Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
| 331
AR1STOTEL Tot aşa, pentru determinarea lucrurilor care sunt foarte îndepărtate unele de altele, cunoaşterea notelor identice ne ajută să formulăm definiţia lor, de exemplu, liniştea mării este aceeaşi cu tăcerea vânturilor în aer (fiecare fiind un caz de repaos), iar punctul este pentru linie ceea ce este unitatea pentru număr (amândouă sunt principii). în adevăr, dacă considerăm ca gen notele comune ale acestor cazuri, nu vom ajunge la o definiţie nepotrivită. Căci cam în acest chip obişnuiesc să-şi formuleze definiţiile făuritorii de definiţii139. Ei spun că unitatea este principiul numărului şi punctul, principiul liniei. Este evident că ei aşază genul în ceea ce le este comun. Acestea sunt mijloacele prin care sunt efectuate raţionamentele. Dimpotrivă, locurile comune, pentru care mijloacele de care am vorbit sunt de folos, sunt următoarele140. 139 Făuritor de definiţie este orice om de ştiinţă, îndeosebi matematicianul. 140 După ce în capitolele 13-18 Aristotel a cercetat instrumentele (opyara) raţionamentelor dialectice, urmează să cerceteze locurile comune (toitoi), care ocupă cea mai mare parte a Topicii (cărţile H-VII).Până acum nu s-a ocupat de locurile comune, ci de conditile lor generale. 332 CARTEA a Ii-a 1
Unele probleme sunt generale, altele sunt particulare141. Generale sunt, de exemplu, propoziţiile: „orice plăcere este un bine" şi „nici o plăcere nu este un bine"; particulare sunt, de exemplu, propoziţiile: „unele plăceri sunt un bine" şi „unele plăceri nu sunt un bine". Amândouă felurile de probleme au în comun locurile142 cu ajutorul cărora stabilim sau respingem universal143 o propoziţie. în adevăr, dacă am dovedit că un atribut aparţine tuturor cazurilor, am dovedit totodată 41 Problemele sunt generale (universale) şi particulare, cum sunt şi propoziţiile (premisele). 42 Locul (to'ttoc), în latineşte: locus sau locus communis este un punct de vedere general sau „comun" mai multor subiecte de raţionament. La amândouă felurile de probleme există locuri comune de stabilire şi de respingere universală. Propoziţia universală, afirmativă sau negativă, include propoziţia particulară de aceeaşi calitate. 109 a 333
ARISTOTEL că atributul aparţine şi câtorva cazuri; de asemenea, dacă am dovedit că atributul nu aparţine nici unui caz, am dovedit că nu aparţine nici câtorva cazuri. De aceea, mai întâi, trebuie să vorbim de locurile care resping universal o propoziţie, fiindcă astfel de locuri sunt comune totodată problemelor generale şi problemelor particulare, şi de asemenea fiindcă oamenii formulează mai degrabă tezele afirmative decât tezele negative, iar cei ce discută cu ei trebuie să le respingă144. Este foarte greu să convertim145 denumirea proprie scoasă din accident, căci numai la accidente se întâmplă că un lucru este valabil numai în anumită privinţă, nu universal. Dimpotrivă, denumirile scoase din definiţie, din propriu şi din gen sunt necesar convertibile. Aşa, de exemplu, dacă unui subiect îi aparţine atributul „animal care merge pe două picioare", va fi adevărat să spunem prin conversiune despre acest subiect că este „un animal care merge pe două picioare". Tot aşa dacă denumirea este scoasă din gen: dacă unui subiect îi aparţine atributul de a fi un animal, atunci subiectul este un animal. Acelaşi lucru este valabil despre propriu: dacă unui subiect îi aparţine atributul de a fi capabil să înveţe gramatica, atunci el va fi capabil de a învăţa gramatica. Nici unul dintre aceste atribute nu poate să aparţină unui subiect numai într-o anumită privinţă, ci numai în chip absolut. Dimpotrivă, la accidente, nimic nu opreşte ca ele să aparţină subiectului în anumită privinţă; de 144 Cu precădere dialectica se opune, respinge, nu stabileşte. Ea respinge propoziţiile universale, fiindcă prin aceasta ea respinge şi propoziţiile particulare şi fiindcă oamenii formulează îndeosebi teze sau probleme afirmative care în discuţie sunt răsturnate Totuşi, Aristotel va cerceta şi locurile problemelor particulare, aici în cartea a IlI-a, 6 Respingerile universale sunt respingerile prin care se dovedesc propoziţiile care contrazic o problemă sau teză. în dialectică, domină respingerile. 145 De la Alexandros din Afrodisias, comentatorii sunt de acord că termenul de conversiune (âvTi 334
