre. Din păcate, nici chiar el însuşi, micul nostru militant, nu ştia să latre La orele de logopedie nu învăţaseră şi lătratul de la persistentul minirobot linguafonic Lombros, nu învăţau şi limbajul necuv/înta toarelor, din păcate. Fireşte, dacă Lombros ar fi fost progra mai să-şi extindă Cursul în direcţiile multiple ale complexelor sisteme de comunicare pe care le posedă măcar animalele domestice de altădată, nu neapărat şi cele sălbatice mai prompte decât omul, atunci Văcuţa ar fi devenit şi tigresă, şi scroafă, şi mai mută, şi ciocârlie, şi cuc sau chiar câine – ca formă de expre sie sonoră. Plictisit de limitele tehnice şi tehnocratice ale sistemelor de comunicare posibile, micul terorist a mai sâcâit puţin butoanele Văcuţei şi a „hrănit o” cu o cantitate modestă de extract de muşeţel din flacoanele de la toaletă. După această ispravă, instalaţia le-a servit doar. Tăiţei cu mac. Toţi cei care i-au gustat, au adormit buş tean fără Mesmerov şi mă adine decât el după ce se „au to-hipnotizase” în oglindă.

Surpriza următoare i-o dato râm unui prichindel căruia nu i plac nici tăiţeii cu mac, nici mustul, nici laptele, ci doar ciocolată. Da, micul şi nonconformistul Homer Nobel Vespasian era „mort” după ciocolata cu alune. Ori, această delicatesă nu li se servea micilor preşcolari bâlbâiţi decât în zilele de „vedere cu părinţii”, când princhindeii prezentau spectacole de lupte libere, iluzionism, îmblânzire de tigri şi alte numere de circ, teatru, muzical sau „happening”. Cu acest prilej, după ce viitorii stâlpi ai societăţii îşi etalau cunoştinţele dobândite şi talentul moştenit, îşi încasau „prima” sub formă de tablete de ciocolată cu alune din mâna androidelor. Aceleaşi tablete erau servite publicului de către zâmbăreţul Adrian, un pitic (minirobot) programat să mai şi dea interviuri părinţilor mai insistenţi, dacă aceştia solicitau detalii despre comportarea odraslelor şi capacitatea pedagogică a personalului didactic. Minirobotul avea un program bine pus la punct de către cei mai buni psihiatri specializaţi în educarea şi tratarea părinţilor, un program care îi scutca pe părinţi de griji, neîncredere, nelinişte, superficialitate. Obtuzitate, complexe freudiene şi alte greşeli de educaţie.

Ce i-a făcut Homer Nobel Vespasian zâmbăreţului roboţei? L-a pus să dea nişte răspunsuri nepotrivită după un spectacol prezentat cu ocazia unei zile de „vedere cu părinţii”. Pentru asta, îi strecurase în cutiuţa cu „mosorele” din piept un mic program străin, un „mosorel” sustras din pieptul lui Shakespeare, piticul care regiza numerele de iluzionism şi dresaj ale micilor btibâiţi. Mosorelul în plus conţinea un program de predare a unor tehnici de mare virtuozitate, printre care şi sustragerea ouălelor de sub cloşcă şi învârtirea (pe un singur deget) a câte trei bastoane cu câte un rotocol de fum în vârf, fără ca fumul să se destrame ş.a. în. D. Fie că în trebarea pusă de primul părinte nu era clară, fie că mosorelul era prost plasat, Adrian a făcut o gafă de pomină. Fireşte că androidele au intervenit imediat, pentru că părinţii să nu intre la idei sau complexe. Şi, supărate, au vrut să-l dezagrege pe nevinovatul roboţei. Dar comanda de aplicare a paragrafului şapte la roboţi (comanda de autodezintegrare – n.n. J nu o pot da decât stăpârui lor naturali, oamenii. Uneori, şi-o por da şi roboţii între cî, dar asta nu ne interesează acum. Fapt este că an droideje n-au avut încotro ş” s-au mulţumit să scoată bateriile din roboţel şi să-l arunce într-o debara în aşteptarea comisiei de reciclare a deşeurilor.

De s-ar fi oprit lucrurile aici! Dar micul Homer Nobel Vespasian, în dorinţa lui fierbinte de a învăţa Văcuţa să producă şi ciocolată preferată, s-a dus în debara şi a demontat cutiuţa cu mosorele din pieptul roboţelului zvârlit la iridex. Spera că mosorelele lui Adrian 11 vor ajuta să determine Văcuţa să producă şi ciocolată cu alune. Dar zadarnic era piticul tiz cu gloriosul împărat Publius Aelkis Hadrianus, că nu era programat şi pentru reforme sau reciclări spectaculoase, cum îşi dorise preşcolarul. După ce a meşterit cât a meşterit la Văcuţa, a reuşit să-i lege în circuit şi programeâe sustrase din debara. Cwid a pornit-o însă, rateu. Nici cu apa, nici cu sifon. Văcuţa nu dădea ciocolata. După multe insistenţe şi probe cu diverse „materii prime”, Văcuţa a dat în cele din urmă doar ajune. Ciocolată – ioc! Iar alunele aveau un gust dubios.

