Arturo Perez Reverte



Yüklə 1,56 Mb.
səhifə32/37
tarix17.01.2019
ölçüsü1,56 Mb.
#98468
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37

Se ridică. Hector Tapia se ridică şi el, cu un reflex automat, încheindu-se la haină, îşi privea însoţitorul, deconcertat şi neliniştit, însă Rangel rămăsese aşezat.

— Blondul Dâvila era agent DEA, spuse cu simplitate. Lucra pentru mine, şi de asta a fost omorât.

Teresa studie ochii inteligenţi ai americanului, care pândeau efectul. Acum ai dat lovitura de teatru, se gândi. Şi nici pomeneală, doar dacă nu ţi-a mai rămas ceva loc. Simţea o pornire să râdă în hohote. Un râs amânat doisprezece ani, de la Culiacân, Sinaloa. Gluma postumă a afurisitului de Blond. Dar se mărgini să ridice din umeri.

— Acum, spuse cu mult sânge rece, povestiţi-mi ceva ce eu nu ştiu.

Nici să nu te uiţi în ea, spusese Blondul Dâvila. Agenda nici să n-o deschizi, negruţo. Du-i-o lui don Epifanio Vargas şi ofer-o la schimb pentru viaţa ta. Însă în acea seară, la Culiacân, Teresa nu putu rezista ispitei. Oricum ar fi gândit Blondul, ea avea idei proprii, şi sentimente. De asemenea, curiozitatea de a şti în ce iad tocmai o vârâseră. De aceea, cu câteva momente înainte ca Fierros Motanul şi Pote Gâlvez să-şi facă apariţia în apartamentul din apropiere de piaţa Garmendia, încalcă regulile, răsfoind acel carneţel din piele unde erau cheile pentru ceea ce se întâmplase şi pentru ceea ce era pe cale să se întâmple. Nume, adrese. Contacte de o parte şi de cealaltă a graniţei. Avu timp să se trezească la realitate înainte ca totul să se precipite şi să se vadă fugind cu Coltul în mână, singură şi terorizată, ştiind exact de ce anume încerca să scape. Rezumase totul bine chiar în acea seară, fără să vrea, don Epifanio Vargas. Bărbatului tău, îi spusese, îi plăceau prea mult poantele. Glumele, jocul. Pariurile riscante care o includeau chiar şi pe ca. Teresa ştia toate astea când se dusese la capela lui Malverde cu agenda pe care niciodată n-ar fi trebuit s-o citească şi pe care o citise, blestemându-l pe Blond pentru felul de a o pune aşa în pericol tocmai ca s-o salveze. Un raţionament tipic pentru jucătorul parşiv, amator să vâre în gura lupului capul său şi pe al altora. Dacă au să mă ardă, se gândise ticălosul, Teresa n-are scăpare. Nevinovată sau nu, astea sunt regulile. Dar exista o posibilitate îndepărtată: să demonstreze că ea acţiona într-adevăr cu bună-credinţă. Fiindcă Teresa n-ar fi predat agenda niciodată şi nimănui dacă ar fi ştiut ce conţinea. Niciodată, dacă ar fi fost la curent cu jocul periculos al bărbatului care umpluse acele pagini cu adnotări mortale. Ducându-i-o lui don Epifanio, naşul Teresei şi al Blondului însuşi, ea îşi demonstra ignoranţa. Nevinovăţia. Niciodată n-ar fi cutezat, în caz contrar. Iar în acea după-amiază, aşezată pe patul din apartament, răsfoind paginile care însemnau în acelaşi timp condamnarea ei la moarte şi singura salvare posibilă, Teresa îl blestemase pe Blond pentru că, în sfârşit, înţelegea totul foarte bine. Să o ia la fugă pur şi simplu însemna să se condamne singură să nu ajungă prea departe. Trebuia să predea agenda tocmai ca să demonstreze că nu îi cunoştea conţinutul. Avea nevoie să înghită teama care îi răsucea maţele şi să-şi păstreze mintea liniştită, vocea neutră chiar în clipa groazei, rugămintea sinceră adresată omului în care Blondul şi ea se încredeau. Iubita traficantului. Animă-luţul speriat. Eu nu ştiu nimic. Spuneţi-mi şi dumneavoastră, don Epifanio, ce aveam eu să citesc. De aceea era încă în viaţă. Şi de aceea acum, în salonaşul biroului ei din Marbella, agentul DEA Willy Rangel şi secretarul de ambasadă Hector Tapia o priveau cu gura căscată, unul aşezat şi celălalt în picioare, cu degetele încă pe nasturii de la haină.