mplu albeaţa sau dreptatea. De aceea nu este de ajuns să dovedim - albeaţa şi dreptatea aparţin unui subiect, pentru a dovedi că acesta ste alb sau drept. Căci acest punct rămâne discutabil şi de aceea vom snune că subiectul este alb sau drept numai într-o anumită privinţă146. în acest caz nu există conversiune necesară cu accidentele. în afară de acestea, trebuie să determinăm erorile care se întâlnesc la probleme. Ele sunt de două feluri, fiind cauzate de o falsă contestare sau de o abatere de la vorbirea obişnuită. Căci săvârşesc erori acei care fac false constatări şi deci care spun că unui lucru îi aparţine un atribut care nu-i aparţine147, iar acei care dau lucrurilor un nume străin lor (ca, de exemplu, a denumi om, un platan)148 se abat de la terminologia obişnuită. Un prim loc comun constă în a vedea dacă nu cumva s-a atribuit unui lucru ca accident149 ceea ce îi aparţine în alt fel. Această eroare se săvârşeşte de obicei faţă de genurile lucrurilor150 când cineva spune că numai accidental albul este o culoare, căci nu accidental albul este o culoare, ci culoarea este genul său. Se prea poate ca cel care 146 Dacă cineva este accidental drept sau este accidental alb (de exemplu, etiopienii au dinţii albi), nu vom putea spune universal că el este drept sau că este alb. Accidentul aparţine totdeauna „în anumită privinţă" sau parţial. Pentru comentatorul Alexandros, o eroare de constatare este concepţia că sufletul este nemuritor sau că doi plus doi fac cinci. 48 Uneori denumirea eronată nu este atât de izbitoare. Sunt unele nume improprii care trec neobservate, de exemplu, denumirea lui Platon ca „dialecticianul". După introducerea capitolului 1, urmează cercetarea locurilor comune ale accidentului, care este predicabilul cel mai slab, dar cel mai obişnuit. Aristotel nu explică insă din ce motive începe cercetarea locurilor comune cu cele ale accidentului. Primul loc comun este grija de a nu considera ca accident un predicat care aparţine subiectului sub alt titlu (gen, propriu, definiţie), de exemplu, a spune că albul este numai accidental o culoare. Genul este mai aproape de accident decât definiţia şi propriul. De asemenea, pe când genul are o extensiune mai mare decât subiectul, caracteristică valabilă şi la accident, definiţia şi propriul au o sferă egală celei a subiectului. 335
ARISTOTEL 109 b formulează o propoziţie pentru a defini, să spună, de exemplu, că „dreptatea este accidental o virtute". Dar, adeseori, fără să fi formulat o definiţie, este evident că genul a fost considerat ca un accident, ca, de exemplu, când se spune că albul este colorat151 şi că mersul este în mişcare. Căci nici un atribut derivat152 din gen nu este niciodată afirmat despre specie, ci totdeauna genurile sunt enunţate despre speciile lor sinonimic, deoarece speciile primesc totodată numele şi definiţia de la genurile lor. Aşadar, cine spune că albul este „colorat" nu a desemnat prin „colorat" genul albului şi nici propriul, nici definiţia sa, ci s-a folosit de un nume derivat. Căci definiţia şi propriul unui lucru aparţin lui şi nici unui alt lucru, în timp ce colorate sunt multe alte lucruri, ca lemn, piatră, om, cal. Este evident ca atributul „colorat" este considerat un accident. Un alt loc comun este cercetarea tuturor lucrurilor, despre care un adversar a