Au venit apoi androidele cu o comisie de doctori epidemiologi ca să ia măsuri împotriva rubeolei scarlatiniforme, pe care o mimaseră princhindeii cu ajutorul cernelei roşii. Toţi copiii au fost găsiţi sănătoşi, cu excepţia unei fetiţe la care s-au depistat simptome de constipaţie. Drept pedeapsă pentru alarmă falsă pe care o dăduseră, androidele au fost transferate la o muncă mai potrivită: Angelica a devenit îngrijitoare de rechini, iar Salomeea dresoare de cobre şi crotali.

Înzestrată cu noile programe, Văcuţa noastră încă nu debutase în faţa părinţilor. Cele două tinere androide care preluaseră pavilionul, Pandora şi Casandra, şi-au dat repede seama că e ceva în neregulă cu Vaca electronică. Cum erau amândouă la începutul carierei lor didactice, pline de bune intenţii şi devotament faţă de copii, nu ştiau cu ce anume este pavat „drumul spre iad”. Totuşi, au reuşit, pentru început, cu drăgălăşenia lor de proaspete absolvente să câştige copiii şi să afle nişte amănunte (la ora de confesiune) despre modificările induse în programul Văcuţei. Au rămas îngrozite fiindcă regulamentul interzice categoric accesul copiilor ia anumite utilaje şi instalaţii şi, mai ales, demqntarea sau reprogramarea lor. În astfel de situaţii, androidele sunt foarte aspru pedepsite pentru delictul de lipsa de vigilenţă. Pedepsele ce li se aplică androidelor nu se limitează la o simplă trimitere la „munca de jos”, cum o păţiseră predecesoarele lor. Se ştie că o androidă poate fi condamnată chiar la moarte prin dezintegrare dacă un copil a păţit un accident din cauza ei. Accidente nu provocase Văcuţa, dar cum să explici comisiei ce s-a întâmplat fără să-i trezeşti suspiciuni? Iar dacă se mai şi află că este isprava copiilor, e de rău. De aceea, ca să şteargă orice urmă a infracţiunilor comise de copii, au încercat să depaneze Văcuţa. Din păcate, n-au reuşit. Ceva suferise o nouă „mutaţie” în circuitele electronice ale instalaţiei. Acum, altă surpriză: Văcuţa „producea”. Probleme de şah şi diferite careuri de cuvinte încrucişate. „Produsul” varia după materia primă cu care îi umpleai recipientul: apa o inspira pentru şah, sifonul o determina să creeze careuri, dar dacă o serveai cu supa sau ciorbiţa ta, aveai de ales între o anagramă şi un ianî de criptograme. Fiecare lichid sau soluţie ce i se servea dădea drept rezultat alt fel de problemă enigmistică. În paralel, Văcuţa nu se limita doar la activităţi intelectuale şi enigmistice. Mai producea şi diferite prăjituri sau alimente mai puţin căutate. Văcuţa devenise o instalaţie cu multiple însuşiri neprogramate iniţial nici de nenea Dudu, nici de beneficiarii ei, dar exarcebate ulterior.

Androidele Pandora şi Casandra erau atât de îngrozite încât nu ştiau ce să facă: să dea vina pe predecesoare sau să-şi facă testamentul. Să dea vina pe ele, nu puteau. Legea androizilor interzice, conform articolului trei, să pună în pericol viaţa unui semen dezvăluindu-i o greşeală sau calomniindu-i. Spre norocul lor, situaţia fu rezolvată de umoristul Bachus Molan, bunicul unuia din micii bâlbâiţi. Bătrânelul semăna cu un ţap, deoarece îşi lăsase o bărbiţă caraghioasă, tipică pentru artiştii din epoca de piatră.

„Ce-ar fi să invitaţi părinţii la un spectacol dat de Văcuţa voastră?” – propuse candid umoristul când află din întâmplare toată încurcătura. „Părinţii copiilor s-au cam săturat de circul pe care îl prezentaţi de fiecare dată cu aceiaşi tigri, lei, cimpanzei şi alte animale dresate de specialişti şi nu de micii bâlbâiţi. Mai ales că „animalele„ nu sunt decât nişte maşinării bine programate. Ce credeţi că dacă nepoţelul meu îşi vâră capul între colţii unui crocodil de operetă sau fură ouă de plastic de sub o cloşcă artificială fără ca „incubatoarea„ să se trezească din somnul ei mecanic deoarece este scoasă din priză, credeţi că eu devin mai fericit şi mai încrezător în precocitatea nepotului meu? Dacă el s-ar bâlbâi şi la vârsta mea aş muri profund nefericit. Dar el nu are decât trei ani şi ştiu că nu se va bâlbâi decât până la patru sau cinci ani, cum se întâmplă cu toţi bărbaţii din clanul nostru. Chiar şi eu m-am bâlbâit şi am scăpat la timp. Credeţi că m-ar impresiona chiar şi o dresură cu dinozauri din jurasic sau ihtiozauri sau mai cine ştie ce alte dihănii din secţia de butaforie a Institutului de Clonare şi îmbogăţirea Parcurilor de Zoologie Comparată? Nu, atâta vreme cât bâlbâiala nepotului meu îşi are scadenţa. Impresionat aş fi doar când aş vedea o ispravă a lui care să-i ateste creativitatea. Cum e cazul cu Văcuţa pe care copiii au reciclat-o. Ei, un spectacol cu Văcuţa l-aş aplauda din toată inima! Nici gând să cer sancţionarea voastră! Aşa că daţi drumul la spectacolul cu Văcuţa, în loc să vă scoateţi bon de incinerare la crematoriu!”


Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin