Anna karenina

care-i dezvăluia acum tot rostul vieţii şi al raporturilor

dintre oameni, că asta nu era o presupunere.

≪Dragostea mea e din ce in ce mai pătimaşă şi mai

egoistă, pe cind dragostea lui se stinge treptat, iată de ce

nu ne mai inţelegem, işi zise Anna mai departe. Şi nu e

nimic de făcut. Pentru mine el e totul. Eu ii cer să mi se

dea din ce in ce mai mult, iar el caută tot mai stăruitor să

fugă de mine. inainte de legătura noastră, mergeam unul

spre altul ; de atunci, dimpotrivă, ne indepărtăm, fiecare

pe alt drum. Asta nu se poate schimba. imi spune că sint

absurd de geloasă, şi mi-a venit şi mie in minte acelaşi

lucru, dar nu-i adevărat... Nu sint geloasă, ci nefericită.

Insă...≫

Anna deschise gura şi-şi schimbă locul in trăsură din

pricina tulburării aduse de un gind venit deodată : ≪Dacă

aş putea fi şi altceva pentru dinsul decit amanta care-i

iubeşte cu patimă dezmierdările ?! Dar nu pot şi nu vreau

să fiu nimic altceva. Dorinţa mea ii stirneşte dezgust ; iar

el trezeşte in mine ură. Şi nici n-ar putea fi altfel. Parcă

ou nu ştiu că el nu mă minte, că nici nu se gindeşte la

prinţesa Sorokina, că nu e indrăgostit de Kitty şi că n-are

să mă inşele ?! Ştiu toate astea, dar asta nu mă uşurează.

Dacă el ar fi bun şi drăguţ cu mine numai din datorie,

fără dragoste, dacă nu mai simte pentru mine ce simt eu

penti'u el, asta ar fi de o mie de ori mai rău chiar decit

ura lui. Ar fi un iad. Şi acest iad il trăiesc... De mult nu

mă mai iubeşte... Şi unde se sfirşeşte dragostea, acolo

incepe ura...

Nu cunosc deloc străzile astea. Nişte dealuri — şi case

lingă case... Iar in case stau oameni şi tot oameni... Sint

atit de mulţi, fără număr, şi toţi se urăsc unii pe alţii !

Chiar dacă ar fi să izbutesc să capăt ceea ce imi trebuie

ca să fiu felicită ! Ei şi, ce-i cu asta ? Să zicem că aş căpăta

divorţul, că Alexei Alexandrovici mi l-ar da pe

■'(' 379

Serioja, şi m-aş mărita cu Vronski..." Aducindu-şi aminte

de Alexei Alexandrovici, Anna şi-1 inchipui numaidecit in

faţa ei, extraordinar de viu, in carne şi oase, cu ochii săi

blinzi, inexpresivi, stinşi, cu vinele albastre ale manilor

albe, cu intonaţiile glasului şi cu trosnetul degetelor. Amintindu-

şi de sentimentul care fusese intre dinşii, care şi el

se numea dragoste. Anna se cutremură de dezgust.

„Să zicem că aş obţine divorţul şi aş fi soţia lui

Vronski. Ei şi ? Kitty m-ar privi altfel de cum m-a privit

astăzi ? Nu. Iar Serioja ar inceta să intrebe sau să se gindeaşcă

de ce am doi soţi ? Şi ce simţămint nou ar putea

naşte intre mine şi Vronski ? Ar fi cu putinţă dacă nu

fericirea, cel puţin o viaţă fără chinuri ? Nu şi nu ! işi

răspunse Anna, de data aceasta fără pic de şovăire. E cu

neputinţă ! Căile vieţii noastre se despart. Eu sint nenorocirea

lui şi el a mea. Şi de schimbat, nu ne putem

schimba — nici unul, nici altul. Am făcut toate incercările.

Şurubul s-a tocit. Uite o cerşetoare cu un copil. Ea crede

că lumii ii e milă de dinsa. Dar oare nu sintem toţi aruncaţi

pe lume numai ca să ne urim şi să ne chinuim — pe

noi inşine şi pe alţii ? Trec nişte liceeni rizind. Serioja ?

işi aminti Anna. Şi pe el credeam că-1 iubesc... mă induioşam

de iubirea pe care i-o purtam. Dar am trăit şi

fără dinsul. L-am schimbat pe altă dragoste şi nu m-am

plins de acest schimb, cită vreme această dragoste mă mulţumea.

≫ Şi Anna işi aminti cu dezgust ceea ce numea ea

≪această dragoste≫. O bucura limpezimea cu care ea-şi

vedea acum viaţa, ca şi viaţa altora, ≪Toţi sint la fel — şi

eu, şi Piotr, şi vizitiul Feodor, şi negustorul ăsta, şi toţi

oamenii aceia care locuiesc acolo, pe Volga, pe loeu,rile

spre care te indeamnă reclamele astea, oameni de pretutindeni

şi de totdeauna≫, işi zise Anna, ajungind la clădirea

joasă a gării Nijni Novgorod. Hamalii veniră in fugă in

intimpinarea ei.

— Să vă iau bilet pină la Obrralovka ? o intrebă Piotr.

Anna uitase cu lotul unde pleca şi pentru ce, aşa că

nu putu inţelege intrebarea decit după o mare sforţare.

— Da, răspunse ea, dindu-i punga cu bani şi, luind in

mină sacul ei mic, roşu, de voiaj, cobori din trăsură, .x

350

Indreptindu-se prin mulţime spre sala de aşteptare de

rtasa intii, Anna depăna in minte, punct cu punct, toate

amănuntele situaţiei sale şi hotăririle pe care incă le cumpănea.

Şi iarăşi, ba nădejdea, ba disperarea ii chinuiau

inima spăimintată, care-i zvicnea dureros. Aşezată pe o

canapea in formă de stea, in aşteptarea trenului, uitindu-se

cu dezgust la oamenii care intrau şi ieşeau (toată lumea

II scirbea), Anna se gindea cum ii va scrie un bilet cind

va sosi in staţie şi ce anume să-i scrie... sau că Vronski

(fără să-i inţeleagă suferinţa) se plinge acum mamei sale

ri≪' situaţia lui... şi ce-i va spune cind va intra in odaie.

Ba se gindea că viaţa i-ar putea fi incă fericită... şi cit de

dureros il iubeşte şi—1 urăşte in acelaşi timp, şi cit de infiorător

i se zvircoleşte inima.

XXXI

Se auzi sunind clopoţelul. Trecură nişte bărbaţi

tineri, uriţi, neobrăzaţi şi grăbiţi, totuşi preocupaţi de

impresia pe care o făceau asupra celorlalţi. in livrea, cu

ghete inalte Vi cu aerul lui stupid, Piotr străbătu sala

şi veni spre (linsa ca s-o conducă la vagon. Nişte bărbaţi

gălăgioşi tăcură rind trecu Anna prin faţa lor pe peron,

iar unul şopti celuilalt pe socoteala ei, bineinţeles,

ceva necuviincios. Anna urcă treptele inalte şi se instala

singură intr-un compartiment, pe o canapea cu arcuri,

albă odinioară, acum murdară. Işi puse sacul de voiaj

lingă ea. Piotr, cu un zimbet timpit, işi ridică la geam

pălăria cu fireturi, in ■emn de adio, iar un conductor

dezgheţat trinti uşa şi trase zăvorul. O doamnă foarte

urită, cu turnură (Anna o dezbrăcă in gind şi se ingrozi

de sluţema ei), şi o fată care ridea afectat trecură in

fugă, pe jos, prin faţa vagonului.

— La Katerina Andreevna, totul e la ea, ma tante l

■trigă fata.

≪Pină şi fata asta e schilodită sufleteşte şi se

strimbă≫^ ≪e gindi Anna. Ca să nu mai vadă pe nimeni,

ea se sculă repede şi se aşeză la fereastra din partea

cealaltă a vagonului gol. Un mujic murdar, cu o

şapcă de sub care

331

ieşeau laţe incurcate de păr, trecu prin faţa ferestrei aple-j

cindu-se sub roţile vagonului. ≪Parcă l-aş cunoaşte pe

mujicul ăsta respingător≫, işi zise Anna. Deodată işi aduse

aminte de visul său şi, tremurind de spaimă, ea se trase

spre uşa din partea cealaltă. Conductorul tocmai deschi-|

dea uşa, lăsind să intre un domn şi o doamnă.

— Doriţi să coboriţi ?

Anna nu răspunse. Nici conductorul şi nici perechea

care intrase nu băgară de seamă groaza de pe faţa ei acoperită

de voal. Anna se intoarse in colţul său şi se aşeză.]

Perechea luă loc pe banca din faţă, cercetindu-i cu atenţie,]

pe furiş, rochia. Atit bărbatul, cit şi soţia sa ii păreau nesuferiţi.

Soţul o intrebă pe Anna dacă-i dă voie să fumeze,

probabil nu pentru a fuma, ci ca să intre in vorbă cu dinsa.

Primind ingăduinţa ei, bărbatul incepu să vorbească fran-j

ţuzeşte cu soţia sa — lucru de care avea şi mai puţină

nevoie decit de fumat. Amindoi spuneau fel de fel dej

nimicuri — numai ca să-i audă Anna, care işi dădea seamaj

cit de mult se saturaseră unul de altul şi cit se urau. De

altfel, nici nu se putea să nu urăşti asemenea monştr

vrednici de milă.

Se auzi al doilea semnal de plecare şi, numaidecit, ho-]

dorogitul cărucioarelor de bagaje, zgomot, strigăte, risete....!

Pentru Anna era atit de limpede că nimeni n-avea de cel

să se bucure, incit risetele acestea o enervau dureros. Ar |

fi vrut să-şi astupe urechile ca să nu le audă. In sfirşit,-]

răsunară al treilea semnal şi un fluierat, se auzi şuieratul'

locomotivei, lanţul se smuci şi soţul se inchină. „Aş fi

curioasă să-1 intreb ce inţelege prin asta", se gindi Anna,

uitindu-se cu răutate la dinsul. Apoi privirea ei, trecind

peste doamna din faţă, urmări pe fereastră persoanele rămase

pe peron, care insoţiră pe cei ce plecau cu trenul, şi

care parcă lunecau inapoi. Vagonul unde se afla Anna,

şi care se cutremura cadenţat Ia imbucătura şinelor, trecu

prin faţa peronului, pe lingă un zid de piatră, pe lingă un

disc şi pe dinaintea altor vagoane. Roţile incepură să ţăcăne

mai lin pe şine, cu un zvon uşor. Soarele, care scăpata

la asfinţit, lumină viu fereastra, iar o adiere de vint

prinse să se joace cu perdeaua. Anna, trăgind in piept

382

nerul proaspăt, uită pe vecinii săi de compartiment şi incepu

din nou să se gindească in molcoma legănare a vagonului.

„Da. Unde m-am oprit ? Am ajuns... că nu-mi pot inchipui

nici o situaţie in care viaţa să nu fie un chin pentru

mine, că noi oamenii sintem născuţi ca să ne chinuim —

coca ce cunoaştem cu toţii, căutind veşnic a născoci mijloace

ca să ne amăgim. Dar ce-i de făcut cind vezi adevărul

?"

— Raţiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de

coca ce-1 supără, rosti cu afectare doamna din faţă in limba

franceză, mulţumită de bună seamă de fraza ei.

Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gindurile

Annei.

,,Să scapi de ceea ce te supără", repetă in gind Anna.

Pe urmă, uitindu-se la soţul bucălat şi roşu la faţă şi la

nevasta sa uscăţivă, işi dădu seama că soţia bolnăvicioasă

se socoteşte o femeie neinţeleasă, iar bărbatul său o inşală

*i intreţine intr-insa această părere. indreptind asupra lor

uceeaşi lumină puternică, Anna le văzu parcă viaţa intreagă

şi toate cutele sufletului. Dar acolo nu era nimic

interesant ! De aceea ea işi depăna mai departe firul gindurilor.

„Da. Mă supără foarte mult, şi de aceea ne este dată

raţiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie

să scap. De ce să nu stingi luminarea cind nu mai ai ce,

privi, cind te dezgustă să te mai uiţi la cele din jur ? Dar

cum ? De ce a trecut in grabă conductorul pe scindurica

aceea ingustă ? De ce strigă tinerii din vagonul de alături ?

I >e ce vorbesc ? De ce rid ? Totul e neadevăr, minciună,

inşelăciune, totul e rău."

Cind trenul se opri in staţie, Anna cobori in mulţimea

celorlalţi călători şi, ferindu-se de dinşii ca de nişte leproşi,

;•■• opri pe peron, străduindu-se să-şi amintească pentru ce

Nosise acolo şi ce avea de gind să facă. Tot ceea ce mai

inainte i se păruse cu putinţă era acum atit de greu de

inţeles, mai ales in mulţimea gălăgioasă a oamenilor acestora

nesuferiţi care n-o lăsau in pace ! Ba veneau in fugă

383

i

la ea hamali, oferindu-şi. serviciile... ba nişte tineri tropăiau

cu tocurile ghetelor pe duşumeaua de scinduri a

peronului şi vorbeau cu glas tare, cercetind-o cu privirea

de sus pină jos... ba călătorii intilniţi in drum nu se dădeau

destul de repede la o parte ca s-o lase să treacă. Aducindu-

şi aminte că işi pusese in gind să plece mai departe in

cazul că n-ar fi primit nici un răspuns, Anna opri un

hamal şi-1 intrebă dacă nu era acolo un vizitiu al contelui

Vronski, cu o scrisoare.

— Contele Vronski ? Cineva de la dumnealor a fost

adineauri aici. Au primit pe prinţesa Sorokina cu domni

şoara. Dar cum arată vizitiul ?

In timp ce Anna stătea de vorbă cu hamalul, vizitiul

Mihailo — un bărbat rumen şi vesel — imbrăcat intr-o

manta albastră, arătoasă, impodobită la briu cu lanţul de

la ceas, se apropie de dinsa şi-i intinse scrisoarea, mindr

probabil că-şi indeplinise aşa de bine insărcinarea. Ar o

deschise, şi inima i se strinse mai inainte de a o fi citit

≪imi pare foarte rău că biletul nu m-a găsit. Vin ora

zece≫, răspunsese Vronski, cu un scris neingrijit.

≪Aşa. Mă aşteptam la asta !≫ işi zise Anna cu un zimbet

de răutate.

— Bine, atunci du-te acasă, rosti ea incet către Mi

hailo. Vorbea incet, fiindcă bătăile nebuneşti ale inimii

stinghereau respiraţia. ≪Nu. N-am să te mai las să mă chinuieşti

≫-, se gindi Anna cu o ameninţare, nu pentru dinsul,

nu pentru ea insăşi, ci pentru fiinţa care o făcea să se

chinuie. Porni apoi pe peron prin dreptul gării.

Două slujnice care se plimbau pe peron intoarseră

capul, uitindu-se după dinsa şi judecindu-i cu glas tare

toaleta : ≪Sint adevărate≫, spuseră ele despre dantelele pe

care le purta Anna. Tinerii n-o mai lăsau in pace. Trecură

din nou prin faţa ei, uitindu-i-se drept in ochi şi, in hohote

de ris, strigară ceva cu glas fandosit. Şeful gării o intrebă

din mers dacă pleacă mai departe cu trenul. Un băiat care

vindea cvas nu-şi mai lua ochii de la dinsa. „Dumnezeule,

incotro să fug ?≫■ se gindi Anna, mergind inainte. Se opri

la capătul peronului. Nişte doamne şi nişte copii — care

veniseră să intimpine pe un domn cu ochelari şi care

384

i, vorbind cu glas tare — tăcură deodată, uitindu-se

In Anna cind ea ajunse in dreptul lor. Anna işi iuţi pasul

ţi se indepărtă de ei, apropiindu-se de marginea peronului.

venea un tren de marfă. Peronul se cutremură. Annei i se

că merge din nou cu trenul.

Deodată, amintindu-şi de omul tăiat de tren in ziua

mei sale intilniri cu Vronski, ea inţelese ce avea de

ut. Cobori cu paşi repezi şi uşori treptele care duceau

i astelul de apă spre şine şi se opri chiar lingă trenul

■ ■ trecea prin faţa ei. Privi partea de jos a vagoanelor,

uburile, lanţurile şi roţile inalte de tuci ale vagonului

cap, care lunecau incet. Se sili să măsoare din ochi

rtea din mijloc dintre roţile de dinainte şi cele din dinoi,

cumpănind clipa cind partea aceasta ar veni in drep-

I !.Acolo ! işi zise Anna, uitindu-se in umbra vagonului

/.gura amestecată cu nisip care acoperea traversele. Ai

do, drept la mijloc! Astfel am să-1 pedepsesc şi pe ;

dinsul şi-am să scap de toată lumea şi de mine insămi.≫

Anna vru să se arunce in spaţiul dintre roţile primului :.

cind vagonul veni in dreptul său. Dar sacoşa roşie tre

tocmai o scotea de pe braţ o făcu să intirzie, şi

mijlocul vagonului trecu prin faţa ei. Trebui să aştepte

v.jtfonul următor. Deodată o cuprinse un sentiment asemănător

acelui pe care-1 avea cind se pregătea să intre in

tiu la scăldat — şi-şi făcu semnul crucii. Gestul familiar

al semnului crucii ii trezi in suflet un şir intreg de amintirj

de pe cind era copil şi adolescentă. Bezna care-i invăluise

totul se rupse dintr-o dată, iar viaţa i se infăţişă

|≪ ntru o clipă cu toate bucuriile ei senine din trecut. Totuşi,

ea nu-şi lua ochii de la roţile celui de-al doilea vagon,

care se apropia. In clipa cind jumătatea distanţei dintre

roţi ajunse in dreptul ei, Anna zvirli sacoşa roşie şi, stringindu-

şi capul intre umeri, se aruncă pe miini, sub vagon

ţ;i, cu o mişcare uşoară — ca şi cum s-ar fi pregătit să se

•coaie indată — se aşeză in genunchi. in aceeaşi clipă se

ingrozi de ceea ce făcea. ≪Unde-s ? Ce fac ? Pentru ce ?≫

Vru să se ridice şi să se dea indărăt, dar ceva uriaş şi ne-

| 5 — /

■

, vel. Et

385

indurător o izbi in cap şi o trase de spate. ≪Doamne, iartămi

totul f≫ rosti Anna, simţind că nu se mai poate

lupta. Mujicul cel mic scotocea nişte fiare, indrugind ceva

in barbă, iar lumina la care Anna citise cartea vieţii, plină

de zbucium şi inşelăciuni, de durere şi răutate, străluci ca

o flacără mai vie decit oricind, sfişiind bezna ; apoi flacăra

şovăi şi se stinse pentru totdeauna.

PARTEA A OPTA

I

TRECUSERĂ APROAPE DOUA LUNI. Vara căldufi

.1 ;ă era in toi, cind Serghei Ivanovici se hotări, in sfirşit,

■ I plece din Moscova.

In viaţa lui Koznişev se petrecuseră in ultima vreme

1 evenimente, işi isprăvise aproape de un an lucrarea,

rodul unei munci de şase ani, intitulată: ≪incercare de

trecere in revistă a bazelor şi formelor de guvernămint

ii ni Europa şi din Rusia≫. Introducerea şi unele capitole

din această carte apăruseră in publicaţii periodice, iar alte

pftrţi fuseseră citite de către autor unor oameni din cercul

Iu, aşa incit ideile acestei opere nu mai puteau fi o noui

le absolută pentru public. Totuşi Serghei Ivanovici se

■ i toptase să producă — la apariţia ei — o impresie

puter-a supra societăţii şi, dacă nu o revoluţie in ştiinţă, oel

i mare vilvă in lumea ştiinţifică.

După o migăloasă şlefuire, cartea fusese tipărită cu un

. - n iu urmă şi trimisă la librării.

Firft să ceară părerea nimănui asupra lucrării sale, rasi

i ( . l in silă şi cu o prefăcută nepăsare prietenilor ca-

!■ • I intrebau cum ii merge cartea, fără să se intereseze

i n . i i - . i r la librării dacă se vinde — Serghei Ivanovici urmă-

H .i cu interes şi cu o incordată atenţie prima impresie pe

' ■ ' i ' - cartea lui avea s-o producă in societate şi in presă.

Trecu Insă o săptămană, alta, şi incă una, dar societate*

Ml manifesta nici o impresie. Pretenii săi, specalişti şi sauduoeau

uneori vorba despre carte, fără indoială din

politeţe, Ceilalţi cunoscuţi, neinteresindu-se de o opera cu

cuprins ştiinţific, nici nu pomeneau măcar de carte faţă

de dinsul. O nepăsare desăvirşită domnea in societate, pre- I

ocupată mai ales pe alunei de cu totul alte chestiuni. Presa

nu suflă nici ea vreun cuvint despre carte timp de o lună.

Serghei Ivanovici socoti amănunţit timpul necesar

pentru apariţia unei recenzii, dar trecu o lună şi incă una,

iar tăcerea stăruia mereu.

Numai Severnii Juk '. intr-un articol glumeţ despre cin- ■,

tăreţul Drabanti, care-şi pierduse glasul, scrise cu privire

la cartea lui Koznişev citeva rlnduri zeflemiste, care arătau

că lucrarea fusese de mult clasată şi luată in ris de;

toată lumea.

in sfirşit, in a treia lună, apăru un articol de criticăintr-

o revistă serioasă. Serghci Ivanovici cunoştea pe autorul

articolului ; il intilnise odată la Coiufaţov.

Autorul articolului era un publicist foarte tinăr şi bolnav,

extrem de vioi şi de priceput ca scriitor, dar prea puţin

instruit şi sfios in raporturile sale particulare.

Cu tot dispreţul său desăvir.şit pentru autor. Serghei

Ivanovici citi articolul cu cea nun mare atenţie. Articolul

era ingrozitor.

Se vedea că publicistul inţelesese cartea tocmai pe dos.

Alesese insă citatele cu atita dibăcie. ineit pentru cei ce

nu citiseră cartea (şi n-o citise aproape nimeni) reieşea

limpede ca lumina zilei că lucrarea era alcătuită numai

dintr-o inşiruire de termeni ponipoşi, nelalocul lor (fapt

pe care-1 dovedeau semnele de intrebare), autorul ciovedindu-

se a fi un ignorant in toată puterea cuvintului. Articolul

era insă atit de spiritual, incit nici chiar Serghei

Ivanovici n-ar fi renunţat la asemenea vorbe de duh. Tocmai

acest lucru părea ingrozitor.

Cu toată buna-credir4ă desăvirşită a lui Koznişev, care

verificase justeţea argumentelor recenzentului, el nu se

opri nici o clipă asupra lipsurilor şi greşelilor care fuseseră

(≪mizate (totu!. in mod vădit, fusese ales intenţionat),

dar işi aminti fără voie. pină in cele mai mici amănunte,

de intilnirea şi de discuţia cu autorul articolului.

iGindac nord.

333

-Nu l-am jignit oare cu ceva ?≪■ se intrebă Serghei

Ivanovici.

Amintindu-şi insă că, in timpul convorbirii lor, corec-pe

acest tinăr in legătură cu un cuvint care-i vădea 1/

loranţa, Serghei Ivanovici işi explică sensul articolului.

După apariţia articolului se intinse o tăcere de moarte in

publicistică şi in societate in jurul cărţii ; iar Koznişev i1,

i dădu seama că lucrarea lui, scrisă cu atita dragoste şi

trudă timp de şase ani, trecuse fără să lase nici o urmă.

Situaţia sa era cu atit mai grea, cu cit, după isprăvirea i,

Serghei Ivanovici nu mai avea de lucru — ceea ce i

inainte ii absorbise cea mai mare parte din timp.

Koznişev, un om inteligent, instruit, sănătos şi activ, ia

insă cum să-şi intrebuinţeze energia. Conversaţiile

aloane, congrese, adunări şi din comitete, de pretu-ni

unde se putea vorbi, ii ocupau o parte din timp. f. ca

orăşean experimentat nu-şi ingăduia să se scufunde cu

totul in discuţii, cum făcea fratele său, lipsit de rienţă,

cind venea la Moscova, li mai răminea incă ta vreme

liberă şi multă energie necheltuită.

ire norocul lui, in această perioadă — cea mai grea

. 11 dinsul din pricina insuccesului cărţii sale — veni la

i zilei chestiunea slavă, in locul altor chestiuni, ca

ildă : locuitorii străini de neam, prietenii americani,

fnjinictea de la Samara, expoziţia şi spiritismul. Serghei

1 rvici, unul dintre aţiţătorii chestiunii slave, care mocpină

atunci in societate, se dedică cu tot sufletul

< i probleme.

In cercul oamenilor din care făcea parte Serghei Iva-I,

nu se vorbea şi nu se scria in vremea aceea decit <•

chestiunea slavă şi despre războiul sirbilor. Toate

preocupările curente ale mulţimii de trintori, ca să-şi

■ timpul, se concentrară atunci asupra propa-i in

folosul slavilor : balurile, concertele, banche-p ech

'-urile, toaletele doamnelor, berea şi circiu- era o

mărturie a simpatiei faţă de slavi.

■ . ) .

389

Serghei ivanovici nu cădea de acord, in privinţa amănuntelor,

cu multe din părerile exprimate in scris sau prin

viu grai in această chestiune. işi dădea seama că problema

slavă era dintre subiectele favorite, la modă, care — schimbindu-

se mereu — slujeau totdeauna societăţii drept ocupaţie,

işi mai dădea seama şi de faptul că multă lume se

ocupa de această chestiune ca să-şi facă interesele şi să-şi

indestuleze ambiţia. Recunoştea că ziarele publicau multe

lucruri nefolositoare şi exagerate, cu singurul scop de a

atrage atenţia publicului şi de a inăbuşi cu glasul lor vocile

altora. Vedea că in acest avint general al societăţii toţi

rataţii şi nemulţumiţii se puseseră in frunte şi ţipau mai

tare decit ceilalţi : comandanţi de armată fără oşti, miniştri

fără departamente, ziarişti fără gazete, şefi de

partide fără partizani. Priceperea că in chestiunea asta

era şi multă uşurinţă, şi mult caraghioslic. Cu toate

acestea, Koznişev vedea şi recunoştea un adevărat entuziasm

in neincetată creştere, care unea intr-un singur tot

clasele societăţii şi pe care nu putea să nu-1 simpatizeze.

Măcelărirea fraţilor slavi, oameni de aceeaşi credinţă, stirnise

simpatie pentru cei prigoniţi şi revoltă impotriva prigonitorilor.

Eroismul sirbilor şi al muntenegrenilor, care

luptau pentru o cauză mare, dădu naştere in tot poporul

la dorinţa de a-şi ajuta fraţii nu cu vorba, ci de data asta

cu fapta.

Pe lingă toate acestea, Serghei ivanovici mai descoperea

un fenomen imbucurător : manifestarea opiniei publice.

Societatea işi arăta cu hotări re dorinţa. Sufletul poporului

işi găsise forma de exprimare, cum spunea Serghei

ivanovici. Şi cu cit se ocupa mai mult de această chestiune,

cu atit Kozni.şev işi dădea seama mai limpede că aici se

ascundea o problemă care urma să ia proporţii uriaşe şi si

facă epocă.

Serghei ivanovici se consacră cu totul acestei cauze

mari şi incetă să se mai gindească la cartea lui.

Era tot timpul aşa de ocupat, incit nici nu prididea să

răspundă la toate scrisorile şi la cererile ce i se adresau.