afirmat sau a negat universal un atribut153. Dar cercetarea acestor lucruri trebuie să fie făcută specie cu specie, nu individ cu individ, care sunt fără număr. Procedând aşa, cercetarea va fi mai metodică şi pe căi mai scurte. Trebuie sa începem examinarea de la clasele cele mai cuprinzătoare şi să mergem progresiv până la speciile indivizibile. Dacă, de exemplu, cineva a spus că ştiinţa opuşilor este una şi aceeaşi, trebuie să cercetăm dacă este una şi aceeaşi ştiinţa opuşilor relativi, contrari, privativi sau posesivi şi contradictorii. Dacă cercetarea nu a dat un rezultat clar, trebuie să continuăm diviziunea, până ce ajungem la specii care nu mai pot fi divizate, şi să vedem, de exemplu, dacă principiul se aplică la faptele drepte şi nedrepte, la dublu şi la jumătate, la orbire şi vedere, la fiinţă şi nefiinţă154. Şi dacă s-a dovedit 151 „Culoarea" este un gen care serveşte definiţiei „albului". Dar termenul deriva; („paronim") din „culoare", adjectivul „colorat", este atribuit „albului" ca un accident, cum derivatul din „mişcare", adverbul ,,în mişcare", este atribuit accidental „mersului", care se defineşte ca o „mişcare". 152 Nici un „paronim", de exemplu, „colorat" din „culoare". 153 Acest loc comun cercetează dacă atributul accidental afirmat sau negat universal despre un subiect contrazice sau nu natura subiectului. Pentru simplificarea cercetării, vom ţine seama de specii, care sunt limitate ca număr şi indivizibile, nu de indivizi care sunt în număr nedefinit. Speciile sunt oarecum adevăraţii „indivizi" (aTona). 154 Se va cerceta dacă principiul „ştiinţa opuşilor este una şi aceeaşi" se aplică şi speciilor ultime de opuşi, ca drept şi nedrept (opoziţie contrară), dublu şi jumătate (opoziţie relativă), orbire şi vedere (opoziţie privativă), fiinţă şi nefiinţă (opoziţie contradictorie) 336
TOPICA II, 2, 109 b, 110 a despre vreunul din aceste cazuri că ştiinţa nu este una şi aceeaşi, 6 blema a fost scoasă din discuţie155. Acelaşi lucru este valabil pentru apartenenţa universal-negativă. Acest loc, de altminteri, este deopotrivă aplicabil156 la stabilirea ca şi la respingerea problemelor. în adevăr, dacă se constată, când am propus o diviziune, că un atribut este valabil în toate cazurile sau într-un mare număr din ele, putem pretinde ca respondentul să admită o universal-afirmativă, sau, în caz contrar, să arate cazurile negative. Dacă însă el nu face nici una, nici alta, refuzul de a-şi da asentimentul la teză va apărea absurd. Un alt loc comun este de a formula definiţii şi despre atributul accidental şi despre subiectul lui, sau despre amândoi separat sau numai despre unul din ei157. După aceea vom cerceta dacă cumva a fost luat în definiţii ca adevărat ceva care nu este adevărat. Dacă problema este, de exemplu, „putem face oare vreun rău Zeului?", ne punem întrebarea: „ce înseamnă a face rău?" Dacă înseamnă „a jigni voit", evident că nu putem face rău Zeului, fiindcă este imposibil de a jigni pe Zeu. Să luăm o altă problemă. Dacă se va afirma că omul virtuos este invidios, vom întreba: „ce înseamnă a fi invidios?" şi „ce este invidia?" Dacă invidia este neplăcerea provocată de succesul unui om bun, evident că omul virtuos nu este invidios, altminteri ar fi un om rău. Să punem acum problema: oare „omul înclinat spre indignare este invidios?" Vom întreba atunci ce se înţelege prin „om înclinat spre indignare"158 şi „om invidios", căci atunci va ieşi la lumină dacă afirmativa este adevărată sau falsă. în adevăr, dacă invidiosul este acel care se întristează că omul bun are succese, iar omul înclinat spre indignare este acel care se întristează că omul rău are succese, atunci este evident că omul înclinat spre indignare nu va fi invidios. De aceea se cuvine să înlocuim termenii care constituie definiţiile cu propriile lor definiţii şi Problema este teza: „ştiinţa opuşilor este una şi aceeaşi". Ea va fi respinsă dacă se găseşte vreo excepţie, ceea ce însă nu se întâmplă. Opuşi sunt cercetaţi de aceeaşi ştiinţă. Textul grec întrebuinţează termenul de „convertibil" în sens impropriu, adică în sensul de egală aplicare la stabilire şi respingere. Un alt loc comun al accidentului recomandă să definim şi subiectul şi predicatul (atributul accidental), dar mai ales predicatul. Dacă definiţia acestuia nu se acoperă cu tot definitul, predicatul este un accident; dacă se acoperă, el este un alt predicabil. De exemplu, problema: „omul virtuos este invidios" va fi soluţionată, după cum înţelegem invidia. Termenul grec, greu de tradus, este veuca-riicoe, adică omul „răzbunător" (de emesis) al nedreptăţilor din lume. în mitologia greacă, Nemesis era zeiţa care c ipa sentimentul moral al dreptăţii; mai târziu, ea a reprezentat şi sentimentul de ignare şi de răzbunare împotriva nelegiuirilor comise de oameni. 337
110 a ARISTOTEL să nu ne oprim, până ce nu ajungem Ia termeni mai bine cunoscuţi159 Căci adeseori, dacă luăm definiţia în totalitatea ei, nu vedem încă rezultatul căutat, în timp ce, dacă unul din termenii întrebuinţaţi în definiţie este înlocuit cu definiţia lui, rezultatul devine clar. în afară de aceasta, cineva poate face din problemă o propoziţie pentru sine însuşi şi atunci poate îndrepta împotriva ei o obiecţie, căci obiecţia este un motiv de atacare a tezei160. Acest loc este aproape acelaşi cu locul în care considerăm cazurile de atribuire sau de neatribuire universală161. Singura diferenţă stă în forma argumentării. Mai departe, trebuie să ştim precis ce soiuri de lucruri vom avea a denumi alături cu mulţimea şi ce soiuri de lucruri nu putem numi în felul în care o face mulţimea. Aceasta este deopotrivă folositor pentru susţinerea şi respingerea problemelor. Astfel, se poate spune că trebuie să denumim lucrurile ca şi mulţimea, dar dacă ne întrebăm ce lucruri sunt şi ce lucruri nu sunt de cutare sau cutare fel, nu mai putem merge cu mulţimea. Aşa, de exemplu, vom numi „sănătos" tot ce întreţine sănătatea, întocmai ca şi mulţimea, dar pentru a spune ce lucru anume întreţine sănătatea, trebuie să adoptăm limbajul medicului, nu al mulţimii162.
Mai departe, dacă un termen este luat în mai multe sensuri şi s-a admis că el aparţine sau că nu aparţine unui subiect, trebuie să dovedim aceasta pentru unul din sensuri, dacă nu se poate pentru amândouă163. 159 La început, locul comun cerea să definim subiectul şi predicatul sau cel puţin predicatul; acum ni se cere, Uacă cercetarea nu a dat rezultate mulţumitoare, să definim şi termenii cuprinşi în primele definiţii. 160 Eu însumi pot transforma problema sau teza într-o propoziţie universală, afirmativă sau negativă, şi pot ridica obiecţii împotriva ei pentru a o respinge. 161 Acest Ioc comun se deosebeşte prea puţin de al doilea loc comun, referitor la cercetarea tuturor cazurilor cuprinse într-o teză universală, afirmativă sau negativă. 162 Putem începe prin a numi predicatul, aşa cum obişnuieşte să-1 numească mulţimea, dar cercetarea dacă predicatul, de exemplu, „sănătos", convine sau nu unui subiect, va fi făcută de pe poziţia unui medic, a unui cunoscător în materie de sănătate. 163 întreg capitolul se ocupă de echivocul sau omonimia a două sensuri: a) acelaşi cuvânt desemnează două lucruri cu totul diferite; b) acelaşi cuvânt desemnează un obiect considerat sub raporturi deosebite. Primul loc se aplică la cazurile de omonimie ascunsă. 338