— Aţi ştiut asta în tot acest timp? Întrebă americanul, neîncrezător.

— De doisprezece ani ştiu.

Tapia se lăsă să cadă din nou în fotoliu, de această dată uitând să-şi descheie nasturii.

— Doamne Isuse Cristoase, spuse.

Doisprezece ani, îşi spuse Teresa. Supravieţuind unui secret din acelea care ucideau. Fiindcă în acea ultimă seară de la Culiacân, în capela lui Malverde, în atmosfera sufocantă a căldurii umede şi în fumul luminărilor, ea jucase aproape fără speranţă jocul pregătit de bărbatul ei mort, şi câştigase. Nici glasul, nici emoţiile, nici frica nu au trădat-o. Pentru că don Epifanio era un om cumsecade. Şi ţinea la ea. Ţinea la amândoi, cu toate că înţelegea din agendă – poate că ştia dinainte, sau nu – că Raimundo Dâvila Parra lucra pentru agenţia antidrog a guvernului american şi că, mai mult ca sigur, Batman Guemes pusese să fie omorât din cauza asta. Şi astfel Teresa i-a putut păcăli pe toţi, jucându-şi pariul nebunesc pe muchie de cuţit, exact cum prevăzuse Blondul că avea să se întâmple. Îşi imaginase conversaţia cu don Epifanio a doua zi. Ea nu ştie nimic. Nici pe departe. Cum aveam să aduc cu mine afurisita de agendă dacă aş fi ştiut? Aşa încât o puteţi lăsa în pace. Haide. Avusese doar o posibilitate dintr-o sută, dar fusese îndeajuns ca s-o salveze.

Acum Willy Rangel o observa pe Teresa cu multă atenţie si, de asemenea, cu un respect care mai înainte nu-şi făcuse simţită prezenţa, în acest caz, spuse el, vă rog să luaţi din nou loc şi să ascultaţi ceea ce vreau să vă spun, doamnă, în acest moment e mai necesar ca oricând. Teresa şovăi o clipă, însă ştia că americanul avea dreptate. Se uită într-o parte şi-n alta şi apoi la ora indicată de ceasul de perete, simulând nerăbdarea. Zece minute, spuse. Niciunul în plus. Apoi se aşeză la loc şi îşi aprinse încă un Bisonte. Tapia era încă atât de uimit în fotoliul său, încât de astă dată uită să-i ofere un foc; iar când, într-un târziu, apropie flacăra, murmurând o scuză, ea îşi aprinsese deja ţigara cu propria brichetă.

Atunci omul de la DEA povesti adevărata istorie a Blondului Dâvila.

Raimundo Dâvila Parra era din Sân Antonio, Texas. Nativ mexican. Cetăţenie nord-americană de la nouăsprezece ani. După ce lucrase de foarte tânăr de partea ilegală a traficului de droguri, trecând peste graniţă marijuana în cantităţi mici, a fost recrutat de agenţia antidrog după ce fusese arestat la Sân Diego cu cinci kilograme din acest produs. Avea calităţi şi era amator de risc şi de emoţii tari. Curajos, rece în pofida aparenţei sale extrovertite, după o perioadă de instrucţie, pe care în mod oficial şi-o petrecuse într-o închisoare din nord – de fapt, stătuse acolo o vreme ca să-şi asigure acoperirea – Blondul fu trimis la Sinaloa cu misiunea de a se infiltra în reţelele de transport ale cartelului din Juârez, unde avea prieteni vechi, îi plăcea munca asta. De asemenea, îi plăcea să zboare, şi făcuse un curs de pilotaj la DEA, deşi, ca acoperire, făcuse altul la Culiacân. A pătruns în mediile traficanţilor prin intermediul companiei Nortena de Aviacion, mai întâi ca angajat de încredere al lui don Epifanio Vargas, cu care a acţionat în marile operaţiuni de transport aerian ale Stăpânului Cerului, şi apoi ca pilot al lui Cesar Batman Guemes. Willy Rangel fusese controlorul său. Niciodată nu comunicau prin telefon, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Se întâlncau o dată pe lună în hoteluri discrete din Mazatlân şi Los Mochis. Şi toate informaţiile valoroase pe care DEA le-a obţinut în acea perioadă despre cartelul din Juârez, inclusiv despre luptele sângeroase pentru putere pe care le-au avut de purtat traficanţii mexicani pentru a-şi câştiga independenţa faţă de mafiile columbiene, au provenit din aceeaşi sursă. Blondul valora greutatea lui în coca.

În cele din urmă, l-au ucis. Pretextul formal era adevărat: amator să-şi asume riscuri în plus, profita de drumurile în avionetă pentru a transporta droguri proprii. Ii plăcea să joace la două capete, şi în asta era implicat şi vărul lui, Creţul Parra. DEA era mai mult sau mai puţin la curent; însă era vorba de un agent valoros, şi îi lăsau marja lui. Fapt este că, în cele din urmă, traficanţii i-au reglat conturile. O bucată de vreme, Rangel a stat în cumpănă dacă asta se întâmplase din cauza afacerilor lui private sau fiindcă cineva îl turnase. I-a luat trei ani până să afle. Un cubanez deţinut la Miami, care lucra pentru cei din Sinaloa, s-a agăţat de prevederea despre martorii protejaţi şi a umplut optsprezece ore de bandă de magnetofon cu dezvăluirile lui. A povestit cum Blondul Dâvila a fost asasinat pentru că cineva i-a demontat acoperirea. O eroare prostească: un funcţionar nord-american de la Poliţia de Frontieră din El Paso a avut acces în mod întâmplător la o informaţie confidenţială şi a vân-dut-o traficanţilor pentru optzeci de mii de dolari. Ceilalţi au pus lucrurile cap la cap, au început să aibă suspiciuni si, într-un fel sau altul, s-au fixat asupra Blondului.

— Povestea cu drogurile transportate în Cessna, conchise Rangel, a fost un pretext. Umblau după el. Partea curioasă e că aceia care l-au omorât nu ştiau că era agent de-al nostru.

Tăcu. Teresa încă mai asimila toate acestea.

— Şi cum puteţi fi sigur?

Americanul încuviinţă din cap. Profesional.

— De la asasinatul agentului Camarena, traficanţii ştiu că niciodată nu iertăm moartea unui om de-al nostru. Că insistăm până când cei răspunzători mor sau sunt închişi. Ochi pentru ochi. E o regulă; dacă se pricep şi ei la ceva, atunci se pricep la coduri şi la reguli.

Exista o nouă răceală în această expunere. Suntem duşmani foarte răi, spunea tonul. Acţionăm în forţă. Cu dolari şi cu o tenacitate dată naibii.

— Dar pe Blond l-au ucis de-a binelea.

— Mda. Rangel clătina iarăşi din cap. De aceea vă spun că omul care a dat ordinul direct să se întindă capcana la Espinazo del Diablo nu ştia că era agent. Numele lui poate că vă spune ceva, cu toate că mai adineaori aţi negat că-l cunoaşteţi: Cesar Batman Giiemes.

— Nu-mi aduc aminte.

— Sigur. Chiar şi aşa, vă pot asigura că el se limita să îndeplinească o sarcină. Individul ăla trafica în voia lui, i se spusese. S-ar cuveni o învăţătură de minte. Ştim că Batman Giiemes s-a lăsat rugat. Pe cât se pare, Blondul Dâvila îi era pe plac. Însă la Sinaloa înţelegerile sunt înţelegeri.

— Şi cine, după dumneavoastră, a trasat sarcina şi a insistat ca Blondul să moară?

Rangel îşi frecă nasul, se uită la Tapia şi apoi se întoarse spre Teresa, zâmbind strâmb. Stătea pe marginea fotoliului, cu mâinile sprijinite pe genunchi. Nu mai părea bonom. Acum, hotărî ea, atitudinea lui era aceea a unui câine de vână-toare mânios şi cu memorie bună.

— Altul de care cu siguranţă că nu vă aduceţi aminte. Astăzi deputatul de Sinaloa şi viitorul senator Epifanio Vargas Orozco.

Teresa se rezemă cu spatele de perete şi se uită la puţinii clienţi care, la ora aceea, beau la Old Rock. Uneori putea reflecta mai bine când se găsea printre necunoscuţi, observând, în loc să stea singură cu cealaltă femeie pe care o purta după ea. Pe drumul de întoarcere la Guadalmina, îi spusese dintr-o dată lui Pote Gâlvez să se îndrepte spre Gibraltar; iar după ce trecură de grilaj, îl îndrumă pe pistolar pe străzile înguste, până când îi ordonă să oprească Cherokee-ul dinaintea faţadei albe a micului bar englezesc unde obişnuia să meargă în alte vremuri – în altă viaţă – cu Santiago Fisterra. Înăuntru totul era la fel ca înainte: metopele şi urcioarele atârnate de grinzile din tavan, pereţii acoperiţi de fotografii cu vapoare, gravuri istorice şi amintiri marinăreşti. Ceru la bar un Foster's, berea pe care o bea întotdeauna Santiago când veneau acolo, şi se duse să se aşeze, fără s-o guste, la masa obişnuită, lângă uşă, sub tablouaşul cu moartea amiralului englez – acum ştia cine era acel Nelson şi cum fusese secat la Trafalgar. Cealaltă Teresa Mendoza dădea târcoale studiind-o de la distanţă, atentă, în aşteptarea unor concluzii. A unei reacţii la tot ce tocmai i se povestise, ceea ce, puţin câte puţin, completa tabloul general care o explica pe ea, şi pe cealaltă, şi de asemenea lămurea, în sfârşit, toate evenimentele care o purtaseră până la acel jalon al vieţii sale. Iar acum ştia chiar mult mai multe decât crezuse că ştie.

Mi-a făcut mare plăcere, fusese răspunsul ei. Asta a fost exact ceea ce spusese atunci când omul de la DEA şi cel de la ambasadă terminară de povestit ceea ce veniseră să povestească şi se opriră să o observe, în aşteptarea unei reacţii. Domniile voastre sunteţi nebuni, mi-a făcut mare plăcere, la revedere, îi văzu plecând decepţionaţi. Poate că se aşteptau la comentarii, la promisiuni. La înţelegeri, însă chipul ei inexpresiv, atitudinea ei indiferentă Ic lăsară prea puţine speranţe. Nici pomeneală. Ne trimite să ne ducem învârtindu-ne, spusese în şoaptă Hector Tapia pe când plecau, însă nu destul de în şoaptă ca ea să nu audă. În ciuda purtării sale alese, diplomatul părea dărâmat. Gândiţi-vă bine, fu comentariul celuilalt. Despărţirea dumneavoastră. Păi nu văd, răspunse ea în timp ce uşa li se închidea deja în spate, la ce ar trebui să mă gândesc. Sinaloa e foarte departe. Mă iertaţi.

Dar rămăsese aşezată acolo, în barul gibralta-rian, şi se gândea. Îşi amintea punct cu punct, rânduind în minte tot ce-i spusese Willy Rangel. Povestea lui don Epifanio Vargas. A Blondului Dâvila. Propria ei poveste. Vechiul şef al Blondului, spusese americanul, însuşi don Epifanio, fusese cel care aflase de chestiunea cu DEA. În perioada iniţială, ca proprietar al companiei Nortena de Aviacion, Vargas îşi închiriase avioanele la Southern Air Transport, un paravan al guvernului american pentru transportul de arme şi de cocaină cu care CIA finanţa gherila opoziţiei în Nicaragua; şi însuşi Blondul Dâvila, care pe vremea aceea era deja agent DEA, fusese unul din piloţii care descărcau materiale de război pe aeroportul Los Llanos, Costa Rica, întorcându-se la Fort Lauderdale, în Florida, cu droguri de la cartelul din Medellin. După ce toate acestea s-au isprăvit, Epifanio Vargas a păstrat conexiuni bune de partea cealaltă, şi astfel a putut afla mai târziu despre filtraţia funcţionarului de la Politia de Frontieră care îl turnase pe Blond. Vargas îl plătise pe turnător şi, un timp, păstrase informaţia fără să ia nici o hotărâre. Mahărul din munţi, bătrânul ţăran răbdător din Sân Miguel de los Hornos, era din cei care nu se precipitau niciodată. Era aproape în afara afacerii directe, drumurile sale erau altele, activitatea farmaceutică pe care o manevra de la distanţă mergea bine, iar privatizările de stat din ultima vreme îi permiseseră să spele capitaluri însemnate, îşi ţinea familia într-o imensă proprietate din apropiere de El Limon, pentru care schimbase casa din cartierul Chapultepec din Culiacân, iar pe amanta lui, fost manechin şi cunoscută prezentatoare de televiziune, într-o locuinţă luxoasă din Mazatlân. Nu vedea de ce s-ar fi complicat cu decizii care îl puteau prejudicia fără alt beneficiu decât răzbunarea. Blondul lucra acum pentru Batman Guemes, şi asta nu era treaba lui Epifanio Vargas.

Totuşi, povestise în continuare Willy Rangel, lucrurile s-au schimbat. Vargas a făcut o mulţime de bani din comerţul cu efedrina: cincizeci de mii de dolari kilogramul în Statele Unite, faţă de cei treizeci de mii pentru cocaină şi cei opt mii pentru marijuana. Avea relaţii bune care îi deschideau porţile politicii; era momentul să rentabilizeze jumătatea de milion lunară pe care ani la rând o investise în mituirea funcţionarilor publici. Vedea dinaintea lui un viitor liniştit şi respectabil, departe de emoţiile vechii meserii. După ce stabilise legături financiare, de corupţie sau de complicitate cu principalele familii din oraş şi cu statul, avea bani suficienţi ca să spună ajunge, ori ca să continue să-i câştige prin mijloace convenţionale. Aşa încât, dintr-o dată, au început să moară oameni suspect de legaţi de trecutul său: poliţişti, judecători, avocaţi. Optsprezece în trei luni. Era ca o epidemie. Iar în această perspectivă, figura Blondului reprezenta şi ea un obstacol: ştia prea multe despre vremurile eroice de la Nortena de Aviacion. Agentul DEA se înfigea în trecutul lui ca o pană periculoasă care îi putea dinamita viitorul.

Dar Vargas era isteţ, nuanţă Rangel. Foarte isteţ, cu acea şiretenie ţărănească ce îl purtase până acolo unde se afla. Aşa încât îi pusese altuia în cârcă treaba, fără să dezvăluie de ce. Batman Guemes n-ar fi lichidat niciodată un agent DEA; însă un pilot de avionete care umbla de capul lui, înşelându-şi şefii câte olecuţă pe ici pe colo, era altceva. Vargas insistase pe lângă Batman: o învăţătură de minte exemplară etc. Pentru el şi pentru vărul lui. Ceva care să-i descurajeze pe cei ce umblă cu asemenea şmecherii. Şi mie mi-a lăsat chestiuni nerezolvate, aşa încât consider-o ca pe o favoare personală. Şi, la urma urmei, tu eşti acum patronul lui. Responsabilitatea îţi aparţine.

— De când ştiţi toate astea? Întrebă Teresa.

— În parte, de mult. Cam de când s-au întâm-plat – omul de la DEA dădea din mâini pentru a sublinia evidenţa. Restul, de acum vreo doi ani, când martorul protejat ne-a pus la curent cu amănuntele. Şi a mai spus ceva – făcu o pauză observând-o atent, ca şi cum ar fi invitat-o să completeze ea însăşi punctele de suspensie. Că mai târziu, când dumneavoastră aţi început să creşteţi de partea asta a Atlanticului, Vargas s-a căit că vă lăsase să plecaţi vie din Sinaloa. Că i-a amintit lui Batman Guemes că aveaţi chestiuni nerezolvate în ţara dumneavoastră. Şi că acesta a trimis doi pistolari să termine treaba.

E povestea ta, sugera expresia insondabilă a Teresei. Tu eşti cel care o pui la cale.

— Nu mai spuneţi. Şi ce s-a întâmplat?

— Asta ar trebui să povestiţi dumneavoastră. De ei nu s-a mai ştiut nimic niciodată.

Hector Tapia interveni, domol.

— De unul dintre ei, vrea să spună domnul. Pe cât se pare, celălalt e în continuare aici. Retras. Sau aproape.

— Şi pentru ce veniţi să-mi spuneţi toate astea taman acum?

Rangel se uită la diplomat. Acum chiar că e rândul tău, spunea acea privire. Tapia îşi scoase încă o dată ochelarii, iar apoi şi-i puse la loc. După aceea îşi privi unghiile, de parcă ar fi avut notiţe scrise acolo.

— În ultima vreme, spuse el, cariera politică a lui Epifanio Vargas e în ascensiune. Imparabilă. Prea multă lume îi datorează prea mult. Mulţi îl iubesc sau se tem de el, şi aproape toţi îl respectă. A avut abilitatea să se retragă din activităţile directe ale cartelului din Juârez înainte ca acesta să-şi înceapă confruntările grave cu justiţia, când lupta se ducea la bun sfârşit aproape în exclusivitate împotriva competitorilor din Golf. În cariera lui a implicat în aceeaşi măsură judecători, antreprenori şi politicieni, cât şi autorităţi din Biserica mexicană, poliţişti şi militari: generalul Gutierrez Rebollo, care era pe punctul de a fi numit procuror antidrog al Republicii înainte să se descopere legăturile lui cu cartelul din Juârez şi să sfârşească în penitenciarul Almoloya, era intim cu el. Şi mai e şi faţeta populară: de când a reuşit să fie numit deputat, Epifanio Vargas a făcut multe pentru Sinaloa, a investit bani, a creat locuri de muncă, a ajutat oamenii.

— Asta nu-i rău, îl întrerupse Teresa. Firesc, în Mexic, e ca aceia care jefuiesc ţara să păstreze totul numai pentru ei. PRI şi-a petrecut şaptezeci de ani făcând asta.

Există nuanţe, replică Tapia. Pentru moment, PRI nu mai guvernează. Noile împrejurări pregătesc multe lucruri. Poate că, până la urmă, se vor schimba puţine, însă există intenţia incontestabilă de a schimba ceva. Sau de a încerca să se schimbe. Şi tocmai în acest moment, Epifanio Vargas e pe punctul de a fi desemnat senator al Republicii.

— Iar careva vrea să-l bulească, înţelese Teresa.

— Da. Poate că e un fel de a spune. Pe de o parte, un sector politic cu multă greutate, legat de guvern, nu doreşte să vadă în Senatul naţiunii un traficant sinaloez, chiar dacă e retras în mod oficial şi e deja deputat în exerciţiu. De asemenea, există nişte socoteli mai vechi, pe care ar dura prea mult să le detaliem.

Teresa îşi imagina acele socoteli. Toţi ticăloşi, în războaie surde pentru putere şi pentru bani, cartelurile drogurilor şi prietenii cartelurilor respective şi diferitele familii politice aflate sau nu în legătură cu drogurile. Oricine ar guverna. Mexico Undo, ca de obicei.

— Iar în ce ne priveşte, sugeră Rangel, să nu uităm că a pus să fie omorât un agent DEA.

— Exact; acea responsabilitate împărtăşită părea să-l uşureze pe Tapia. Întrucât guvernul Uniunii Americane, care, aşa cum ştiţi, doamnă, urmăreşte foarte îndeaproape politica ţării noastre, n-ar putea vedea cu ochi buni un Epifanio Vargas senator. Aşa încât se încearcă să se creeze o comisie la nivel înalt care să acţioneze în două faze: prima, să înceapă o investigaţie asupra trecutului deputatului. A doua, dacă adună probele necesare, să-i ridice privilegiile şi să termine cu cariera lui politică, ajungând inclusiv la un proces judiciar.

— La capătul căruia, spuse Rangel, nu excludem posibilitatea de a-i solicita extrădarea în Statele Unite.