TOPICA 11, 3, 110 a, b •ge la acest loc, ori de câte ori sensurile diferite ale aceluiaşi ™ amân ascunse. Dacă se ştie însă că termenul are mai multe cuvan^ rrespondentuii64 va „posta că s-a discutat nu despre sensul pus deneTlaîndoială, ci despre celălalt. Acest loc este egal de potrivit165 pentru stabilirea şi respingerea ' robleme166- în adevăr, dacă vrem să stabilim o problemă, vom arăta că unul din sensuri aparţine subiectului, dacă nu putem arăta că amândouă; dimpotrivă, dacă vrem să o respingem, vom arăta că unul din sensuri nu aparţine subiectului, dacă nu putem arăta că amândouă167. Desigur, pentru respingere nu este nevoie ca discuţia să fie asigurată printr-o concesie făcută de respondent, fie că atributul aparţine, fie că nu aparţine universal. Căci dacă dovedim într-un caz că atributul nu aparţine subiectului, am respins prin aceasta apartenenţa universală; şi tot asa dacă dovedim într-un caz că atributul aparţine subiectului, am respins neapartenenţa universală. Dimpotrivă, cei care stabilesc o problemă trebuie să se înţeleagă dinainte că, dacă într-un caz oarecare atributul aparţine subiectului, el îi aparţine în toate cazurile, presupunând că acest postulat este admisibil. Căci, pentru a dovedi apartenenţa universală, nu este destul ca discuţia să se mărginească la un singur caz, de exemplu, dacă se dovedeşte că sufletul omului este nemuritor, nu este de ajuns pentru a dovedi că orice suflet este nemuritor. De aceea trebuie să se admită dinainte că, dacă un suflet este nemuritor, orice suflet va fi nemuritor. Dar această ipoteză nu trebuie să fie admisă totdeauna, ci numai atunci când nu putem aduce cu uşurinţă un argument comun pentru toate cazurile, cum procedează geometrul pentru a dovedi, de exemplu, că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte168. 164 Cel care, răspunzând la problema pusă, îşi apără teza. In text: „convertibil" în sensul nou de aplicabil, în chip egal, la două sarcini deosebite. 166 în text: „teză". Aristotel discută respingerea sau stabilirea unei teze universale, în cazul unei omonimii a predicatului accidental. Este o mare deosebire între respingere şi stabilire. O propoziţie universală, afirmativă sau negativă, este respinsă fără discuţie dacă se găseşte un singur caz de excepţie, aşadar, dacă constatam contradicţia. Opoziţia universală, afirmativă sau negativă, nu poate fi stabilită decât pe temeiul unei concesii sau „ipoteze", anume eea ce este valabil pentru particular sau pentru unele cazuri este valabil pentru toate wun e. Se înţelege că o asemenea stabilire pe temeiul unei concesii atât de importante nu e nec , mP|a 'P°teză că ceea ce e valabil pentru unele cazuri este valabil pentru toate esara in domenii în care argumentul general nu poate fi găsit uşor. Ea nu este necesară 110 b 339
ARISTOTEL Mai departe, dacă sensurile diferite ale unui termen nu rămân ascunse169, trebuie să arătăm în câte sensuri este luat termenul, înainte de a respinge sau de a stabili o problemă. Dacă, de exemplu, se admite că datoria este utilul sau binele, vom căuta să stabilim sau să respingem amândouă definiţiile în cazul de faţă, arătând că este şi bine şi util sau că nu este nici bine, nici util. Dacă nu putem dovedi amândouă sensurile, trebuie să dovedim cel puţin pe unul din ele şi să subliniem că datoria este unul din sensuri şi că nu este celălalt. Aceeaşi argumentare este valabilă dacă sensurile unui cuvânt sunt mai mult de două. De asemenea, sunt de luat în consideraţie termenii care au mai multe sensuri nu pe temeiul omonimiei, ci pe alt temei170. Un exemplu este propoziţia: „ştiinţa mai multor lucruri este una şi aceeaşi". Aici expresia „mai multe lucruri" poate să exprime sau scopurile sau mijloacele de realizat scopurile, cum, de exemplu, medicina este totodată ştiinţa sănătăţii şi ştiinţa dietei, sau este ştiinţa ambelor determinări considerate ca scopuri, deoarece se spune că „ştiinţa contrariilor este una şi aceeaşi" (căci unul din contrarii nu este mai mult scop decât celălalt); sau, în sfârşit, poate să exprime că este ştiinţa şi a ceva esenţial şi a ceva accidental, cum de exemplu, este esenţial triunghiului ca unghiurile sale să însumeze două unghiuri drepte, şi este accidental ca o figură echilaterală să aibă unghiurile în acest fel. Căci, fiindcă este accidental ca un triunghi echilateral să fie un triunghi, noi ştim că suma unghiurilor sale este egală cu două unghiuri drepte. Dacă deci ştiinţa mai multor lucruri nu poate fi una şi aceeaşi în nici unul din sensurile termenului, putem spune că este de la sine înţeles, că este în genere imposibil ca ştiinţa mai multor lucruri să fie una şi aceeaşi. Dacă însă, într-unui din sensuri, ştiinţa mai multor lucruri este una şi aceeaşi, putem spune că este de la sine înţeles, că ştiinţa mai multor lucruri este una şi aceeaşi. Numai că trebuie să distingem atâtea în geometrie, unde argumentarea este totdeauna universală, ca, de exemplu, în demonstrarea, ades citată de Aristotel, că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte. Spinoza, de asemenea, are preferinţă pentru acest exemplu clasic în Etica sa. 169 Al doilea caz: sensurile diferite ale aceluiaşi cuvânt sunt evidente, adică nu rămân ascunse, ci pot fi evidenţiate. în acest caz, discuţia nu mai poate recurge la şiretlicuri produse de ignoranţa respondentului. 170 Se trece la al treilea loc comun, care reprezintă a doua situaţie a accidentului cu două sau mai multe sensuri. Sensurile nu exprimă obiecte diferite, ci aspecte diferite ale aceluiaşi obiect, cum se va vedea din exemple. 340
TOPICA II, 4, 110 b, 111 a te cere trebuinţa; bunăoară, dacă vrem sa stabilim o teză, sensuri ducem toate sensurile care fac posibilă stabilirea tezei şi ^f "cern în ele numai acele subdiviziuni care sunt utile pentru stabilire, n \ dimpotrivă, vrem să respingem ceva, trebuie să producem toate a°urile care nu fac posibilă stabilirea tezei, trecându-le cu vederea SC lelalte171- Trebuie să procedăm aşa şi în cazurile de multiplicitate de sensuri, când nu ştim sigur în câte sensuri este luat termenul. în afară de aceasta, prin aceleaşi locuri comune trebuie să stabilim că ceva se raportă sau nu se raportă la altceva; de exemplu, că cutare sau cutare ştiinţă se raportă la cutare sau cutare obiect, sau ca scop sau ca mijloc pentru atingerea scopului, sau ca accident, sau tot aşa că cutare lucru nu se raportă la cutare alt lucru prin nici unul din felurile arătate172. Acelaşi loc comun este valabil şi pentru dorinţă, ca şi pentru toţi ceilalţi termeni care se raportă la mai multe lucruri. Căci dorinţa după ceva poate fi dorinţa după acest ceva ca scop (de exemplu, dorinţa sănătăţii), sau ca mijloc pentru atingerea scopului (de exemplu, dorinţa de a lua medicamente), sau ca accident (de exemplu, cel ce doreşte vinul îl doreşte nu fiindcă este vin, ci fiindcă este dulce). în adevăr, el doreşte esenţial dulcele şi numai accidental vinul, căci dacă vinul este acrişor, el nu-1 mai doreşte — îl doreşte doar accidental. Acest loc comun este de folos la termenii relativi, căci termenii care au mai multe sensuri în felul arătat fac parte în genere dintre termenii relativi. 111 a
Mai departe, este recomandabil sa înlocuim un termen cu altul mai cunoscut173, de exemplu, termenul de „exact" cu acel de „clar" şi tot Aristotel recomandă şi aici o stratagemă pentru a face să învingă o teză: la stabilirea ei vom scoate în relief sensurile favorabile, iar la respingeri sensurile defavorabile. Pasajul este concluzia situaţiei a doua: termeni cu mai multe sensuri ne-omonime. Putem respinge sau stabili că un lucru este valabil sau nu este valabil pentru un a lucru, când este vorba de aspecte diferite, de diferite relaţii ale aceluiaşi lucru. In controversele iscate de termeni care exprimă accidente sau care pot fi nu aţi cu accidentele, este util să purtăm discuţia asupra unui cuvânt mai cunoscut, mai «miliar, nu asupra unuia obscur. Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|