Şi ce caut eu în harababura asta? Voi să ştie Teresa. Cum vine asta, să călătoriţi până aici ca să-mi spuneţi mie povestea de parcă am fi cu toţii camarazi? Atunci Rangel şi Tapia se priviră din nou, diplomatul îşi drese glasul o clipă, şi în timp ce scotea o ţigară dintr-o tabacheră de argint – oferindu-i-o Teresei, care refuză din cap – spuse că guvernul mexican urmărise cu atenţie, hm, cariera doamnei în ultimii ani. Că nu avea nimic împotriva ei, întrucât activităţile ei se realizau, atât cât se putea şti, în afara teritoriului naţional -o cetăţeană exemplară, sugeră Rangel din partea lui, atât de serios încât ironia rămase diluată în cuvinte. Şi că, având în vedere toate acestea, autorităţile erau dispuse să ajungă la o înţelegere. Un acord mulţumitor pentru toată lumea. Cooperare în schimbul imunităţii. Teresa îi observa. Suspicioasă.

— Ce fel de cooperare?

Tapia îşi aprinse ţigara cu multă grijă. Cu aceeaşi grijă cu care părea să mediteze la ceea ce urma să spună. Sau, mai curând, la felul cum urma să o spună.

— Dumneavoastră aveţi conturi personale acolo. De asemenea, ştiţi multe despre perioada Blondului Dâvila şi despre activitatea lui Epifanio Vargas – se hotărî într-un târziu. Aţi fost un martor privilegiat şi aproape că v-a costat viaţa. Unii cred că, poate, aţi avea de câştigat dintr-o reglare. Posedaţi cu prisosinţă mijloace ca să vă dedicaţi altor activităţi, bucurându-vă de ceea ce aveţi şi fără să vă îngrijoraţi pentru viitor.

— Ce-mi spuneţi?

— Ceea ce auziţi.

— Fir-ar. Şi cărui fapt îi datorez atâta generozitate?

— Niciodată nu acceptaţi plăţi în droguri. Numai bani. Sunteţi o operatoare de transport, nu proprietară, nici distribuitoare. Cea mai importantă din Europa în acest moment, fără îndoială. Dar asta-i tot. Ceea ce ne lasă o marjă de manevră rezonabilă, în faţa opiniei publice.

— Opinia publică? Despre ce naiba îmi vorbiţi?

Diplomatul zăbovi până să-i răspundă. Teresa putea auzi răsuflarea lui Rangel; omul de la DEA se foia, neliniştit, încrucişându-şi degetele.

— Vi se oferă posibilitatea să vă întoarceţi în Mexic, dacă doriţi, continuă Tapia, ori să vă stabiliţi în mod discret unde vă va plăcea. Inclusiv autorităţile spaniole au fost consultate în această privinţă: există înţelegerea ca Ministerul de Justiţie să îngheţe toate procedurile şi investigaţiile în curs. Care, după ştirea mea, se află într-o fază foarte avansată şi pot face, pe termen mediu, ca lucrurile să devină destul de dificile pentru, hm, Regina Sudului. Cum se spune în Spania, să ştergem cu buretele şi s-o luăm de la capăt.

— Nu ştiam că americanii ar avea o mână atât de lungă.

— Depinde pentru ce.

Atunci Teresa izbucni în râs. Îmi cereţi, spuse încă neîncrezătoare, să vă povestesc tot ce presupuneţi că ştiu despre Epifanio Vargas. S-o fac pe turnătoarea, la anii mei. Şi sinaloeză.

— Nu doar să ne povestiţi, interveni Rangel. Ci să povestiţi acolo.

— Acolo înseamnă unde?

— In faţa comisiei de justiţie a Procuraturii Generale a Republicii.

— Vreţi să spuneţi, să mă duc să dau declaraţii în Mexic?

— Ca martor protejat. Imunitate absolută. Ar avea loc în Districtul Federal, sub tot felul de garanţii personale şi juridice. Cu recunoştinţa naţiunii şi a guvernului Statelor Unite.

Teresa se ridică dintr-o dată. Pur reflex, fără să vrea măcar. De astă dată se ridicară amândoi în acelaşi timp: deconcertat Rangel, stingherit Tapia. Ţi-am zis eu, spunea figura acestuia când schimbă ultima privire cu omul de la DEA. Teresa se duse la uşă şi o deschise brusc. Pote Gâlvez era afară, în hol, cu braţele uşor depărtate, fals paşnic în grăsimea lui. Dacă e nevoie, îi spuse ea din ochi, aruncă-i afară în şuturi.


Yüklə 1,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin